Despre coş şi moartea neferoaselor româneşti

Baia Mare a fost regina metalurgiei neferoase şi un prinţ al mineritului neferos. În 23 de ani, guvernări constituite, parcă, împotriva poporului român, au închis tot ceea ce înseamnă metalurgie neferoasă şi mineritul din nordul ţării. Parcă mai ieri, anul 1997, Victor Ciorbea, pe atunci prim-ministru, a semnat disponibilizarea a 30 de mii de mineri din mineritul din nord. Pe rând s-au închis toate. În Baia Mare a rămas coşul de dispersie de la fostul Phoenix, actualul Cuprom. Ani de zile s-a discutat despre acest coş, la momentul construirii, începutul anilor ’90, cea mai înaltă construcţie industrială din Europa. Acum se pare că este a treia, cu diferenţe de câţiva metri faţă de cele două mai înalte.

Un subiect interesant pentru minunatul nostru săptămânal. Ne-am propus să facem un material cu şi despre coşul de dispersie. De aceea am căutat oameni care au fost implicaţi în mod direct în construirea coşului. Am găsit personalităţi şi am început să vorbim despre acele vremuri.

Marin Bivolaru la prima strigare nu ne-a spus nimic. Apoi am aflat că a fost parlamentar liberal de Maramureş între 1990-1992, dar şi secretar de stat în ministerul industriilor, un minister mamut care cuprinsese cam tot ceea ce însemna economia românească.

Are 70 de ani, o voce liberă, hotărâtă. L-am ascultat mai bine de o oră povestind lucruri incredibile. Este un fost oficial al statului Român care spune lucrurilor pe nume. Evident că toate cele spuse sunt păreri personale, dar ele merită a fi citite de toţi. În ultimă instanţă, reprezintă o felie din istoria recentă a României. Din păcate, Maramureşul se scufundă încet, încet… Poate cele spuse de Bivolaru sunt o explicaţie.

„În Baia Mare au circulat două soluţii pentru rezolvarea poluării. Una s-a şi încercat să se aplice cu un turn de evacuare a gazelor toxice la Romplumb. Acolo inginerul Gabrian, directorul general al Centralei miniere a făcut un fel de cameră de desprăfuire şi gazele care ieşeau de la Topitorie mergeau spre coşul care era pe dealul din apropiere. Gazele erau evacuate la o înălţime destul de mare, circa 70 de metri, deasupra dealului. A fost una din soluţii. Pe vremea aceea în Baia Mare se evacuau foarte multe gaze toxice, în principal trioxidul de sulf. Atunci când era ceaţă, sau ploua, acest gaz se transforma în acid sulfuric.

A fost unul din produsele groaznice care a marcat Baia Mare în anii industrializării. În perioadele de ceaţă aproape nu se putea respira în Baia Mare. Din acest motiv s-au făcut o grămadă de măsurători, au venit chiar nişte elicoptere, rare la acea vreme (înainte de 1989 n.red. ).

După toate măsurătorile, soluţia, şi se pare Elena Ceauşescu a insistat pentru coş, a fost să se construiască un turn în care gazele acestea să depăşească bariera termică, care era la peste 200 de metri.

În acest mod, gazele toxice urmau să fie împrăştiate pe o suprafaţă foarte mare, nu mai cădeau asupra oraşului, sau cădeau într-un procent foarte mic şi din cauza ariei de împrăştiere, produsele toxice care cădeau era într-o cantitate mult mai mică pe metru pătrat, sau gazele pe metru cub. Nu ştiu din ce cauză, la un moment dat acest proiect destul de ambiţios s-a oprit. Posibil să fi fost din motive de fonduri. Era cu ani buni înainte de Revoluţie!

După momentul 1989, oamenii nu au mai avut în vedere subiectul, era foarte multe de făcut. Întâmplarea a făcut că eu am ajuns în fruntea metalurgiei. Am prins momentul în care toate sectoarele industriale, energia, construcţiile de maşini, metalurgia au fost transformate în departamente şi s-a format un minister foarte mare, cel al Industriilor. Eu am fost numit secretar de stat şi coordonam tot ceea ce a aparţinut ministerului Metalurgiei. Atunci am primit o solicitare venită din Baia Mare pentru nişte fonduri în scopul realizării obiectivului: coşul de dispersie. M-am bucurat deoarece eram unul dintre băimărenii care am suferit efectele poluării. Am făcut demersuri, nu intru în detalii, şi s-a realizat/ Lucrarea a fost făcută de o societate din Ungaria, nu românii au construit treaba aceasta. Banii au fost destul de puţini.

La început am avut pretenţii ca acest coş să fie căptuşit cu oţel-inox, dar nu au fost bani şi s-a apelat la alte soluţii, care cu timpul ar putea să fie îmbunătăţite. Din păcate, graba noastră de a intra în UE, a permis, mă refer la stat, realizarea unor lucruri care ne-au fost net defavorabile. Am fost în miezul problemelor, mă refer în special la industria metalurgică. Au fost câteva state printre care Anglia, şi chiar şi Franţa, care au cheltuit sume enorme ca   să-şi retehnologizeze industria oţelului sau a metalelor neferoase. Atunci, în 1990-1991, preţurile la neferoase erau foarte mici. A existat şi un dumping! La fel şi la oţel.

Această situaţie a impus ca statele noi care doreau să intre în UE, dar care aveau industrie de neferoase şi de oţel, trebuiau, ori să-şi restrângă activitatea, ori să înceteze activitatea”, a spus Bivolaru.

Fostul oficial al statului român povesteşte cum au influenţat instituţiile financiare internaţionale soarta industriei româneşti.

„M-am trezit peste noapte cu două solicitări de studii de restructurare venite prin Banca Mondială(BM), plătite de BM. Nu avem voie să folosim la elaborarea acestor studii instituţii româneşti, care din punctul meu de vedere erau mult mai performante decât ce a folosit BM. Banca Mondială mi-a prezentat o listă cu zece societăţi din lumea întreagă pentru realizarea studiilor. Trebuia să aleg una. Cunosc limba franceză şi am ales, din păcate, o societate franceză. Şi aşa a început.

Studiile realizate aveau mai multe prevederi. Prima: se închide industria de neferoase. În felul acesta ofertele pe piaţă au scăzut şi au crescut preţurile la neferoase.Cine doreşte să urmărească aceste preţuri, va constata că în aceşti ani la multe metale neferoase s-au triplat preţurile.

Aceeaşi problemă a fost şi la industria siderurgică. Noi produceam 13,8 milioane tone oţel-crud pe an. Ori, din cauza faptului că noi eram concurenţiali şi nu e vorba de preţ, care era foarte bun, şi nici măcar de calitate, deoarece firmele mari luau produse româneşti şi le inscripţionau cu numele firmei respective. Eram concurenţiali, ne-au creat nişte contingente, nu puteam să vindem în Europa decât numai anumite cantităţi şi acelea numai cu anumite permisiuni, numai din cauză că eram concurenţiali.

Rezultatul studiilor BM au fost: închiderea industriei de neferoase. Prin închiderea Combinatelor de prelucrare a neferoaselor, urma să se închidă şi minele. Mergeau mână în mână.

S-a produs acest mare dezastru, deoarece odată închise minele, este foarte greu să le mai reporneşti. Cele vechi nu pot fi deschise, doar deschiderea unor mine noi... Pentru neferoasele româneşti, cu nişte bogăţii destul de consistente, tragedia a însemnat, pe lângă dispariţie, şi pierderea poansonului de ţară pentru lingourile de aur, am pierdut şi acest drept.

Din aceste motive instalaţia care a prelucrat sterilul din iazul de la Săsar a fost prelucrat şi rafinat în Canada, din câte ştiu eu, sau la Londra, în fine a fost poansonat de alţii.În industria siderurgică, toate furnalele din interiorul ţării, cu motivaţii destul de hilare, trebuiau închise s-au reduse, exista o politică, toată lumea dorea să forţeze intrarea în UE şi făceau slugi. Tot ce spuneau ei se asculta cu sfinţenie. A fost unul dintre motivele pentru care m-am retras. S-a făcut un dezastru, o calamitate cu industria românească şi în special cu industria grea. Revenind la siderurgie, a fost prevăzut ca toate furnalele din interiorul ţării: Călan, cea mai bună societate de fontă, Hunedoara, Reşiţa, Oţelul Roşu...Tot ce a fost furnal ce prelucra minereu în fontă şi apoi oţel, a trebuit să fie închis şi apoi dinamitat. Nu mai avem, numai la Galaţi, iar acolo de la 8 milioane de tone, se produc în jur de 2 milioane de tone de oţel-crud. Aceasta este tragedia întâmplată în 1992-1994.

După închiderea Combinatelor, acestea au devenit mană cerească pentru cei care s-au ocupat cu fierul vechi. Romii şi-au făcut palate şi castele din fier vechi, din aluminiul luat din reţelele de irigare, din mine a fost luat cuprul de peste tot, topit şi vândut ca atare.La Călăraşi aveam Combinatul pentru producerea de şină de cale ferată. Erau făcute probe tehnologice, aveam comenzi pe zece ani înainte şi din cauză că mai trebuiau câteva milioane de dolari pentru instalaţia de automatizare s-a închis. Un Combinat cu instalaţii ultraperformante s-a închis şi s-a tăiat ca fier vechi.

În perioada aceea, fierul vechi se vindea cu 64 de dolari per tonă. Şi alte ţări, Ungaria de exemplu, au fost nevoite să reducă capacităţile de producţie, dar ei au făcut-o într-un procent foarte mic. Chiar şi Rusia a scăzut de la peste o sută de milioane de tone de oţel-crud cu vreo 20 de milioane, dar atât.

În momentul de faţă, crescând cererea faţă de ofertă, au crescut preţurile. Acuma fierul vechi se vinde în jur de 300 de dolari per tonă, deoarece au scăzut pe piaţă oferta, dar au crescut preţul oţelurilor laminate.

Aceasta este tragedia industriei româneşti.

S-au închis mineritul, Combinatele, pentru că nu au mai avut materie primă, iar Coşul de Phoenix a rămas. În urmă cu câţiva ani am primit un material în care era propunerea de a-l dărâma. Nu am fost de acord. Doar eu ştiu cu câtă greutate s-a ridicat acest Coş. Eu am crezut în industria românească, dar au venit vremurile... eram la cuţite... am refuzat întotdeauna să aprob aceste studii de restructurare a celor două industrii, până la urmă s-a primit o plângere din partea BM la adresa mea, că îi blochez. M-am dat la o parte, dar am avut o conferinţă la Târgovişte cu toţi directorii din siderurgie. Era acolo BM, erau o grămadă de organisme din acestea. Le-am spus că eu nu cer să îmi dea voie să fac o industrie, eu am industria, am cerut să mă lase să produc. Nu am fost ascultat, soarta industriei româneşti era pecetluită cu mult timp înainte. S-a amânat, aproape intenţionat, intrarea noastră în UE, pentru că de fiecare dată când mergeam să facem solicitări ne trezeam cu o listă întreagă de societăţi care trebuiau închise, privatizate. Până nu am realizat tot acest scenariu nu am fost acceptaţi.

Bulgaria a fost într-o situaţie asemănătoare şi ei aveau o industrie siderurgică bogată. De la ei am avut şi inspiraţia să prelucrăm minereurile cuproase prin leşiere bacteriană. Am exploatat la Roşia Poieni destul de bine, am avut o colaborare cu Germania. Bulgarii, pentru că au copiat această metodă de la ruşi, erau puţin înaintea noastră pe metoda leşierii bacteriene”, a spus Bivolaru.

El ne-a explicat că în perioada funcţionării Coşului de la Phoenix au fost rezultate pozitive. Nu a mai fost gaz la nivelul de dinainte. Fenomenul de dispersie a diminuat efectul gazelor toxice. Înainte de a construi turnul s-au făcut măsurători şi bariera termică a fost la 260 de metri. Adică peste această înălţime gazul era dispersat de curenţi, sub ea, el cădea peste Baia Mare. S-au făcut studii serioase. Se ştiau şi localităţile în care va ajunge gazul dispersat. Pe o rază de 50 de kilometri în jurul Băii Mari.

„Nu am participat la recepţia Coşului, îmi dădusem demisia, dar ştiu că este solid, are o fundaţie solidă, a fost ridicat pentru a rezista la un grad mare de seism. Este complicat să îl dărâmi, scump şi complicat. Este fusiform şi nu poate fi doborât prin implozie. Se dărâmă şi cade pe o arie mare. Trebuie văzut ce clădiri sunt în jur, chestii din acestea. Eu nu sunt adeptul dărâmării. Se poate face ceva cu el. Este un simbol. Este atât de solid, că se pot face puncte de alimentaţie publică, de observare, ca în alte părţi. Nu trebuie dărâmat. Dar trebuie făcută o verificare a stării de rezistenţă, o expertiză. Nu pot spune de acasă... 

Ştiu că s-a închis şi Romplumb, era ultimul mohican al metalurgiei româneşti. În momentul de faţă în România nu mai avem nici o unitate care să prelucreze concentrate şi minereuri neferoase. În afară de industria aluminiului, care este altceva. Nu a interesat pe nimeni! Interesează pe cineva?

Un singur exemplu, de care am mai amintit.

Combinatul de la Călăraşi. Pentru a exista acest Combinat, s-a construit un port. BM şi UE ne-au bătut obrazul pentru că nu aveam materie primă, cocs şi minereu de fier, pe lângă preţul materiei prime costa şi transportul. De aceea era Galaţi, pe apă transportul era ieftin şi la fel în Călăraşi. S-au cheltuit miliarde, miliarde. S-a modificat cursul Dunării. S-a făcut un pod special pentru materii prime. Au fost făcute depozite uriaşe. Când au venit japonezii şi au văzut tehnologia aplicată la Călăraşi ne-au spus că nu avem ce învăţa de la ei. Era ultramodern. Au fost băgate multe miliarde. Au fost făcute probe tehnologice pentru şina de cale ferată. Noi, acum nu putem avea viteze mari la tren deoarece nu avem cale ferată de tip G, ci doar mediu. De aceea nu este siguranţă la viteze mari, ca în alte ţări. Este nevoie de a schimba şina de cale ferată în proporţie de 80-85%. Din această cauză sunt cheltuieli enorme de modernizare a căii ferate. S-a preferat să se închidă combinatul de la Călăraşi şi anual importăm în jur de 400 de milioane de dolari, şină. Am tăiat Călăraşul la fier vechi, cel care trebuia să producă şină de calitatea cerută.Pe nimeni nu mai interesează costurile. Instalaţii nou-nouţe, nici măcar scoase din ambalaje, au fost tăiate la fier vechi. A existat, există un jaf în privinţa aceasta.

Legat de minerit... este acum Roşia Montană, Roşia Poieni de unde se extrage cupru, dar neavând unde să prelucrăm, pierdem tot acest caimac, vânzând acest concentrat la preţuri destul de mici, chinezilor sau altora. Este şi povestea redevenţelor. La noi este foarte mică, nicăieri nu sunt aşa de mici. Nici măcar în Africa nu se cere o redevenţă sub 20%. La noi este 4%...Nu avem bani să deschidem mine, putem concesiona, dar nu în pierdere”, a spus Bivolaru.

Fostul oficial este mâhnit pentru modul în care s-a gestionat problema resurselor, şi altele.

“Din păcate am avut oameni care nu au gândit raţional şi au vândut tot. Planşele geologice în care noi aveam prospecţiuni. Le-au vândut la englezi, la o grămadă de oameni. Apoi, au venit unii să ceară concesiuni de prospecţiuni exact pe zonele pe care statul român deja studiase înainte. În momentul de faţă nu prea mai avem specialişti care să ştie exact modul de orientare al zăcămintelor, faţă de ce ştiu străinii.Pe lângă Roşia Montană este Săcărâmb, cu cantităţi enorme de aur. Există un patrulater în Apuseni cu latura de 150 de kilometri în care se găsesc cantităţi enorme de aur şi alte metale foarte preţioase. La aur 2000 de tone, citisem într-un material.

În momentul de faţă, dacă nu schimbăm legea minelor, nu se poate face nimic. Trebuie modificate redevenţele. Redeschiderea minelor este o utopie. Trebuie să facem minerit. Şi dacă facem mine noi, scoatem minereu ce facem cu el? Nu mai avem Flotaţii, toate s-au dus la fier vechi. Singura care a rămas, s-a ţinut cu dinţii de ea, este cea de la Flotaţia Centrală Baia Mare. Dar nu mai avem Combinatele! Cel mai bun câştig este la metal, nu la concentrate. Nu mai avem specialişti. Generaţia din urmă cu 20 de ani a cam dispărut. Nu mai avem şcoli pentru formarea muncitorilor, a specialiştilor. Cei care au închis industria românească au ştiut ce fac. A fost exodul de muncitori buni care au plecat dincolo pe salarii la jumătate faţă de autohtoni. Au luat muncitori pregătiţi de-a gata.

Am o părere strict personală. În momentul de faţă noi am vândut şi o parte din zăcăminte (petrol, gaze etc.). În ceea ce priveşte partea de resurse minerale ele reprezintă un bun naţional, poate e greşită, dar statul nu trebuie să scape controlul acestor exploatări. Vor trebui să se dea acţiuni, dar trebuie păstrat portofoliul important în care să poate decide. Redevenţa este ceva, dar trebuie ca statul să aibă controlul. Uitaţi-vă la ţiţei, se dictează preţul, deşi e ţiţei românesc, un produs de cea mai bună calitate, ce se exportă, şi noi importăm din Iran şi din alte ţări ţiţei care are sulf şi altele. Ar fi multe de spus, presiunile UE de a alinia preţurile, e clar că se face politica unor ţări care exploatează zăcăminte româneşti în care nu au băgat foarte mulţi bani, iar noi cumpărăm de la alţii foarte scump. Legea minelor trebuie să devină naţională pentru că subsolul ţării este un bun naţional. Mi s-a tot spus că am concepţii comuniste, deşi eu vin din a treia generaţie de liberali. A fi naţionalist şi a ţine la averea ta nu este neapărat o chestie comunistă. A fost un jaf, au fost societăţi care au fost cumpărate doar pentru a fi închise pentru că erau concurenţiale”, a spus Bivolaru.

Miza: wolfram şi titaniu

Dincolo de explicaţiile fostului oficial, în investigaţiile noastre am primit confirmări, reconfirmări că Roşia Montană are o altă miză: wolframul şi titaniu. Foarte puţine ţări au astfel de minereuri necesare în industria de înaltă tehnologie. Ruşii, de exemplu, au uraniu, dar nu au wolfram. Această materie primă este foarte importantă pentru industria militară. Din acest punct de vedere, zona Apuseni este importantă. La Ştei s-a găsit uraniu şi molibden şi wolfram. Iazurile de decantare de la Ştei conţin foarte mult wolfram. Bătălia pentru aurul de acolo este de fapt pentru metalele necesare în industria militară.

Să nu uităm că şi iazurile de decantare din zona Baia Mare conţin metale rare, mai preţioase decât aurul şi argintul. Legendele legate de acest subiect circulă, dar devin tot mai credibile, ascultând oameni care au fost în sistem.