Despre poet şi poezie

Luni, 10 iunie, de la ora 13, la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare are loc lansarea celui de-al treilea volum a poetului şi jurnalistului Mircea Crişan, intitulat sugestiv „Între Dumnezeu şi femeie. Întotdeauna”, adică cei doi „piloni” principali ai poeziei autorului. De altfel, întreaga poezie a lui Mircea Crişan oscilează între cele două teme: sacru şi carnal, între iubirea spirituală şi cea trupească , între eros şi agape. Tocmai de aceea, în Prefaţa volumului este redat un dialog cu Î.P.S. Justinian, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului.

Toţi cei care l-au întâlnit sau l-au auzit vorbind îl consideră un sfânt. Puţini ştiu însă că, la fel ca şi marii duhovnici ai acestui Neam, Înalt PreaSfinţitul Justinian nu este numai un om cu o trăire spirituală înaltă, ci şi un om cu trăire raţională înaltă, cu o cultură imensă, din toate domeniile, dar mai ales un iubitor de artă, literatură, poezie, frumos.

ÎPS Justinian m-a învăţat că omul se ridică la nivelul de fiu al lui Dumnezeu prin creaţie. De aceea, pentru mine, nu este numai omul care m-a zidit şi marcat sufleteşte, ci şi omul care mi-a marcat poezia, înălţând-o dinspre femeie, spre Dumnezeu. Multe dintre discuţiile şi gândurile Înalt PreaSfinţiei Sale mi-au dat inspiraţia şi starea de a scrie această carte. De aceea, a fost unul dintre primii oameni care au citit-o.

Concluziile le puteţi citi în dialogul de mai jos, un dialog care nu este o recenzie, ci, la fel ca de fiecare dată când ÎPS Justinian vorbeşte, reprezintă un cuvânt de învăţătură. Acesta este motivul pentru care am decis să-l redau ca şi concluzie a acestei cărţi, sperând că îi va zidi sufleteşte şi pe cei care o citesc, şi îi va convinge că un om trăieşte cu adevărat şi devine nemuritor numai prin iubire.

Mircea Crişan: Acum câteva zile se vorbea la Aiud despre Înalt PreaSfinţia Voastră, că la un hram nu încăpeau oamenii în biserică, iar afară ploua torenţial. Deşi preoţii au insistat să slujiţi în biserică, aţi decis să ieşiţi în faţa oamenilor. Iar în acel moment ploaia    s-a oprit, ca prin minune!

ÎPS Justinian: Am văzut, domnu’ Mircea, multe semne de acestea în care mergeam pe timp foarte întunecos şi, când începea slujba, Dumnezeu ne lumina. Nu consider acest lucru ca pe un merit personal, ci ca un act din partea lui Dumnezeu că ţine cont de munca pe care o fac eu şi cu gândurile mele. Adică nu este meritul meu, aşa cum de obicei nu este meritul dumitale pentru lucrurile de mare valoare. Este contribuţia lui Dumnezeu 90%.

Mircea Crişan: Numai lucrurile rele sunt de la noi, cele bune sunt de la Dumnezeu...

ÎPS Justinian: Totdeauna am spus aşa. Adică numai greşelile le facem noi. Dar să ştii, domnu’ Mircea, că greşelile altfel sunt privite de Dumnezeu. Lucrul se vede altfel de sus, şi altfel îl vedem de jos în sus. Noi de multe ori suntem micuţi şi ne speriem dacă este în drum un fir de nisip, şi ni se pare   că-i Himalaya. Dar văzut de sus, Himalaya este ca un muşuroi de furnici.

Mircea Crişan: Am văzut recent o rugăciune a lui Rafael Noica, în care Dumnezeu este cel care se roagă de noi să-l iubim aşa cum suntem noi păcătoşi şi neputincioşi. Cum să se roage Dumnezeu de noi?

ÎPS Justinian: Pentru că orizontul Lui este nemărginit. Ştie Dumnezeu cu ce scop ne-a făcut. Şi mai trebuie să ştim ceva: Dumnezeu e atotştiitor şi atotcunoscător. Înainte de a ne crea, de a-l crea pe om, Dumnezeu ştie ce vom face.

Mircea Crişan: Şi ştie şi că-l vom dezamăgi?

ÎPS Justinian: Absolut!

Mircea Crişan: Şi de ce ne mai dă o şansă, de ce are încredere în noi?

ÎPS Justinian: Pentru că aşa a vrut să ne facă Dumnezeu. Ne putea face ca şi pe nişte roboţi, adică perfecţi. Dar nu de aşa ceva avea nevoie Dumnezeu de la noi. Avea nevoie de fiinţe libere, ca omul prin libertate să se ridice la nivelul lui Dumnezeu.

Mircea Crişan: Dar noi, din primul pas de libertate, am dezamăgit, de la Adam.

ÎPS Justinian: Da. Am abuzat de libertatea pe care ne-a acordat-o. El a acordat libertatea în primul rând îngerilor. Prima creaţie pe care a făcut-o Dumnezeu a fost Cerul şi Pământul. Nu se spune că a făcut Pământul şi Cerul. Deci prima creaţie a lui Dumnezeu a fost Cerul, lumea nevăzută de noi, celula supramaterială. Întâi a făcut puterile îngereşti, cărora le-a dat libertate totală. Iar rezultatul a fost că îngerii, căpetenia îngerilor a spus către Oştile Cereşti: îmi voi pune scaunul mai presus de cel PreaÎnalt, de Dumnezeu. Şi în momentul acela a fost o mare catastrofă cosmică.

Deodată s-a prăbuşit tot Cerul. Ceata Îngerilor era condusă de Lucifer, iar Lucifer s-a întunecat. Din înger de lumină a căzut în întunecime. Şi tot a început să se prăbuşească cu toată oastea lui. Oastea a doua, a cărei căpetenie era Arhanghelul Mihail, s-a ridicat deodată în faţa Cetelor Cereşti şi a spus: să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte! Căderea s-a oprit, dar cetele întunecate au rămas. Unele au rămas în văzduh şi fac tulburări pe plan cosmic, altele au rămas în atmosfera pământească şi creează furtunile şi neregulile din activitatea din atmosfera pământească, altele s-au oprit în pământ şi fac perturbări în adânc, gen cutremure, iar altele s-au prăbuşit în întunericul cel din afară, în Infern, şi de acolo luptă mereu împotriva luminii lui Dumnezeu.

Dumnezeu a creat apoi omul. Compus. Îngerii erau numai spirit. Dar omul a fost creat compus, din trei elemente. Care sunt cele trei elemente? Mintea nu este printre acestea pentru că mintea înseamnă raţiune. Iar raţiunea este rodul sufletului.

Deci, trup material. Dar trup material are şi lumea vegetală, dar şi lumea animală are trup material. Dar şi omul are trup material. Vedeţi, suntem din aceeaşi materie. Când    s-a spus că a creat Cerul şi Pământul înseamnă că a creat şi Pământul. Şi atunci a creat vegetaţie pe unicul corp din Univers care să aibă viaţa şi vegetaţia care există pe Pământ. Că celelalte planete sunt numai materie, viaţă nu au. Pământul are trei elemente. Vegetaţia are trup material, că iarba are trup şi viaţă. Viaţă, domnule Mircea! A creat lumea animală care are trup material comun şi viaţă. Şi în al treilea rând, a creat Omul, care are trup material şi viaţă, elemente de care dispun şi lumea vegetală şi cea animală.

Dar omul a fost înzestrat cu al treilea element: sufletul nemuritor, de care nu dispune decât omul. Sufletul omului este de provenienţă divină. Când l-a creat pe om spune că a suflat duh din duhul său. Firul de iarbă are viaţă, animalele au viaţă. Este? Dacă tai iarba şi îi iei viaţa, rămâne materie şi se face pământ. La fel şi copacii şi animalele. Nu rămâne nimic după acestea. Dar după om nu este aşa.

Omul are trup material, are viaţă şi are suflet nemuritor, care este de natură divină. Ştiinţa s-a luptat şi se luptă ca să creeze viaţă în mod artificial. S-a putut? S-a constatat că oricât s-a încercat nu se poate crea viaţă, pentru că viaţa este un dar de la Dumnezeu. Mulţi confundă viaţa cu sufletul. Este viaţa de care dispune şi lumea vegetală şi cea animală, iar sufletul este al treilea element cu care suntem noi înzestraţi.

Unde observăm sufletul? În raţiune sau minte. Sufletul este înzestrat cu raţiune, cu sentiment şi cu voinţă. Trei elemente. Acestea sunt trei manifestări spirituale ale sufletului nemuritor.

Mircea Crişan: Dar, apropo de suflet, se face distincţia că în Rai sunt sfinţi şi eroi. Eroismul nu prea are neapărat de-a face cu sfinţenia, ci ţine de curaj.

ÎPS Justinian: Eroismul este tot un element spiritual. Că animalele au eroism, lumea vegetală are eroism? Eroismul este un element spiritual. Unde nu este suflet, nu există eroism, nu există raţiune, nu există sentiment.

Mircea Crişan: Dar şi sfinţii şi eroii provin din păcătoşi.

ÎPS Justinian: Nu. Sunt oameni. Nu că-s păcătoşi. Ei au fost construiţi cu sufletele curate. Sufletele sunt de natură divină. Noi ne-am pervertit sufletul când nu am ascultat de Dumnezeu şi am ascultat de Satana. Şi atunci, sufletul omului nemuritor a devenit pedepsit cu moartea. Pentru că dacă am fi rămas nemuritori cum ar fi? O monstruozitate extraordinară! Sunt care la 40 de ani sau la 85 de ani se satură de viaţă. Dar dacă Dumnezeu ar fi lăsat ca omul să rămână nemuritor?

Mircea Crişan: Dar şi fără suferinţă am fi răi, deşi mulţi se întreabă de ce sunt necazuri?

ÎPS Justinian: Suferinţa nu a creat-o Dumnezeu. Este efectul păcatului! Este rezultatul păcatului lui Adam pe care-l moştenim toţi care suntem din sămânţa lui Adam.

Mircea Crişan: Dar omul este mai bun în suferinţă decât atunci când îi este bine.

ÎPS Justinian: Este un element în starea de decădere. Noi spunem că-i o pedeapsă, dar nu-i adevărat. Omul, din moment ce are starea aceasta de decădere, o dată cu căderea în păcat a căzut şi din punct de vedere moral. Este fructul păcatului. Răul nu este creat de Dumnezeu, este rezultatul păcatului, rezultatul neascultării, a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. De aceea Hristos a venit să ne reabiliteze, să ne ajute să dobândim sfinţenia. Eroismul face parte din această frumoasă latură a omului. Sfinţenia este tot un act de eroism suprem. Pentru că eroul rămâne la nivelul pe orizontală. Adică oamenii eroi nu sunt sfinţi, sunt eroi, dar la un nivel înalt. Sfântul este la un nivel suprem. Sfântul ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Iar noi avem chip şi asemănare cu Dumnezeu. Chipul suntem toţi, chipul nostru este chipul lui Dumnezeu.

Mircea Crişan: Adică eroul îi învinge pe ceilalţi şi învinge contextul, iar sfântul învinge păcatul şi pe sine?

ÎPS Justinian: Da. Adică sfântul se îndumnezeieşte prin Hristos. Care a adus Harul lui Dumnezeu. Nu putem spune: sunt prin puterile mele ce sunt. Nu! Ci: sunt ce sunt prin Harul lui Dumnezeu.

Mircea Crişan: Şi este adevărat că numai cine nu-şi doreşte nu se mântuieşte? Cine nu-l caută pe Dumnezeu?

ÎPS Justinian: Da. Dumnezeu nu-l forţează pe om să intre în Rai. Ne-a păstrat liberul arbitru, ne-a păstrat libertatea voinţei. Am mai spus că n-ar putea Dumnezeu ca atunci când noi înjurăm deodată să ne pierdem graiul? Dar Dumnezeu ne-a lăsat libertatea. De aceea Dumnezeu ne roagă pe noi: nu abuzaţi de libertate! Nu călcaţi. Cu voia nu se poate face dragoste, aşa cum spui în poezia dumitale.

Dumneata mereu invoci elementul feminin. Doreşti ca să îl cucereşti. Aşa şi Dumnezeu. Dumneata, pe fiinţa care ţi-e dragă, oricât ai iubi-o, dacă nu răspunde cu dragoste, poţi să realizezi ceva? Poţi să fii oricât de înflăcărat, dacă ea nu-ţi răspunde cu dragoste, o poţi forţa să te iubească? Ăsta-i farmecul.

Dumneata priveşti problema cum o privesc toţi bărbaţii şi toate femeile. O iubire căreia i se zice EROS. Dar nu-i tot una iubirea, Eros, iubirea trupească-pământească, cu AGAPI care înseamnă dragostea spirituală. Spirituală, sfântă este dragostea copilului faţă de părinţi şi a părinţilor faţă de copii, sfântă este dragostea prietenului faţă de prietenii lui, sfântă este dragostea de ţară, sfântă este dragostea de Dumnezeu. Erosul este o parte a trupului. Dar întâi, oricare bărbat sau femeie este stăpânit de agapi, de iubirea sufletească. Şi după asta devine eros, se îndrăgostesc bărbatul şi femeia şi de trup.

Mircea Crişan: Şi în poezia mea, cât aţi simţit „eros” şi cât „agapi”?

ÎPS Justinian: Sunt amestecate. Dumneata ai multe elemente din agapi, din dragostea de care vorbeşte Sfânta Scriptură, unde se spune că Dumnezeu este iubire. Dar, în acelaşi timp, ai şi elemente de eros, de iubire pământească. Poezia poate fi în proză sau clasică, cea cu ritm şi rimă. Dumneata nu ţii cont de stilul clasic. Ai un stil propriu, de care eu nu pot vorbi, fiindcă nu îl cunosc. Şi nu-l cunosc pentru că nu vreau să-l cunosc, pentru că fac parte dintre cei care trăiesc în lume din agapi. Eu iubesc pe toată lumea din toată fiinţa mea, dar nu pentru trupul unui om iubesc eu omul. Eu iubesc şi creatura, şi lumea vegetală, şi lumea animală, iubesc şi copacii şi florile, iubesc şi iepurii şi păsările, le iubesc pe toate. Dumneata nu pui accentul pe forma poeziei, ci pe poezie. Am mers pe parcursul cărţii aşa, ca pe un fir roşu. Şi în poezia dumitale există poezie. Poezie! Dar există şi poezie de natură foarte pământească, lumească, carnală.

Mircea Crişan: Doar nu se poate una fără alta.

ÎPS Justinian: Ba se poate. Dar la dumneata, la voi la toţi, nu se poate, că aţi rămas la nivelul orizontal. Încă nu aveţi aripi să zburaţi. Şi te mulţumeşti cu atât? Dacă

te-ai lăsa de eros, de dragostea pământească, te-ai duce în pustie şi te-ai face sfânt. Cu umilinţă spun că mă caută mulţi oameni pentru că ei caută să-şi însuşească pe lângă eros, pe lângă dragostea de trup, să-şi însuşească şi dragostea sufletească. Pentru că erosul, dragostea trupească nu este desăvârşită. Că atunci când vine boala, te părăseşte dragostea trupească. Când trupul tău se răblăgeşte, îmbătrâneşte, te lasă ochii, auzul sau poate toate elementele acestea, iar atunci dragostea trupească, erosul, dispare. Te părăsesc toţi când ai ajuns orb, surd, bătrân sau neputincios. Chiar şi copiii îşi părăsesc părinţii dacă nu au dragoste. Dar dacă au şi dragostea numită agapi, atunci şi la bătrâneţe te iubesc copiii, prietenii, şi la bătrâneţe omul îşi iubeşte soţia, chiar dacă ea e foarte îmbătrânită şi dacă trupul ei este veştejit. O iubeşte pentru că a trecut vremea erosului şi atunci intri în categoria celor sfinte, dragoste sfântă. La bătrâni se manifestă dragostea spirituală, dragostea profundă şi nemuritoare. Că dragostea pământească, erosul, dispare o dată cu îmbătrânirea, iar agapi este puternică şi în mormânt. Că se duc copiii la mormânt, deşi ştiu că acolo e ţărână, dar ştiu că-i ceva mai mult decât ţărână. În faza în care omul a fost dominat de eros a iubit numai „vasul” şi nu a iubit ceea ce există în „vas”. Voi nu ştiţi că trupul vostru este templul Sfântului Duh, după cum zice Scriptura? Dar când acest templu îmbătrâneşte atunci intervine moartea în mod normal şi natural. Dumneata, în poezie, eşti „bolnav” rău de tot de eros.

Mi-am explicat că scrii poezie pentru că pe lângă elementul mineral avem şi suflet nemuritor. Poezie găsesc eu şi în lumea vegetală, este multă poezie. Şoapta vântului care mişcă frunzele codrului este poezie clasică. În timp ce, unde rămâne numai dragostea de jos, atunci înseamnă că ai căzut ca Lucifer.

Mircea Crişan: Ce greşesc eu în poezie?

ÎPS Justinian: Dintr-un punct de vedere este perfectă, dar din alt punct de vedere e imperfectă. Dar este poezie! Poetul e poet chiar dacă nu scrie o poezie după stilul clasic. Există poezie şi în „poezia albă”. Iar dumneata faci poezie albă, fără ritm şi rimă.

Eu nu preţuiesc numai ce-mi scrie cineva, ce vorbesc cu cineva. Eu preţuiesc şi ceea ce ai gândit când ai scris. Eu preţuiesc şi atunci când mă vizitează cineva, nu numai ce vorbim.

Discuţiile noastre sunt legăturile materiale, lumeşti, dar eu înţeleg mai profund.

Uite care-i realitatea: când un om nu face poezie face păcate. Iar unui om, când face poezie, oricărui om care scrie, care gândeşte, deja i se iartă păcatele. Că gândeşte frumos. Adică gândurile în acest caz sunt gânduri binecuvântate de Dumnezeu, ori în poezie, ori în literatură, ori în tehnică, oriunde. Nu scrie nimeni poezie dacă nu are o trăire intensă spirituală. Este rodul tău. Aşa cum mărul face roadele lui, poetul dă din suflet fructele spirituale pe care le are în gândul şi viaţa lui. Şi omul care ară pământul tot poezie face, muncitorii fac cea mai splendidă poezie prin care ei aduc slujire lui Dumnezeu. Pentru că omul, când a fost creat de Dumnezeu, a fost pus stăpân în Eden şi i s-a spus munceşte şi păzeşte-o. Iar atunci tot ce facem noi, nu facem altceva decât să îndeplinim dorinţa şi porunca lui Dumnezeu, muncind şi păzind natura să nu se pustiască.

Mircea Crişan: Folosesc cuvinte prea simple?

ÎPS Justinian: Nu sunt cuvinte simple,   nu-i adevărat. E una ca poezia să fie simplă, şi altceva simplistă. Care este simplistă, aia nu e poezie. Dar a fi simplu, tot ce-i nobil este simplu. Uită-te în Evanghelia lui Iisus, nu vei găsi teorii complicate. Sunt simple, dar la nivel divin. Doar dacă se vorbeşte simplist despre dragoste pare ceva perimat. 

Un poet îşi iubeşte poezia, iar oamenii rezonează când intervine elementul spiritual. La fel şi muncitorul îşi iubeşte munca şi face poezie, un medic care îşi iubeşte meseria face poezie, oricine realizează ceva durabil face poezie. Se vede că poezia s-a închegat când ai scris-o pur şi simplu pentru dumneata, când nu te-a mai interesat cine o citeşte. Că ai încercat să exprimi ce ai dumneata în adâncuri. Pentru că nici tractoristul, nici plugarul, dacă se exprimă simplist, nu fac poezie. Trebuie din adâncuri să vină, din profunzimile fiinţei tale de om, creat de Dumnezeu cu spirit nemuritor ca omul să ajungă la lucruri nemuritoare.

Mircea Crişan: Dar nu-i o vulnerabilitate să „scormoneşti” în adâncuri?

ÎPS Justinian: Nu, pentru că nu vorbeşti să te afli vorbind singur. Ci să faci poezie. Chiar şi pe scenă artiştii cei mai mari dacă alunecă într-o formă de exclamare, de manifestare teatrală, nu fac teatru. Artistul trăieşte intens rolul lui. Dacă are rol de împărat, atunci ca un împărat trebuie să fie. Nu gândeşte numai, ci trăieşte! Dacă face teatru, atunci nu-i bun de artist, că lumea iese afară. El trăieşte piesa lui. Un poet trăieşte „piesa” lui, un muncitor trăieşte munca lui. Când se muncea la Mănăstire, mă uitam la muncitori şi, mă bucur că mi-am amintit, e atât de frumoasă faţa omului în momentul creaţiei! În timp ce bate cu ciocanul, omul e cucerit de activitatea lui. Pe faţa unui muncitor, indiferent că lucrează la birou sau pământul, atunci e poezie, e viaţă, e dumnezeiesc, e dumnezeiesc! Eu toată viaţa am vrut să vă scot din banalitate, ca să gândiţi toţi frumos, pentru că ce-i frumos e sfânt. Iar ce-i sfânt este dumnezeiesc.

Aici am vorbit despre cum s-a zămislit ce ai tipărit. Mare bucurie mi-aţi făcut, domnule Mircea Crişan.

„Uite care-i realitatea: când un om nu face poezie, face păcate. Iar unui om, când face poezie, oricărui om care scrie, care gândeşte, deja i se iartă păcatele. Că gândeşte frumos”.

 

ÎPS Justinian