Despre FRICĂ

Pentru a nu greşi, voi începe cu definiţia din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române: „Stare de adâncă nelinişte şi de tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă”. Frica este o stare sufletească pe care într-o formă sau alta, mai mult sau mai puţin, o au toţi oamenii. Ga­briel Liiceanu spune că instinctul fricii este mai puternic decât cel al foamei sau al erosului şi că vorbeşte în noi la tot pasul, fiind o dovadă că suntem vii, dar este urmată de speranţă.

Frica este de multe feluri şi nu lucrează în toţi oamenii la fel. Este frică faţă de pedeapsă pentru că am încălcat legea lui Dumnezeu sau legea civilă, frică faţă de un pericol iminent, real sau închipuit şi este frică reverenţioasă, teamă de a nu supăra pe cineva care ne iu­beşte sau îl iubim la rândul nostru şi multe alte feluri de frică: de moarte, de întuneric, de animale sălbatice, de furtu­nă, sau alte fenomene ale naturii etc. În mare măsură, frica se învaţă. Ne este inoculată de cei mai mari din jurul nostru, la fel cum se întâmplă şi în ce priveşte curajul. „Orice învăţ, are şi dezvăţ”. Dacă de mici am învăţa curajul, am fi mai puţin fricoşi.

Despre frica de Dumnezeu, psalmistul zice că este începutul înţelepciunii (Psalmul 110, 10). Acest fel de frică nu trebuie să o înţelegem ca pe frica de un tiran, de un despot, care pedepseşte pentru cea mai mică greşeală, ci ca pe o frică însoţită de admiraţie şi respect faţă de Cel pe care îl iubim şi faţă de care ne temem să nu greşim câtă vreme El ne iubeşte cu o iubire infinită: „Cu iubire veşnică te-am iubit, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea” (Ieremia 31, 3). Sfântul Apostol Ioan spune că „În iubire nu este frică; ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica merge mână-n mână cu pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (I Ioan 4, 18). Când păcătuim este normal să ne temem, vorba pro­ver­bului „frica păzeşte bostănăria”, dar când îl iubim pe Dumnezeu nici nu păcătuim şi nici nu ne temem de pedeapsă. Părintele Steinhardt spune că „mulţi creştini fac voia lui Dumnezeu de frică – e bine şi aşa – şi puţini din dragoste”.

Mie mi se pare că mulţi oameni, decât să scape de frică lăsându-se de păcate, mai uşor le vine să spună că sunt atei şi atunci nu mai simt responsabi­litate faţă de autoritatea divină şi îşi permit orice. În vremea de azi a cam dispărut frica de Dumnezeu. Probabil şi pentru că s-a împuţinat credinţa, s-a înmulţit păcatul şi preocupările oamenilor sunt mai mult legate de cele ale trupului.
Foarte mulţi nu înţeleg corect versetul cu care se încheie citirea Apostolului de la Sfânta Taină a Cununiei: „… fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat” (Efeseni 5, 33). De ce să se teamă? Să nu o bată? – Nu. Şi atunci? Să se teamă să nu greşească celui care o iubeşte sacrificial: „Băr­baţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5, 25). - Cum s-a dat Hristos pentru Biserică? – S-a răstignit şi a murit pentru ea. Tot aşa, şi bărbaţii sunt datori să-şi iubească soţiile încât să fie în stare să moară pentru ele şi de dragul lor. Şi atunci soţia unui astfel de bărbat „se va teme” ca să nu-l supere absolut cu nimic. „…bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile, ca pe înseşi trupurile lor” (Efeseni 5, 28). „… va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Efeseni 5, 31).
„Numai în creştinism unu şi cu unu face unu” şi atunci nu rămâne loc de frică, nici de inegalitate nici de vreo discri­mi­nare şi în acest context trebuie înţeleasă ascultarea şi „teama” femeii de bărbat. Iubirea sacri­ficială a soţului şi ascultarea femeii de bărbat trebuie neapărat să fie reciproce. Aceste lucruri nu le înţeleg, nici nu pot şi nici nu vor să le înţeleagă promotorii mişcărilor feministe.
Mai dureroasă este frica pe care o avem în faţa unui pericol iminent, dar se poate depăşi cu răb­dare, speranţă şi curaj. „Soarta fericeşte pe cei cura­joşi”, spu­ne un proverb latin. Tot părintele Steinhardt spune că frica este un păcat, iar Ga­briel Liiceanu zice că „orice instinct poate fi învins sau transfigurat”. „A fi curajos înseamnă a merge înainte prin frică” şi „să nu te blochezi, să nu dai înapoi”. În Evanghelia Sa, Mântuitorul ne spune: „Îndrăzniţi” şi „… nu vă temeţi” (Matei 14, 27). Ce trebuie să facem ca să avem curaj? Să luptăm, să avem rugăciune, încredere, muncă, învăţătură, exer­ci­ţiu şi voinţă. Dumnezeu nu pre­miază nici leneşii şi nici fricoşii.
N-am vorbit până acum de frica provocată în societate de pandemie sau de alte fenomene care au apărut şi apar. Andrei Pleşu, cu referire la perioada comunistă şi nu numai, zice că „legile sunt încercări de a sistematiza fricile unei societăţi”, iar Gabriel Liiceanu, „cu o societate înfricoşată faci ce vrei” şi „o întreagă societate a fost dresată prin practica terorii”. Ca să poată stăpâni so­cie­tatea, au instaurat frica şi te­roarea prin tot felul de metode şi mijloace violente. Voi da exemple concrete.
În satul Sălniţă, comuna Vima Mică, în anul 1948, doi oameni erau paznici la o batoză. Au făcut greşeala de a nu păzi cum se cuvenea, şi de la batoză au dispărut nişte curele de transmisie, iar paznicii de frică - pentru că tot vorbim de frică - au fugit de acasă. Miliţienilor şi securiştilor li s-a făcut şi impresia că ar fi par­tizani şi luptători antico­mu­nişti. I-au prins, i-au arestat şi în noaptea de şapte spre opt noiembrie 1948, i-au împuşcat între cele trei sate: Vima Mare, Sălniţă şi Vima Mică. Trupurile lor sunt tot acolo unde au fost îngropate a doua zi şi peste mormintele lor fără cruce se află o mulţime de spini şi bălării. Câtă frică şi groază a semănat în societate acest fapt?!
În Vima Mare, la credinciosul Stoian Gavril de la numărul 55, securiştii i-au pus într-un loc anume la streaşina casei un pistol după care s-au dus, l-au somat şi i-au spus să predea pistolul. El, pe bună dreptate, a răspuns că nu are nici un pistol, după care a fost ameninţat: - Nu recunoşti? Acesta ce este, i-au spus secu­riştii, şi au luat pistolul de unde îl puseseră şi i l-au arătat. Omul a rămas şocat şi nu i s-a dat voie să conteste. După aceste „probe” a fost persecutat şi maltratat. Vestea s-a răspândit în tot satul. Cine a mai avut curajul să se împotrivească „societăţii socia­liste multilateral dezvoltate”?

Să fiu iertat, nu-i mai puţin adevărat ce se întâmplă astăzi, când prin anumite fenomene metode şi mijloace se inoculează frica în oameni, însă de data aceasta mult mai discret şi mai subtil. Încă o dată spun că nu contest existenţa virusului Co­vid-19, dar profitând de aceasta se supralicitează feno­me­nul, ca să nu mergem la Biserică, să nu ne împărtăşim, să nu ne întâlnim unii cu alţii şi câte şi mai câte. Credincioşilor li se inocu­lează ideea că se poate şi aşa, fără Biserică şi fără Dumnezeu, adică oricum numai cum trebuie nu. Cum am mai spus, n-avem cum să-i credem acum pe cei ce au persecutat credinţa, dacă în toate celelalte n-au fost sinceri. Înainte de 1989, persecuţia împotriva Bisericii s-a făcut pe bază de violenţă, iar acum pe bază de ispite. Şi astăzi trăim într-o per­manentă frică. Mai mare sau mai mică, dar parcă tot timpul trebuie să ne temem de ceva.
Sfântul Ioan Scărarul spune că omul fricos suferă de două boli: puţinătatea credinţei şi iubirea de trup. Şansa noastră, ca să o spunem în cuvinte puţine, este apropierea de Dumnezeu şi de Biserică. Să-L rugăm pe Mântuitorul cum L-au rugat Sfinţii Apostoli: „Doamne, înmulţeşte-ne credinţa” (Luca 17, 5), după care vom spori şi în celelalte.