Despre minerit, economie, haos, România...

Interviu-eveniment cu profesorul universitar dr. Ilie Onica de la Universitatea din Petroșani

„Dezindustria­lizarea haotică a României
a afectat și industria minieră”
Ilie Onica

Reporter: Universitatea din Petroșani este una dintre instituțiile de învățământ superior cu „vechime” pentru industria minieră din România. Care a fost și este rolul în dezvoltarea acestei ramuri economice?
Ilie Onica: Universitatea din Pe­troșani a luat ființă pe fundația Institutului de Mine din Petroșani, care a apărut în anul 1957, unde
s-a concentrat întregul învățământ superior minier din România. Înain­te, începând cu anul 1948, aici a funcționat o ramură a învăță­mântului superior minier și anume Institutul Cărbunelui din Petroşani, cu Facultatea de Exploatarea şi Prepararea Zăcămintelor de Cărbuni. Celelalte ramuri, până în anul 1957, activând la București și la Timișoara. Institutul de Mine a avut în componență două facultăți: Facultatea de Mine și Facultatea de Mașini și Instalații Miniere.
În anul 1993, la Petroșani s-a înființat și Facultatea de Științe. Prin urmare, la ora actuală, Universitatea din Petroșani funcțio­nează cu trei facultăți: Facultatea de Mine, Facultatea de Inginerie Mecanică și Electrică și Facultatea de Științe. În cadrul celor trei facultăți, activează peste 3800 de studenți, masteranzi și doctoranzi, fiind pregătiți de peste 140 de cadre didactice, cu un înalt prestigiu profesional, dintre care 21 de profesori sunt conducători de doctorat.
Rolul principal, pentru care a fost înființat Institutul de Mine la Petroșani, a fost acela de a pregăti specialiști pentru industria minieră, iar acum, prin Universitatea din Petroșani,  pentru economie, în general.  Din anul 1948 și până astăzi, în cei 75 de ani de activitate, la Universitatea din Petroșani au absolvit peste 40.000 de ingineri, subingineri, economiști, sociologi, matematicieni sau institutori. Dintre aceștia, peste 16.000 de spe­cialiști și-au finalizat studiile la Facultatea de Mine. Ținând seama și de absolvenții specializărilor de Mașini și Instalații Miniere și Electromecanică Minieră, putem aprecia că peste 25.000 de specia­liști pregătiți la universitatea noastră au sprijinit, de-a lungul tim­pului, industria minieră. Mai mult, aceștia au participat și la realizarea unor lucrări importante de inginerie civilă din țara noastră cum ar fi con­strucțiile hidrotehnice, tunelurile și metroul din București. Toate minele și carierele din România au fost proiectate de sute de ingineri, cei mai mulți cu doctorate de un înalt nivel științific obținute la Petroșani, care au activat în cadrul celor nouă institute de cercetare-proiectare minieră. Cercetările lor au generat tehnologii noi și creație științifică aplicativă, protejate prin numeroase brevete de invenție. De asemenea, mulți ingineri pregătiți la Petroșani și-au dezvoltat o carieră profesională pe diferite meridiane ale globului, fiind foarte apreciați în străinătate, făcând cunoscut numele instituției noastre la nivel internațional.
Numeroasele cărți și tratate de specialitate, alături de articolele publicate în diferite reviste din do­meniu, au fost elaborate de către cadrele didactice din Universitatea din Petroșani, fiind un sprijin real pentru formarea continuă a inginerilor care au activat în minerit.
Pe lângă formarea specialiștilor, universitatea noastră a avut un impact pozitiv asupra activității miniere, prin realizarea de sute de lucrări de cercetare fundamentală și aplicativă, pe diverse subiecte, prin proiecte de punere în exploatare, la zi și subteran, a unor zăcăminte de cărbuni și minereuri, proiecte de execuție a unor lucrări miniere subterane și prin conceperea și proiectarea de tehnologii noi, mașini, utilaje și echipamente miniere.
În concluzie, industria minieră din România a fost asociată organic cu Institutul de Mine din Petroșani, iar astăzi cu Universitatea din Petroșani.

Rep.: Este greu să lucrezi într-o astfel de instituție  în contextul actual?
Ilie Onica: Toate instituțiile din Ro­mânia, inclusiv Universitatea din Petroșani, au trecut prin „greu­tăți” și transformări profunde, încercând să se adapteze la noile realități impuse de economia de piață. Față de alte universități, plasarea geografică a fost un handicap important, de la început fiind singura universitate situată într-un oraș care nu este capitală de județ, dar pe atunci avea privilegiul extraordinar al unicității. Dezindustrializarea haotică a României a afectat și industria minieră, aceasta fiind la începutul lanțului industrial de aprovizionare cu materii prime minerale, cu un impact evident și asupra învățământului superior minier. În acest context, pentru a face față noilor provocări, în universitatea noastră a apărut o nouă facultate și foarte multe specializări, la toate facultățile (în total, 21 de licență și 21 de masterat) și 4 domenii de doctorat, majoritatea fără legătură directă cu domeniul minier.
Cu mari eforturi, s-a conservat singura specializare legată direct de minerit și anume ingineria minieră și alte trei specializări, conectate parțial la acest domeniu, de topografie minieră, construcții miniere, mașini și echipamente miniere și, într-o oarecare măsură,  ingineria și protecția mediului și ingineria securității. Dintre acestea, cea mai mare dificultate în a-și atrage studenți o are specializarea de inginerie minieră, din cauză că, istoric, este o profesie mai puțin atractivă, foarte complexă, necesitând cunoștințe inginerești speciale, foarte largi și aprofundate; la care se adaugă condițiile dificile de muncă, psihoza legată de dispariția acestei industrii, localizarea geografică neinteresantă a obiectivelor miniere și salariile nesatisfăcătoare.
În țara noastră, ar trebui să fie cerere de ingineri minieri, deoarece, pe lângă saline și cariera de la Roșia Poieni, există sute de cariere care extrag roci utile și balastiere, iar, în conformitate cu Legea minelor, fiecare societate care are ca obiect de activitate exploatarea și valorificarea resurselor minerale utile este obligatoriu să dețină în organigramă cel puțin un inginer minier. Din păcate, fie nu se respectă legea, fie aceste societăți au angajat formal câte un inginer minier pensionar, care supervizează zeci de astfel de unități miniere. În aceste condiții de criză, pentru a face ceva să nu dispară singura specializare care pregătește ingineri minieri în România, este nevoie de intervenția instituțiilor statului, pentru respectarea legii și pentru a susține preferențial cu burse studenții de la acest program unic de studiu.
Printr-o strategie coerentă a conducerii universității și prin proiecte, foarte bine scrise de către cadrele didactice, finanțate de la Uniunea Europeană, Banca Mondială și de la Guvernul României, universitatea noastră a atras fonduri de câteva zeci de milioane de euro pentru reabilitarea infrastructurii, achiziționarea de echipamente de laborator, IT și software.
De câțiva ani, Universitatea din Petroșani, alături de alte nouă uni­versități de prestigiu din Uniu­nea Europeană, face parte din consor­țiul european EURECA-PRO. Scopul acestui consorțiu este de a pune bazele unui nou tip de învățământ superior, prin elaborarea de programe comune de studiu la nivel de licență, masterat și doctorat, având la bază principiul „Consum și producție responsabile”. Colaborarea dintre uni­versități nu se rezumă doar la educație, ci și la realizarea de proiecte comune și la dezvoltarea de cercetare fundamentală, în special prin doctorate în cotutelă. Toate acestea au ca rezultat creș­terea continuă a vizibilității Uni­versității din Petroșani la nivel european și internațional.  
 

Rep.: De ce este în declin industria minieră?
Ilie Onica: După 1945, România a pornit de la statutul de „țară eminamente agrară”, ajungând ca în anii ’80, cu mari sacrificii pentru populație, să devină o țară larg
industrializată. La începuturile industrializării, România făcea im­porturi de echipamente industriale, materii prime și materiale din fostele țări comuniste membre CAER și în special din Uniunea Sovietică. Din anul 1967, după venirea la conducere a lui Ceaușescu, acesta a încercat să consolideze cât mai mult independența economică a țării, în final ajungând să construiască o economie aproape complet închisă, de tip autarhic. Peste tot în țară a deschis fabrici și uzine în care au fost produse mașini, utilaje, instalații și echipamente de tot felul, concepute, reproiectate, asimilate și adaptate după unele exemplare cumpărate din Occident sau din Uniunea Sovietică. Totul, pentru ca România să nu depindă de alte țări și să nu cheltuiască valută. În această arhitectură economică, industria minieră era vectorul principal al economiei, ramura conducătoare, cea care aproviziona cu materii prime minerale și energie întreaga industrie din România. În cele opt uzine autohtone constructoare de mașini, utilaje și echipamente miniere au fost produse sute de mii de tone de susțineri mecanizate, combine de abataj și de înaintare, instalații de perforat și de foraj, sisteme de transport, excavatoare și camioane de mare capacitate etc., cam tot ce era nevoie pentru funcționarea la capacitate maximă a minelor și carierelor din România. Anul de vârf al producției de utilaje miniere a fost 1987, când
s-a realizat o producție fizică de peste 120.000 de tone de  utilaj minier, din care peste 20.000 de tone au fost exportate.

Investițiile în minerit erau uriașe, iar dotările cu tehnologie și echipamente erau uneori exagerate, nepunându-se problema eficienței acestora. Incintele minelor și carierelor erau pline cu materiale și utilaje noi, care după ’90 au îmbogățit pe unii „întreprizători”, prin  vânzarea lor la fiare vechi. În acest entuziasm al lui Ceaușescu de a dezvolta mineritul cu orice preț, două proiecte miniere au generat cel mai mare eșec al regimului comunist: exploatarea la zi a sulfului din Munții Călimani și a șisturilor bituminoase de la Anina. După ce s-au cheltuit sute de milioane de dolari, s-a dovedit că volumul rezervelor și calitatea zăcămintelor le fac nevalorificabile. Un alt megaproiect eșuat a fost uzina de procesare a minereului de fier de la Krivoi Rog, din Ucraina, o investiție de peste 1 miliard de dolari, care a murit odată cu privatizarea „în interes na­țional” a Combinatului Siderurgic de la Galați.

Prin urmare, mineritul făcea parte dintr-un sistem industrial național bine structurat, un mare angrenaj industrial, care în ansamblu func­ționa profitabil, deoarece, în 1989, România avea excedent financiar. Destructurarea industriei, prin închiderea și „privatizarea” una după alta a fabricilor și uzinelor, a redus progresiv cererea de materii prime minerale și energie, la nivel național. Pentru a continua să funcționeze, industria minieră trebuia să exporte și avea nevoie de subvenții acordate de stat, neacceptate de organismele financiare internaționale, care creditau România. Toate guvernele, aflate sub „consilierea binevoitoare” a acestor organisme, au trecut la măsuri radicale de „restructurare” a industriei miniere, care au agravat și mai mult situația economică a acesteia. Restructurarea s-a bazat pe argumente strict contabile, pe indicatori economico-financiari curenți de rentabilitate, fără a ține seama de  volumul rezervelor și calitatea acestora, de lucrările miniere de deschidere, de dotări etc. și de tendințele cererii acestor minerale pe piața internațională. Nu s-a ținut seama nici de faptul că pierderile unităților economice miniere erau generate de manageri „selectați” la conducere de către sindicate, la începutul anilor ’90, iar apoi, de către partidele politice, după ce Guvernul Victor Ciorbea a distrus din interior mișcarea sindicală, în anii ’96 -’98. În acest context, în anii ’96, șase dintre directorii  minelor din Valea Jiului erau foști repetenți ai Institutului de Mine și, totuși, erau niște ingineri minieri cu experiență. Guvernele respective, pentru a-și ju­sti­fica „restructurarea”, au trimis pe teren diferite echipe de control, compuse în majoritate din economiști, contabili, juriști care controlau documente și nu realități. Într-un articol ce a apărut într-un ziar local, în acea perioadă, am sugerat echipelor de control că, pentru o concluzie pragmatică, ar fi mai evident să se compare volumul materialelor introduse în mină și volumul excavațiilor realizate într-un an și se va ajunge la concluzia stranie că „nu va mai fi loc în subteran nici măcar pentru un șobolan!”. Din păcate, până astăzi, aceste fenomene patologice s-au extins grav în întreaga economie, iar con­secințele se regăsesc acum în îndatorarea continuă a României. Și, ca să răspund și la întrebare, în ceea ce privește „declinul industriei miniere”, acum putem vorbi mai degrabă de colapsul acesteia decât despre un declin.

Rep.: Se vorbește  că vor fi închise minele din Valea Jiului. Afectează învățământul superior o astfel de decizie?
Ilie Onica: Existența Universității din Petroșani nu a fost niciodată dependentă de minele din Valea Jiului. S-a creat această impresie falsă datorită locației geografice, care de fapt a fost aleasă strategic, în cel mai mare bazin minier, la o distanță oarecum egală față de poziția celor mai importante centre miniere din România. De-a lungul timpului, în România au existat sute de mine și cariere, de unde se exploatau diverse substanțe minerale utile și unde își desfășurau activitatea miile de absolvenți ai acestei instituții de învățământ superior. După cum am mai spus, după 1990, universitatea noastră a avut capacitatea de a se recrea/ reinventa și de a se adapta foarte bine la noile provocări socioeconomice apărute în țara noastră. Închiderea minelor din Valea Jiului va avea un impact economic negativ general asupra locuitorilor din Valea Jiului, antrenând în colaps și alte societăți care încă mai asigură servicii minimale acestor mine. Deoarece, de-a lungul celor 30 de ani de postcomunism, nu s-a pus nimic în locul minelor închise, cu toate programele generoase ale tuturor Guvernelor, prin crearea de „facilități”, prin declararea Văii Jiului ca zonă defavorizată, prin numirea politică a unui guvernator al Văii Jiului etc,, aici nu a apărut nicio altă activitate economică generatoare de locuri de muncă. Toate aceste programe au fost inventate pentru anumite „entități private”,  în scopul drenării banilor de la bugetul de stat, fără ca acestea să investească ceva în Valea Jiului. Între timp, au fost închise o fabrică de mobilă, una de tricotaje, o fabrică de lactate, două uzine constructoare de mașini și altele, care asigurau peste zece mii de locuri de muncă. Începând cu anul 2030, după stoparea activității miniere, vor rămâne în zonă doar locurile de muncă oferite de activitățile comerciale, care vor colecta pensiile relativ decente ale foștilor mineri. În aceste condiții dificile, studenții mai săraci, care vor avea nevoie de susținere financiară în perioada studiilor, nu vor putea să-și găsească un loc de muncă în Valea Jiului, motiv pentru care vor fi obligați să abandoneze școala.

Rep.: Sunt voci din spațiul internațional care spun că emisiile de metan la nivel european provin în proporție de 86% din minele  Văii Jiului. Cât adevăr este?
Ilie Onica: Aceste „voci din spațiul internațional” manipulează ideea că gazul metan are o contribuție la efectul de seră, respectiv la încălzirea globală, de 21 de ori mai mare în raport cu dioxidul de carbon. Pentru fiecare tonă de cărbune superior extras zilnic din zăcământ, se emană în atmosferă, în medie,
5-10 metri cubi de gaz metan. Producția anuală de huilă la nivel european, realizată doar de Polonia și Cehia în anul 2022, a fost de 55 de milioane de tone, pe când cea din Valea Jiului, de numai 100 de mii de tone. De aici, se poate deduce simplu, aritmetic, absurditatea „acestui adevăr” și amploarea dezinformării și manipulării, de ge­nul: „...mielule, îmi tulburi apa!”. Mai mult, au reușit să ne distrugă toată industria, dar continuă să manipuleze opinia publică interna­țională, din nu știu ce interese meschine, că suntem printre marii poluatori. De fapt, fiecare unitate din PIB-ul unei țări are un impact negativ specific asupra mediului. De unde este evident faptul că țările bogate poluează mult mai mult decât cele sărace, în mod propor­țio­nal cu PIB-ul realizat de fiecare.

Rep.: În urmă cu ceva ani, zona Petroșani „duduia” din punct de vedere economic. Sintagma „să dăm țării cât mai mult cărbune” a rămas în memoria colectivă. Ce se întâmplă în momentul de față?
Ilie Onica: În anul 1989, din cele 15 câmpuri miniere existente în Valea Jiului s-a realizat o producție anuală de aproximativ 10 milioane de tone, cu un număr de circa 65 de mii de angajați direcți. Valea Jiului alimenta cu cărbune energetic cele două termocentrale, de la Paroșeni și Mintia, și cu cărbune cocsificabil, cocseriile de la Călan și de la Hunedoara. La ora actuală, mai activează patru mine: Lupeni și Lonea, care se vor închide definitiv în anul 2026 și Vulcan și Livezeni, în anul 2032. În total, la aceste mine lucrează aproximativ 1800 de angajați. Iar producția zilnică de circa 500 de tone pune în funcțiune, o dată la câteva zile, doar un grup energetic al termocentralei de la Paroșeni.

Rep.: Dacă vor fi închise minele ce se întâmplă cu Universitatea?
Ilie Onica: După închiderea tuturor minelor din Valea Jiului, începând cu anul 2030, Universitatea din Petroșani, alături de prestigiosul Institut Național de Sănătate și Securitate în Industrie, INSEMEX Petroșani, vor rămâne singurele instituții importante din această zonă geografică, încă locuită de peste 100 de mii de suflete.
(Continuare în paginile 4-5)
Mai mult, există o colaborare foarte strânsă între aceste instituții, pe linie de cercetare științifică aprofundată și învățământ superior, care fac din Valea Jiului un pol important de educație și cercetare în această regiune geografică a României. Amândouă instituțiile au resurse umane înalt calificate, sunt angrenate în proiecte și lucrări de cercetare internaționale, în supervizarea lucrărilor de doctorat și au o recunoaștere și o vizibilitate extraordinare la nivel internațional. Așa că există viață în Valea Jiului și dincolo de exploatarea și valorificarea celor peste 1 miliard de tone de huilă, rezervă geologică care va rămâne poate pe vecie în scoarța terestră.

Rep.: Mineritul neferos a fost închis din 2007. A existat o colaborare între cele două sectoare economice: minerit neferos și minerit cărbune? Economic, educațional.
Ilie Onica: Ambele sectoare miniere, de minereuri și de cărbuni, au fost gestionate foarte mult timp de Ministerul Minelor, ceea ce a determinat o colaborare implicită între cele două sectoare atât din punct de vedere economico-financiar, cât și tehnic, tehnologic și al pregătirii profesionale. Înainte de așa-zisa Revoluție, economia României era una autarhică, care trebuia să funcționeze cât de bine posibil și să se autosusțină prin forțe proprii, pe întregul lanț de producție, începând de la materii prime și energie, până la produsul finit. Atunci, nu se punea foarte mare accent pe costurile de producție, cu atât mai mult în minerit. Practic, statul, fiind proprietar unic al întregii economii naționale, pierderile dintr-un domeniu erau compensate de beneficiile obținute într-un alt domeniu. Per total, s-a dovedit că economia națională era rentabilă, deoarece după ce Nicolae Ceaușescu a rambursat în totalitate datoria externă, cu care s-a finanțat în mare parte industrializarea României, țara noastră avea, în 1990, un excedent de câteva miliarde de dolari. Din păcate, după 30 de ani de capitalism sau de „colonizare economică”, s-a distrus întreaga industrie și toată avuția cumulată timp de peste 50 de ani de către poporul român, cu mari sacrificii, ajungând astăzi la o datorie ce depășește jumătate din PIB. Astfel că, în perioada de glorie a mineritului, la nivelul Ministerului Minelor, se poate vorbi de faptul că pierderile din mineritul carbonifer erau compensate financiar de beneficiile obținute din exploatarea zăcămintelor de minereuri. Tot în acele vremuri, sub pretextul schimbului de experiență, intrase în obiceiul conducerii comuniste de a detașa, pentru anumite perioade de timp, muncitori și cadre inginerești de la minele de minereuri, la minele de cărbuni din Valea Jiului. Deoarece condițiile de muncă din minele de cărbuni din Valea Jiului erau infernale, în raport cu cele existente în minele de minereuri, aceste detașări erau percepute de aceștia ca fiind un fel de pedeapsă, în nici un caz ca un schimb de experiență.  Mai mult, am cunoscut ingineri și maiștri minieri și electromecanici, care au lucrat în decursul vieții lor atât în minele de cărbuni, cât și în cele de minereuri, care în mod evident au transferat experiența lor profesională și de conducere dintr-un sector în altul.
Institutul de Cercetări pentru Securitate Minieră din Petroșani, denumit astăzi INSEMEX Petroșani, care la început a funcționat mai mult pentru minele din Valea Jiului, unde condițiile impuse de sănătate și securitate sunt foarte drastice, a transferat de aici către minele de minereuri proceduri și tehnici de securitate, a instruit sute de salvatori minieri, a atestat echipamente și a certificat materiale explozive etc.
Revenind la Universitatea din Petroșani, se poate evidenția că același corp didactic a pregătit ingineri pentru ambele sectoare miniere, de cărbuni și de minereuri și a elaborat lucrări de cercetare-proiectare pentru ambele sectoare. Jumătate dintre temele de doctorat de la universitatea noastră, elaborate în domeniul Mine, Petrol și Gaze, au avut subiecte de cercetare fundamentală care vizau exploatarea zăcămintelor de minereuri.
Și să nu uităm colaborarea pe linie sindicală dintre cele două sectoare miniere, când liderul minerilor din Valea Jiului, Miron Cozma, a reușit să coaguleze întreaga mișcare sindicală din minerit într-un singur pol, obținând drepturi pentru toți minerii, din toate sectoarele de activitate, și chiar a reușit să forțeze amânarea închiderii minelor și carierelor. În acest context, îmi reamintesc o frază premonitorie spusă de acesta: „Câtă vreme sunt eu, nu se va închide nicio mină în România!”. Și toate acestea, în condițiile în care instituțiile financiare europene, Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, au impus autorităților din România să nu mai subvenționeze industria minieră, ceea ce era echivalent cu închiderea ei imediată.

Rep.: Unul dintre cei mai buni specialiști în mineritul neferos este Nicolae Bud. El a absolvit Universitatea din Petroșani. Ce ne puteți spune despre el?

Ilie Onica: Pe domnul dr. ing. Nicolae Bud îl cunosc din perioada facultății, domnia sa absolvind Facultatea de Mine cu trei ani înaintea mea. Încă de pe atunci, avea calități de conducător, fiind liderul Asociației Studenților din Institutul de Mine din Petroșani. După absolvire, și-a dezvoltat cariera profesională la minele din Maramureș, unde a ocupat diferite funcții de conducere. Mai târziu, tot în cadrul Universității din Petroșani, și-a dobândit abilități de cercetător științific, finalizând o teză de doctorat în domeniul economiei miniere, cu aplicații la perimetrele miniere din Maramureș. Pregătirea profesională, experiența practică și de management în domeniul minier, toate acestea îl recomandă ca fiind un foarte bun specialist în mineritul neferos și nu numai.
În perioada cu incertitudini privind soarta mineritului din România, dacă domnul Nicolae Bud ar fi fost consultat de către factorii de decizie de atunci, cred că ar fi avut argumente solide privind necesitatea continuării activității de exploatare măcar a unor zăcăminte de minereuri, pe care guvernanții de astăzi le găsesc ca fiind strategice pentru viitorul economic al României.

Rep.: La un moment dat a fost pe lista scurtă pentru funcția de secretar de stat în ministerul industriilor, dar jocurile politice l-au scos din cărți. Credeți că ar fi reușit să revitalizeze mineritul neferos?

Ilie Onica: Acel moment, al anilor 2004-2005, a fost unul decisiv, la limită,  pentru mineritul din România, în care mai existau încă mine și cariere în activitate, care exploatau minereuri neferoase și o metalurgie specifică, care puteau fi revitalizate cu niște măsuri tehnice și legislative adecvate și un management performant. Apoi, numai după câțiva ani, aceste unități miniere au început să se închidă una după alta, cu toate că cererea de cupru și metale prețioase pe piața internațională a început să fie destul de mare și prețul ridicat al acestora ar fi făcut ca mineritul de neferoase din țara noastră să devină rentabil.
Cel mai grav a fost faptul că, odată cu minele de minereuri, au dispărut și uzinele metalurgice, care creșteau valoarea adăugată a minereului extras, iar acum reconstrucția lor ar costa foarte mult și nu există interes pentru aceste investiții nici din partea statului și nici din partea investitorilor privați.
Deși condițiile internaționale erau favorabile pentru a se continua activitatea de exploatare a minereurilor neferoase în mod rentabil, în țara noastră erau foarte multe interese străine care au dorit ca statul român să nu mai dețină controlul asupra resurselor minerale. Să ne reamintim programele Băncii Mondiale și ale altor entități europene care au susținut financiar închiderea minelor și disponibilizarea minerilor. Acum toate zăcămintele de resurse minerale din România sunt concesionate de companii străine, care așteaptă ca statul român să le asigure un mediu legislativ favorabil, pentru a le exploata cu beneficiu maxim. Ceea ce înseamnă politici fiscale și de protecția mediului foarte relaxate, pentru ca taxele și responsabilitățile față de stat să fie nesemnificative. În accepțiunea tuturor guvernanților din perioada anilor 1990-2007, dacă mineritul nu poate fi privatizat, atunci trebuie neapărat lichidat. Iar privatizarea tuturor unităților economice din România, după cum a demonstrat realitatea, a fost echivalentă cu închiderea lor. Cu toate aceste constrângeri interne și externe, nu cred că cineva ar fi putut schimba soarta mineritului, în general, și a celui neferos, în particular, oricât de mare specialist, patriot și bine intenționat ar fi fost el.

Rep.: Credeți că va mai fi redeschis mineritul neferos, după cum afirmă demnitari ai țării cu diverse ocazii?

Ilie Onica: Pentru a înțelege viitorul potențial al „mineritului neferos”, trebuie să privim, în primul rând, spre evoluția exponențială a tehnologiei informației și telecomunicațiilor și la creșterea cererii celor șapte elemente de bază incluse în computere, telefoane mobile, rețelele informatice etc: galiu, germaniu, indiu, elemente din pământuri rare, seleniu, tantal și telur. La acestea, se adaugă elementele necesare stocării energiei, respectiv fabricării bateriilor și anume: cobaltul și nichelul.
În timp ce elementele din pământuri rare și tantalul sunt produse primare, extrase din zăcăminte specifice, celelalte cinci elemente sunt produse secundare, rezultate din minele și carierele de cupru, bauxită, plumb/ zinc, extrase în etapele ulterioare de procesare a minereurilor polimetalice. În general, furnizarea acestor elemente nu constituie o problemă. În prezent, sunt utilizate doar părți limitate de produse secundare, din ceea ce ar putea fi extras din volumele totale ale minereurilor polimetalice.
În acest context, zăcămintele de neferoase din România sunt, în general, minereuri polimetalice, respectiv complexe și conțin, pe lângă metale primare, cum sunt aurul, argintul și platina (ca metale prețioase) și cupru, plumb, zinc etc. și o mulțime de alte elemente secundare, printre care și cele amintite mai sus. Cu toate că, în perioada de glorie a mineritului, erau în exploatare zeci de mine și cariere, acum au rămas în activitate doar cariera Roșia Poieni, gestionată de Cupru Min Abrud și mina de la Băița Plai, patronată de Vast Resources Londra. Ambele produc concentrate de cupru, pe care le valorifică în China, ca produse semifinite, fiind ignorate în totalitate elementele secundare existente în concentrate, care  sunt făcute cadou chinezilor. Prin urmare, așa cum am menționat deja, din cauza lipsei procesării metalurgice, aceste produse miniere sunt mult subevaluate, la fel ca în cazul masei lemnoase exploatate din România, unde se exportă „cherestea în loc de mobilă”.
Despre mina Băița Plai cunosc mai multe detalii, deoarece Catedra de Inginerie minieră a elaborat ultimul proiect de exploatare. Fără a intra în detalii, cu toate că nu există diferențe esențiale în raport cu multe alte mine deja închise, tot de minereuri polimetalice, din regiunea Maramureș sau Munții Apuseni, aș evidenția niște motive pentru care această mină este în funcție și celelalte nu.
În primul rând, această mină a fost privatizată de la Compania Minvest Deva și apoi transferată între câțiva operatori minieri, fără a se închide. Astfel că s-a păstrat în bune condiții infrastructura de bază, respectiv instalațiile de alimentare cu energie, de transport, ventilație, de procesare etc., cu toate că acestea au o vechime de circa 40-50 de ani. Cu investiții minime în echipamente noi de abataj (de perforare, încărcare și transport), exploatarea acestei mine este rentabilă. La mina Băița Plai lucrează peste 250 de muncitori, coordonați de o echipă de ingineri pensionari, în mod paradoxal, cu experiență în minele de cărbuni din Valea Jiului. De aici, se poate deduce imediat că redeschiderea unor mine de minereuri, cu toate că lucrările miniere de deschidere vor fi stabile pe termen lung, este condiționată de investiții de multe zeci și chiar sute de milioane de dolari ce trebuie făcute în instalațiile și utilajele mai sus amintite. În 30 de ani, statul român a devenit unul minimal, complet dezinteresat în a atrage resurse financiare la buget și din alte surse decât cele provenite din taxe și impozite, iar investitorii străini doresc ca, investind puțin, să obțină niște profituri maxime. Mai precis, pe investitorii mari îi interesează exploatările la zi, cum a fost și cazul proiectului Roșia Montană, unde, chiar dacă investiția este mare, durata de exploatare trebuie să fie de cel mult 10-15 ani, iar condițiile fiscale și de protecția mediului minimale. Sau putem discuta de eventuali investitori mărunți, în niște cariere mici, unde, cu niște utilaje achiziționate la mâna a doua, doresc să obțină un profit cât mai mare. Așa cum este și cazul multor cariere de roci utile și balastiere, care au lăsat în urmă adevărate dezastre ecologice.
În ceea ce privește statul român, cu certitudine acesta nu se va implica, cel puțin în viitorul apropiat, în redeschiderea vreunei mine sau în alt proiect minier. Însă, ceea ce mă intrigă este faptul că în România există sute de milioane de metri cubi de halde de steril și iazuri de decantare, cu conținuturi interesante în diferite metale și alte elemente care pot fi valorificate foarte ușor, cu investiții minime și pe care statul le ignoră. Sunt resurse importante, extrase la suprafață de-a lungul timpului prin sacrificiul poporului român, cu aceleași metode și tehnologii de exploatare și cu eforturi financiare egale cu cele făcute pentru exploatarea substanței minerale utile. Aceste așa-zise „deșeuri miniere” au rezultat în urma randamentelor reduse de procesare a minereurilor, de la acea vreme, iar noile tehnologii de procesare ar putea conduce la o valorificare rentabilă a acestora, cu un anumit aport la formarea bugetului țării, dacă ar fi implicat statul român. Importanța deosebită a valorificării acestor resurse minerale pentru țara noastră, considerate deșeuri miniere până la un moment dat, a fost evidențiată public, pe la sfârșitul mandatului său, chiar de către fostul președinte Emil Constantinescu, de data aceasta de pe poziția de geolog. Au trecut 23 de ani de atunci, iar după declanșarea războiului din Ucraina, guvernanții români au declanșat și ei isteria redeschiderii minelor, care se va stinge odată cu această criză majoră, fără să fi schițat măcar un minim proiect strategic, în acest sens. În această perioadă nelipsită de provocări, demnitarii care sunt responsabili cu gestionarea resurselor minerale din România au emanat în mass-media o mulțime de idei absurde, care dovedesc încă o dată faptul că, cel puțin pe domeniul minier, consilierii acestor demnitari au nevoie, la rândul lor, de alți consilieri.

Rep.: Care credeți că ar fi viitorul economiei românești, având în vedere că zona resurselor minerale este închisă sau pe cale de închidere?

Ilie Onica: Fiind vorba de o previziune, este o întrebare foarte complicată pentru competențele unui inginer minier, fie el chiar profesor universitar. Cu toate că voi suporta criticile unor specialiști în politici economice, îmi voi asuma acest risc și voi încerca să schițez o părere personală.
În acest scop, voi pleca de la exemplul comparativ al evoluției economice postcomuniste a Poloniei, care a avut în anii ’90 un nivel de industrializare apropiat de cel al României, ținând seama de proporții.
Întrebarea este: de ce acest stat a reușit să-și păstreze industria și noi am eșuat și ce anume a determinat în mod favorabil parcursul acestei țări? Pe lângă altele, diferența esențială dintre noi și polonezi este că în România schimbarea de sistem politico-economic a fost produsă printr-o „revoluție”, iar în Polonia printr-o „reformă majoră”. În România, revoluția a distrus în întregime nu numai sistemul politic, ci și cel economic, iar de atunci încoace tot încercăm să reconstruim totul de la zero și „să facem procesul comunismului”, inclusiv cel al industriei comuniste. În Polonia, printr-o reformă radicală, s-a realizat o restructurare a sistemului economic, perfecționându-l și conservându-i părțile lui pozitive, iar în industrie, păstrând aproape totul.
Un alt factor care a influențat în mod negativ evoluția economiei după ’90 este legat de faptul că sistemul comunist ceaușist a fost cel mai draconic din țările central-europene, migrația românilor în vest fiind aproape imposibilă. În schimb, libertatea polonezilor de a munci în străinătate după anii ’80-’85 nu a fost deloc restricționată. În acest context, a și apărut cunoscuta sintagmă peiorativă de „instalator polonez”, atribuită migranților polonezi. După Revoluție, românii au fost aruncați direct în jungla capitalistă, aflați complet fără un sistem imunitar care să-i ajute în lupta cu perversitățile acestui sistem, în care „scapă cine poate!”. Migranții polonezi, după o perioadă de contact cu „virusurile capitalismului”, s-au întors în țară, ajutând la consolidarea economiei poloneze. Acesta a fost startul în capitalism, pe care România l-a pierdut iremediabil. Apoi, ca niște naivi, îndrumați de „binevoitorii” consilieri ai țărilor mari capitaliste, mai mici sau mai mari (care aveau ca interese: extinderea piețelor de desfacere, eliminarea concurenței și obținerea de forță de muncă ieftină și bine pregătită) și ai organizațiile financiare internaționale, interesate de avuția României, ni s-a deschis calea spre un eșec economic total, pe care-l putem numi fără reținere „colonizare economică”. Și cum am putea numi altfel „privatizările” companiilor de stat românești din domeniul petrolului și gazelor, distribuției energiei, cele financiar-bancare, de telecomunicații, cu capitalul altor state. Este foarte clar un transfer de capital din proprietatea statului român în proprietatea altui stat, pe sume derizorii, care a fost făcut de bunăvoie, fără intervenția clasică a armatei, ca în fostele colonii. În loc ca beneficiul acestor companii să ajungă în bugetul statului român, a ajuns în bugetul altor state, pentru a-și finanța ele educația, sănătatea, infrastructura și altele. Și toate acestea nu s-ar fi putut face fără complicitatea guvernanților noștri, care ar fi trebuit să apere interesul național și care, în primul rând, au secretizat contractele de privatizare față de poporul român, proprietarul de drept al avuției naționale. Oare, executivul unei corporații, numit vremelnic la conducerea acesteia, poate să externalizeze părți din capital fără acordul acționarilor? Cu toate acestea, sunt considerate „privatizări de succes”, deoarece funcționează și asigură locuri de muncă la mii de români, iar în bugetul statului ajung doar impozitele pe salarii și taxele, nu și participația statului la profit, cum ar fi fost normal pentru un stat național independent. Pe când, alte sute de privatizări, făcute tot cu contracte secretizate, au condus la lichidarea lor, vânzarea lor la fiare vechi și transformarea terenurilor în afaceri imobiliare. Și, totuși, de ce nu s-a întâmplat la fel cu industria din Polonia?
Pentru că în România totul a plecat de la Revoluția care a distrus autoritatea statului, transformându-l într-un stat complet incapabil, și a generat un imens vid de putere. Acest gol a fost umplut imediat de puterea sindicatelor, apoi de autocrația partidelor politice. A urmat politizarea ocupării funcțiilor și distrugerea scării valorilor, migrația românilor de valoare și a „creierelor” în Occidentul „complet dezinteresat”. Apoi, România a pierdut controlul în totalitate asupra tuturor resurselor naționale și, cel mai grav este că, în final, a pierdut resursa cea mai valoroasă dintre toate, resursa umană, care ar fi putut schimba totul în bine în România. Cu toate că suntem tratați ca cetățeni de mâna a doua și ca țară din lumea a treia,  cel mai important este că ne-am văzut visurile realizate, că suntem cetățeni „de mâna a doua” ai Uniunii Europene și că supraviețuim sub umbrela de securitate a NATO ...dar, cu ce preț? Iar acceptarea în spațiul Schengen o putem trece la visuri de viitor, dacă vom mai avea ceva resurse de înstrăinat.
 În aceste condiții, statul român va continua să supraviețuiască la limită, să se împrumute pentru a-și plăti datoria externă aflată într-o creștere continuă, să-și exporte creierele formate cu dificultate din bugetul de stat și să externalizeze cam tot ceea ce i-a mai rămas în proprietate. Drept consecință, economia României va fi dependentă în totalitate de investițiile străine, dacă străinii vor mai avea vreun interes să investească la noi în țară. Din păcate, omenirea trece printr-o serie de crize majore – criza economică din 2007, pandemia, războiul din Ucraina și criza climatică care vor genera în cascadă alte crize economice. Iar, în condiții de criză economică majoră, singurele entități care sunt dispuse să investească, pentru a restabili echilibrele, sunt statele. În cazul nostru, un stat minimal, incapabil și situat la limita falimentului.