Despre minerit și Romaltyn. Nesfârșita poveste

Niciodată nu este prea târziu pentru a relua un subiect dureros al Maramureșului: mineritul și metalurgia și, mai ales, felul în care aceste activități au fost închise. Ele au reprezentat coloana vertebrală a dezvoltării nordului țării și în perioada comunistă, și în anii ’90. După mai bine de 30 de ani, se vede limpede că distrugerea economiei românești a fost premeditată și, ce este mai grav, realizată cu contribuția majoră a unor politicieni români care au semnat, probabil, pactul cu „diavolul”. În minunatul nostru săptămânal, am publicat multe materiale despre acest fenomen. Vom continua, până vom avea un răspuns clar, limpede, adevărat, cu privire la închiderea mineritului, mai ales.

Deși s-a spus, s-a cre­zut, mineritul nu a fost închis la comanda UE, a instituțiilor euro­pene, odată cu intrarea țării noastre în aceste structuri. Cerința UE a fost mai simplă: eliminarea subvențiilor din minerit, reducerea costurilor, ceea ce s-ar traduce prin restructurarea și închiderea obiectivelor care sunt mari consumatoare de fonduri de la buget. Acum se știe că, la Reminul anilor 2000, a venit un document prin care instituțiile europene cereau o reducere a activității și reducerea costurilor, dar și continuarea activității în trei, patru mine care nu aveau nevoie de subvenții. Ar fi fost nevoie de 1500-2000 de mineri, locuri  de muncă ce ar fi fost salvate. Pe orizontală, s-ar fi mers la metalurgie, la alte întreprinderi care lucrau pentru aceste două  industrii. Una peste alta,  câteva mii de locuri de muncă ar fi fost salvate. După cum se știe, politicienii și unii din zona de conducere a mineritului și me­talurgiei au hotărât că trebuie închis tot. Acum iarba crește, al­bi­­nuțele zboară fericite și ma­ramureșenii se uită în soare. Am mai prezentat aceste cifre și date pe care inginerul Aurel Pantea ni le-a dat în urmă cu mai mulți ani. Este bine să vedem ce a fost aici.
Maramureșul conține în subsolul său zăcăminte de minereuri neferoase, de fier-mangan, auroargentifere, radioactive, o diver­si­tate de substanțe nemetalifere și roci comune pentru construcții și ornamente, precum și zăcăminte de lignit și turbă, de sare, țiței, puse în evidență și parte din ele valorificate de către noi și generațiile anterioare.
După al Doilea Război Mondial, s-a consolidat o structură organi­zatorică miniero-metalurgică, mi­nele și uzinele din regiune și altele au funcționat împreună. În anii 1974-83, Centrala avea 39.543 de salariați și cuprindea minele și flotațiile din Maramureș, Bistrița-Năsăud, Satu Mare și Suceava, uzinele metalurgice din Baia Mare, Copșa Mică și Zlatna, atelierele și uzinele de reparații și întreținere utilaj minier, I.C.P.M, trei ani, și I.P.E.G Maramureș, holding, cu activitate rentabilă în ansamblu.
Dacă în anii 1980, la o prelucrare anuală de 6 milioane de tone minereuri neferoase și auroargentifere, Remin realiza 24,6 mii de tone metal plumb, 44 mii de tone zinc și 19,5 mii de tone cupru și însemnate cantități de aur, argint și pirită 40% sulf, din anul 1990, a început scăderea producției. Combinatele chimico-metalurgice din Baia Mare realizau peste 50 de produse. Anual, de pe platforma metalurgică Baia Mare, se livrau 10 tone de aur în lingouri, aur care a contribuit la refacerea tezaurului național la 105 de tone.
În anul 1990, în industria minieră româ­nească existau 278 de mine și cariere în operare, funcționau 70 de uzine și instalații de prelucrare, amplasate în 41 de bazine miniere, localizate pe teritoriul a 23 de județe, unde activau peste 175.000 de salariați. Mineritul, având în vedere și membrii de familie dependenți direct de mi­nerit, constituia un mod de viață pentru aproximativ 10% din populația țării, respectiv 22,7% a Maramureșului. Din 1998, unele perimetre miniere au trecut în conservare, au început disponi­bilizările de personal, iar ulterior, în 10 etape, prin hotărâri ale guvernelor care s-au succedat, s-a aprobat închiderea tuturor minelor din patrimoniul Remin, Cuarț și a minei Repedea-Poienile a S.C. Radioactiv Mineral. Azi, 70 de perimetre sunt închise sau în curs, iar o serie de active de la supra­față, dezafectate.
Potrivit cifrelor date publicității în anul 2004, România avea rezerve geologice care, în diverse stadii de cunoaștere, pot fi exploatate cu actualele tehnologii miniere cunoscute de: 2,8 miliarde tone de lignit și 900 milioane tone de huilă; 40 milioane tone minereuri auroargentifere; 90 milioane tone minereuri polimetalice; 900 mi­lioane tone minereuri cuprifere și 4 miliarde tone de sare. În subsolul teritoriului țării, se mai găsesc zăcăminte de minereuri cu metale radioactive, fier-mangan, bauxită și o diversitate de subs­tanțe nemetalifere și roci utile în industria prelucrătoare și cons­trucții. Subsolul României asigură suficiente resurse minerale și pentru generațiile viitoare. Mare parte din bogăția de minereuri se gă­sește în aria de activitate a Remin, care deține licențe de concesiune, de dezvoltare-exploatare. Până în 2012, în vederea reluării activității de exploatare au fost identificate șase perimetre la Baia Sprie și Cavnic. Aceasta ar fi situația în date reci, prezentată de inginerul Aurel Pantea. O sta­tistică a neputinței pe care, dacă o citești, te întrebi de ce s-a închis mine­ritul? Ne aducem aminte că, în 1997, premierul de atunci, Victor Ciorbea, semna cu nonșalanță distrugerea mineritului din nord. Au avut loc primele concedieri masive, au plecat peste 15 mii de mineri din sistem. A fost o nebu­nie. Victor Ciorbea a fost Avocatul Poporului (culmea ironiei!) și nu are, probabil, nicio remuș­care.

După momentul 1997, a venit anul 2000 și cei care au urmat, un alt premier și, implicit, alte lovituri pe care Maramureșul le-a încasat. În acei ani, a apărut Ra­­­portul Andersen, o broșură de 83 de pagini, în care mineritul neferos era trimis la culcare, cu toate problemele sociale, dar mai ales cu cele economice. Raportul a fost realizat de firma de consultanță Arthur Andersen SRL (AA), angajată de guvern pentru o analiză a situației unor companii miniere, printre care și Remin Baia Mare. Chiar în introducerea raportului se menționează: „Previziunile sunt bazate în totalitate pe datele și informațiile furnizate de companiile miniere și repre­zentanții Direcției Generale Mine-Geologie din cadrul Ministerului Industriilor. În consecință, aceste informații sunt, în exclusivitate, în responsabilitatea conducerii companiilor mai sus menționate și a reprezentanților ministerului”. Mai mult, informațiile nu au fost corecte și nici complete. Iată ce au spus consultanții: „Datele primite nu au fost nici complete, nici corecte în totalitate. În afara
in­formațiilor care lipseau din chestionarele tehnice, anumite in­for­mații au lipsit și din fișele minelor”.
Astfel, în cazul minelor Aurum, Băiuț, Cavnic, Colbu, Gura Băii, Leșu Ursului, Răzoare, Șuior, Turț, nu au fost furnizate cifrele pentru investițiile necesare să atingă capacitatea de producție prognozată. Consultanții au găsit discrepanțe între cifre, în chestionarele economice. În cazul Aurum, Baia Sprie, Băiuț, Burloaia, Herja, Șuior, Turț , cifrele cu privire la costuri, însumate, nu corespundeau cu totalul înregistrat”, s-a menționat în celebrul raport. Au urmat închiderile și trimiterea minerilor acasă. Așa
s-a scris istoria închiderii mineri­tu­lui din nord.
Au urmat anii de declin economic al Maramureșului, exodul mine­rilor și geologilor spre zări mai prietenoase și multe, așa-zise, în­cercări de a redeschide mineritul din nord. Dintre vocile autorizate care au comentat subiectul redeschiderii, poate fostul ministru Nicolae Dicu a avut o explicație tranșantă. „Eu sunt un chirurg în minerit, nu doctor. Știu ce este aici, ce se poate și ce nu se poate. Am străbătut întreaga lume și știu ce înseamnă și minerit, și meta­lurgie. Aud, de multe ori, pe unii sau pe alții vorbind despre minerit sau metalurgie aiurea. Ce pot spune, în Maramureș, în viitorii 50 de ani, nu mai poate fi vorba de minerit. Nu va mai deschide nimeni, deoarece rezervele sunt dispersate, infrastructura este la pământ, unele zone sunt inundate. Ce este și mai grav, a fost demolat tot ce era la suprafață. Au fost distruse iazuri de decantare, conducte, uzinele de preparare, căile ferate. Astea nu se mai pot face, deoarece acum sunt alte exigențe de mediu. Păi, să faci acum un iaz de decantare este o adevărată aventură. Investitorii fug de astfel de construcții, deoarece condițiile de mediu sunt greu de îndeplinit. Uzina Romaltyn (Aurul la vremea respectivă) a avut meritul de a fi eliminat iazul de la Meda. Statul român a avut 45% din acțiuni la această firmă și rezultatele au fost cum se știe. Atunci au existat destule înlesniri și din partea celor de la Remin și din România pentru a duce afară profitul, aurul se rafina în Londra. Dar acum uzina Romaltyn ar fi utilă.
Ar fi utilă pentru eliminarea iazului de la Flotația Centrală. Are iazul Aurul și tehnologia bună, acum au și circuit dublu, cu recuperare și diluare în interior, ceea ce nu era înainte. Din punctul de vedere al cianurii, nu prezintă niciun pericol. Este o uzină care e bine de ținut acum. Nu știu cine este proprietarul, nici nu mă interesează, dar repet, cianura nu este un pericol. Vorbesc mult cei care nu cunosc!”, a spus Nicolae Dicu, în urmă cu câțiva ani.
De atunci, lucrurile nu  s-au schim­bat.  Remin se scufundă în ignoranța tuturor iar „ultimul mohican”, Romaltyn, așteaptă vremuri mai bune.
Dar și în cazul  „uzinei de aur” se mai pot spune unele noutăți. După cum se știe, activitatea Romaltyn a fost oprită în urma unor proteste ecologiste și a unor procese între uzină și administrația  locală. Practic, Romaltyn nu a mai putut construi nimic, nu a putut termina investițiile începute, implicit, nu a putut demara activitatea produc­tivă. În toți acești ani de pauză, au avut loc  și schimbări în acționa­riatul  firmei. Romaltyn se află în portofoliul unei firme din Kazahstan. De fapt, un grup de firme conduse de unul dintre cei mai bogați oameni de afaceri din aceas­tă țară. După cum se știe, în urmă cu ceva ani, pachetul majoritar de acțiuni al Romaltyn a fost preluat de un fond de investiții condus de  omul de afaceri din Moldova, Ion Sturza. Acesta a avut 51%, iar 49% au fost ale grupului de firme din Kazahstan. Sturza a încercat să repornească investiția, dar nu a  reușit, din cauza opoziției administrației locale. Până la  urmă, Sturza a re­nunțat la afacerea din Baia Mare.  Majoritari au devenit  cei din Kazahstan. În ultima  perioadă, au avut loc modificări. Afacerea din Baia Mare a fost  preluată de o mare bancă, ce face parte tot din grupul de firme din Kazahstan, controlat de omul de afaceri Rakishev. Banca se nu­mește BTA și finanțează întreținerea societății din Baia Mare prin majorare  de capital. Altfel nu se poate. În cazul unei bănci, dacă nu te întorci cu bani în urma unei finanțări, lucrurile devin dubioase. De aceea, au loc majorări de capital social. Pentru a vedea ce se întâmplă în Baia Mare, banca din Kazahstan a trimis, recent, un specialist din Italia, un manager de proiect ce super­vizează toate activitățile de la Romaltyn. Probabil au fost suspiciuni că lucrurile de aici nu sunt conforme cu cele declarate. Sunt verificate toate cheltuielile, toate plățile și transmite în Kazahstan care sunt nevoile financiare de aici.

În acest context, probabil banca va angaja realizarea unui audit pentru a  vedea stadiul actual al Romaltyn și perspectivele  pe care le  are firma din Baia Mare. Se vor face scenarii ale firmei. Ce se poate face cu ea.

Dacă analizele vor da cu plus valoare, vor continua demersurile de  convingere a autori­tă­ților pentru a putea primi auto­rizația integrată de mediu necesară pentru începerea activității. Sau fa­brica va fi abandonată și se va lua o decizie cu privire la fabrică. Probabil va fi dată la fier vechi. Și vor rămâne cu monitorizarea Iazului Aurul, unde sunt cele mai mari probleme de mediu. Iar Iazul Central este al statului și, dacă nu se vor lua măsurile  de mediu necesare, va mai fi o bombă  ecologică ce stă să explodeze în Baia Mare. Romaltyn are licență pentru Iazul Central până anul viitor și, până atunci, are responsabilitate pentru acest iaz. Dacă  nu se prelungește li­cența (acestea se dau pe cinci ani), iazul rămâne al statului cu toate probleme de mediu. Astea sunt problemele ce se vor rezolva într-un fel sau altul, până în
cursul anului viitor.

Mai amintim una din interesantele situații ale  anilor închiderii mi­neritului. Terenul de sub Iazul Central este al omului de afaceri băimărean Mircea Coza. Cel care are grupul de firme Cozmircom. Coza are obligativitatea de a-și ecologiza terenul, dar este blocat, cât timp pe el stă Iazul Central (circa 10,5 milioane tone de steril) și nu poate ecologiza terenul. Firma care are Iazul Central este CozaRent, firmă înfiin­țată în 2004, imediat după ce a cumpărat terenul. De atunci, din 2004, Romaltyn plă­tește chirie 10 mii de euro pentru faptul că, pe terenul lui Coza, se află Iazul Central.

Coza a plătit 173 de mii de dolari pentru teren. (Vreo doi ani nu s-a plătit, deoarece au fost procese pierdute de „fabrica de aur”).
Coza a văzut această oportunitate în 2004, în momentul în care fostul ANAF a scos la vânzare active ale Remin pentru plata unor datorii. Din pură întâmplare, Coza a fost pe fază și a cumpărat. Atunci nu se știa că va dura atâta până va fi eliberat terenul. Se credea că el va  fi exploatat în câțiva ani, după care firma, Romaltyn, va trebui să ecologizeze terenul gol și să îl predea cumpărătorului numai bun de a fi folosit în afaceri imobiliare, de exemplu. Dar nu s-a întâmplat așa și, de atunci, Romaltyn tot plătește chirie lunară.