Despre mila creștină

Unul dintre termenii cei mai folosiți în cuprinsul Sfintei Scripturi și, îndeosebi, în paginile Noului Testament, dar și în rânduiala Sfintei Liturghii și a tuturor celorlalte slujbe, este acela de „milă”, constituindu-se într-un refren al tuturor rugăciunilor publice și personale prin sintagma: „Doamne miluiește”.
Oare nu este acesta elementul de temelie al rugăciunii inimii, cea mai intimă, caracteristică și pre­țioasă sufletului creștinului ortodox? Prin acest substantiv „milă” și verbul „a milui” intrăm așadar în contact nemijlocit cu însuși miezul credinței noastre, cu profunzimea ei cea mai tainică și mai potrivnică unei explicitări facile.
Mila apare în toate Evangheliile sinoptice (Matei, Marcu și Luca) și, pe drept cuvânt, ni se cuvine a ne întreba și a ne strădui să înțelegem mai îndeaproape ce semnifică o expresie atât de dragă Evangheliilor și Bisericii, atât de uzuală și de frecventă în vocabularul creștinesc de toate zilele.
Mila, mai întâi, nu trebuie confundată cu milostenia, cu pomana. Pomana este una din formele pe care le poate lua mila, însă aceasta cuprinde mai mult în sfera ei decât simpla dărnicie, care este un act de împărțire a bunurilor materiale. Mila este un simțământ, o stare sufletească sau, și mai precis, o stare harică.
Simțământul acesta, darul acesta complex, cuprinde alte daruri dintre cele mai nobile și mai frumoase: bunătatea, mărinimia, iubirea, prietenia, afecțiunea, buna voire. Însă, nu se confundă cu nici unul din ele. Le împreunează și le depășește. Și dintre toate este cel mai greu de explicat și de definit. Este, mai presus de orice, o compătimire, o compasiune. Reprezintă capacitatea de a ieși din tine însuți, de a fi în stare să-l iubești pe semenul tău nu numai ca pe tine, ci chiar mai mult decât pe tine, de a te substitui lui, de a simți și suferi întocmai ca el, devenind oarecum una cu el. Mai concis spus, mila presupune facultatea de a te părăsi și de a lua locul altuia, fără a-l judeca.
Un astfel de exemplu a fost samarineanul milostiv. Să nu gândim că lui i-a fost ușor să procedeze așa cum a făcut. Va fi avut grijile și preocupările lui, plecat cu treburi și nu avea cum să îi fie la îndemână să se oprească din cale, să găsească timp pentru a se îngriji de un om rănit. Cu toate acestea, samarineanul s-a identificat cu necunoscutul a cărui soartă o preia, jertfindu-și interesele, timpul și necazurile proprii.
Iată care este adevărata milă, care nu este doar milostenie, ci înțe­legere a durerii, amărăciunii altuia, care este iubire, înduioșare, participare, părtă­șie, facultatea de a te transpune în situația altuia, de a vedea lucrurile din pers­pectiva lui.
Mila creștină este o stare sufletească întru totul superioară, este de fapt un simțământ divino-uman, care sălăș­luiește în spațiul intermediar dintre cer și pământ, acolo unde sentimentul, voința și rațiunea încă nu s-au despărțit, unde se combină însușiri ca bunătatea, iubirea, altruismul, răbdarea, atenția, sensibilitatea, conș­tiința vie a frăției care ne leagă în clipele grele de aproapele nostru.
Mila este contrariul contabilității, care este treaba demonului. Aces­ta socotește întruna, cântărește, nu iartă, nu șterge, nu uită nimic. Hristos cel milostiv, cu un singur cuvânt și dintr-odată, anulează păcatele dintr-o viață întreagă a femeii adultere, a vameșului Zaheu sau a tâlharului răstignit odată cu El. Mila este mereu gata să uite, să ierte, să absolve, să treacă cu vederea.
Omul căruia îi este milă de fratele său, de aproapele, de străinul și de necunoscutul său își arată calitatea de fiu al Tatălui ceresc.