Despre cianură și tiosulfat de sodiu. O poveste tristă și reală despre mineritul neferos românesc

În 2007, mineritul neferos a fost „lichidat” de guvernul aflat la putere, pe motiv că industria minieră neferoasă este o gaură neagră ce înghite fonduri consistente. S-a tot spus că minele din nord sunt ineficiente, că nu se rentează să se exploateze în continuare aur, argint, cupru, plumb, zinc şi ce a mai lăsat Bunul Dumnezeu prin munții nordului României. În urmă a rămas prăpăd, mine închise în grabă, prin metoda inundării, mineri concediați, adică o problemă socială deosebită şi multă poluare a solului, aerului şi a apei.

Baia Mare este înconjurată de o mulţime de iazuri cu steril rezultat din activitatea minieră de până atunci. La fel e şi în judeţ, multe iazuri de decantare, multe depozite de steril, unele configurate în perioada comunistă fără nicio protecție a mediului înconjurător. Dar aceeași problemă este și în țară, în locurile în care au funcționat mine de neferoase. O situație aparte se află în Apuseni, acolo unde există „patrulaterul de aur”, o zonă  cu multe resurse, cu mult aur și argint ori metale rare. A fost locul în care a lucrat Gold Corporațion, o controversată firmă care îl are la începuturile din Apuseni pe celebrul Frank Timiș. Dar asta e o altă poveste de spus la soba eșecurilor economice româ­nești.
Roșia Montană Gold Corporation S.A. (RMGC) este o companie creată cu scopul de a dezvolta un proiect de exploatare auriferă la Roșia Montană, localitate în care își are sediul. Compania a fost înființată în anul 1997, în urma unor fuziuni succesive și prin asociere cu compania minieră de stat Minvest SA Deva. Acționarii RMGC sunt Gabriel Resources, cu 80,69% din totalul acțiunilor, și compania minieră de stat Minvest Deva, cu 19,31% din capital. Li­cența de concesionare a fost primită în 1997 și a fost acordată pentru 20 de ani.
 
Studiile geologice și de explorare efectuate în zona Roșia Montană, în Munții Apuseni, evidențiază existența unor resurse de 314 tone de aur și de 1.480 tone de argint, motiv pentru care s-a afirmat că aici se află cel mai mare zăcământ auro-argintifer din Uniunea Europeană.

Prezentăm și câteva date despre firma canadiană care a scris istorie în Apuseni. O istorie nu neapărat pozitivă.

La 4 septembrie 1995, a fost semnat un contract de cooperare între Regia Autonomă a Cuprului Deva (Compania Națională a Cuprului, Aurului și Fierului „Minvest” - S.A.) și Gabriel - pe atunci Starx Resources Ltd.  - pentru explorări în iazul de decantare de lângă Gura Roșiei din Apuseni.

Pe 28 mai 1996, compania Starx Resources Ltd., reactivată, încorporează compania Gabriel Resources Limited („Gabriel Jersey”) ; compania părinte. Starx Resources Ltd. a fost rebotezată „Gabriel Resources Ltd.” („Gabriel”) - simbol GBU pe bursa din Vancouver; președinte al Gabriel a fost Vasile Frank Timiș.

Pe 17 dec. 1996, Gabriel intră
într-o înțelegere cu Gabriel Jersey. La adunarea generală extraordinară din 27 martie 1997, Gabriel a obținut acordul acționarilor pentru achiziționarea tuturor acțiunilor lui Gabriel Jersey.

Pe 11 aprilie 1997, Gabriel a scos 15.000.000 acțiuni pentru achizi­ționarea tuturor acțiunilor lui Gabriel Jersey. Ca rezultat, acționarii lui Gabriel Jersey care și-au vândut acțiunile au devenit acționarii majoritari ai lui Gabriel. Această tranzacție, prin care controlul companiei părinte (Gabriel) trece la acționarii subsidiarei (Gabriel Jersey) este contabilizată ca o preluare inversă (reverse takeover).

Pe 7 iunie 1997, Gabriel a intrat, prin subsidiara Gabriel Jersey, într-un Contract de încorporare și Articol de Asociere cu Regia Autonomă a Cuprului Deva („Regia Deva”) și trei acționari minoritari: CARTEL BAU - S.A., FORICON - S.A., COMAT TRADING - S.A., care au dus la formarea companiei mixte Euro Gold Resources S.A. („Euro Gold”) (actuala Roșia Montana Gold Corporation - RMGC); proprietățile incluse în înțelegerea „Romanian Properties” sunt Roșia Montana și Bucium. Gabriel a contribuit cu US$ 357.000 pentru capitalizarea ini­țială a lui Euro Gold. În ACTUL ADITIONAL Nr. 3/1998 al Euro Gold , se scrie: „Regia se obligă, conform Legii Minelor, să obțină licențele de explorare și exploatare pentru perimetrele care fac obiectul acestei societăți. Regia se obligă să transfere societății aceste licențe de explorare, dezvoltare și exploatare în termen de 7 zile lucrătoare de la obținerea lor”.  

Au urmat mai mulți ani în care firma canadiano-română a făcut lucrări pentru începerea exploatării. Nu a  fost să fie. Accidentul AURUL din 2000 a fost „sarea de pe rană” de la Roșia Montana. Ecologiștii români și de pretutindeni au început presiunile pentru oprirea proiectului din Apuseni. Au fost multe dispute, iar „actorul” principal a fost cianura. Ca și în nord, în Maramureș.
După accident, în nord, ca și în Apuseni, iazurile de decantare au devenit bombe ecologice, deoarece un iaz de decantare este „viu”. El lucrează, au loc procese chimice între substanțele chimice folosite în prelucrarea minereurilor şi metalele grele rămase în steril. Apar compuşi chimici foarte toxici, otrăvuri ce se scurg în sol, subsol, ape freatice şi, de acolo, intră în „atenţia” oamenilor prin consum de apă poluată.
De asemenea, praful aflat pe aceste iazuri este o adevărată „binefacere” pentru plămâni. Sunt câteva aspecte ale unei probleme foarte importante, poluarea rămasă în urma industriei miniere şi a celei metalurgice. Autoritățile au dat dovadă de o nepăsare criminală şi pe vremea comuniștilor, dar şi după 1989.
Bolile profesionale, numărul mare de cazuri de boli pulmonare în rândul populației sau alte boli specifice stau mărturie că poluarea rămasă a fost activă. Și este!  Redeschiderea mineritului a fost o poveste frumoasă, dar greu realizabilă şi din motivul că momentul închiderii a fost de fapt unul al distrugerii. În acest context, apariția unor alternative la o exploatare clasică nu puteau fi decât binevenite.       
După accidentul de la Aurul din 2000, problema exploatării minereurilor s-a pus mai acut. Au fost cercetători care au căutat soluția prelucrării fără cianuri. Şi așa a intrat în atenția generală profesorul Jack Goldstein, cercetător, inventator din Baia Mare. Acesta a format un colectiv ce a abordat pro­blema extragerii aurului şi argintului fără cianuri. Pe plan mondial, au existat cercetări în acest domeniu, dar în Baia Mare s-a ajuns şi la o soluție. Un procedeu cu tiosulfat de sodiu.
Goldstein şi colectivul care a lucrat la această invenție a încercat să depășească etapa de laborator pentru a certifica rezultatele ob­ținute. O perioadă au avut o susținere privată, dar ea a dispărut şi, ca atare, colectivul de cercetători s-a risipit. Primul brevet al lui Goldstein, cel cu tiosulfat de sodiu, a avut un impact mare, dar nu suficient. Și așa a rămas. O soluție de care s-a tot vorbit.

În urma presiunilor de la Roșia Montana, cei de acolo au luat în calcul și soluția din Baia Mare. Acolo au fost multe dispute și discuții pe  această temă. S-au făcut studii și s-a ajuns la o dezbatere pe tema cianurii cu parlamentarii români veniți acolo să vadă, să constate. Au  fost aduși și specialiști din domeniile mineritului, geologiei, economiei. S-au spus multe, s-au prezentat documente, acte, informații. După care, nu s-a mai întâmplat nimic. Gold Corporațion a dat statul român în judecată la instanțele interna­ționale. Proces disputat mulți ani și care a ajuns la un final. Se așteaptă sentința. Firma canadiană  a cerut daune de peste patru miliarde de dolari.
Revenind la discuțiile de la Roșia Montană, între comisia parlamentară, specialiști și firma canadiano-română, am intrat în posesia unui draft cu discuțiile pe tema cianurii și a soluției venite din Baia Mare. Problema cianurii a fost discutată, iar concluziile sunt interesante, oarecum previzibile.

Vă prezentăm în exclusivitate discuția pe tema  cianurilor și soluției Goldstein. Chiar dacă anumite părți din text par tehnice, se pot înțelege concluziile.

Observație/ întrebare:
Vă rugăm să ne dați un tablou comparativ cu cianura de sodiu și tiosulfatul de sodiu.
Răspuns:
În ultimii 25 - 30 de ani, au existat preocupări serioase pentru identificarea unui agent de leșiere care să înlocuiască cianura în procesul de leșiere a aurului și argintului. Aceste preocupări au fost generate de forțe economice în perioadele de criză de cianură (lipsa cantităților necesare de reactiv pentru industria minieră) și, mai recent, de motive „ecologice” din dorința de a elimina un reactiv atât de blamat în ultimul timp. În lume se produc anual 1,1 milioane de tone de acid cianhidric, din care circa 10% este transformat în cianură de sodiu folosită în industria metalelor. Restul de 90% din cianura produsă la nivel mondial este utilizată la producerea bunurilor de larg consum, în industria cosmetică, farmaceutică, textilă, mase plastice, rășini, metalurgie și acoperiri metalice, și ca anticoagulant în industria alimentară.

Tiosulfatul
Folosirea tiosulfatului ca agent de leșiere în recuperarea aurului din minereuri este o tehnologie neverificată la scară industrială și are un impact major asupra mediului și a performanțelor tehnologice din următoarele considerente:

n Cantități extrem de mari de reactivi - 40 kg la tona de minereu în comparație cu 0,7-0,8 kg/t în cazul CN;
n Consum semnificativ mai mare de apă industrială;
n Tiosulfatul nu se degradează natural, așa cum este cazul CN, rămâne în totalitate în iaz, se descompune spontan în sulfură și bisulfură, ambele fiind foarte toxice;
n Este aplicat la scară pilot doar la minereuri de tip Carlin, întâlnite în special în Nevada si SUA;
n Nu există tehnologie verificată de neutralizare/ detoxifiere a sterilelor. Compuși extrem de toxici prezenți în iaz.
n Randamente de extracție scăzute chiar și în cazul aurului cantonat în carbonați, din cauza in­stabilității mari a reactivului la compoziția minereului.
n Consum foarte mare de energie în comparație cu tehnologiile aplicate în lume de industria minieră.
Procedeu de obținere a aurului și argintului prin solubilizarea unor concentrate piritoase refractare, în soluții amoniacale de tiosulfat de sodiu, în prezența de catalizator de cupru bivalent.

Precizăm că această tehnologie de procesare a minereului aurifer a fost testată pentru prima dată la începutul anilor 1900, iar mai recent, pe scară largă la două exploatări de aur din Japonia: Akeshi și Hishikari. Rezultatele testărilor au fost publicate în „The European Journal of Mineral Processing and Environmental Protection”, sub nu­mele „Ammoniacal Thiosulphate Leaching of Gold Ore” (link: http://www.ejmpep.com/ rath _et.al.pdf).
Newmont, Barrick și Placer Dome - companii miniere de top în ceea ce privește exploatarea aurului - au desfășurat teste detaliate, la o scara semiindustrială, de a folosi tiosulfatul de sodiu, pentru a extrage aurul din carbonați, având în vedere că leșierea cu cianură nu reușea să obțină randamente de extracție bune din acest tip de minereu, cantonat în carbonați și nu datorită faptului că cianura ar avea efecte adverse asupra mediului sau sănătății angajaților.

De asemenea, există numeroase informații cu privire la această tehnologie pe site-uri specializate în ceea ce privește procesarea minereurilor auro - argentifere, care a fost considerată o perioadă ca fiind o posibilă alternativă pentru procesarea minereurilor aurifere prin leșiere cu cianură. Cu toate acestea, tehnologia cu tiosulfat nu a fost implementată la scară industrială în nicio exploatare din lume, având o serie de dezavantaje majore:
 Consum ridicat de tiosulfat, în care chimia procesului este complexă și consumul de reactiv este ridicat. Mai precis, în procesul de leșiere este nevoie de o con­centrație de tiosulfat de 50 de ori mai mare decât concentrația de cianură, cu costuri ridicate în ceea ce privește reactivul. Dacă pentru procesarea unei tone de minereu este nevoie de cca. 0,8 kg cianură/ tona de minereu procesat, în cazul tiosulfatului este nevoie de cca.
40 kg / tonă (Aylmore and Muir 2001). Complexul aur-tiosulfat este cu aproximativ 10 ordine de mărime mai slab decât complexul aur-cianură. Procesul necesită, de asemenea, amoniac, care este toxic pentru viața acvatică și ridică riscuri semnificative în manevrare și depozitare. Totodată, în prezent nu există tehnologie la scară comercială pentru recuperarea aurului metalic din soluția de spălare cu leșie de tiosulfat - cu alte cuvinte, complexul aur-tiosulfat nu este absorbit pe cărbunele activ (așa cum se întâmplă la separarea complexului aurifer din nămolul de procesare rezultat prin leșierea cu cianură).

 Soluția de tiosulfat nu se poate recircula/ recupera în procesul tehnologic, așa cum este cazul la cianură, deci toată cantitatea de leșie de tiosulfat ajunge în iazul de decantare. Ceea ce constituie un impediment pentru managementul apei în procesul tehnologic și o creștere semnificativă a consumului de apă în proces, determinată de imposibilitatea recirculării so­luției în fazele procesului tehnologic. Precizăm că afirmația, con­form căreia nu este necesar un iaz de decantare în cazul tehnologiei cu tiosulfat, este falsă, fiind nevoie de o structură de reținere a sterilelor la fel ca și la tehnologia cu leșie de cianură și măsuri suplimentare de siguranță pentru gestionarea volumului suplimentat de apă.
 Ca urmare a folosirii unor cantități extrem de mari de reactivi, este necesară detoxifierea acestora. În timp ce pentru sterilele de procesare rezultate din leșierea cu cianură există metode de detoxifiere eficiente (INCO SO2 aer), care au demonstrat că pot reduce nivelele de cianură la sub 10 mg/1 (așa cum prevede Directiva Europeană 21/CE/2006, adoptată și în România prin HG 856/2008), netoxice pentru mediu, la sterilele rezultate din leșierea cu tiosulfat nu au fost găsite metode de detoxifiere. Procedeul INCO este folosit pe scară largă în întreaga lume și în UE este considerat BAT (Best Available Technology).
 Detoxificarea prin oxidare ar fi foarte costisitoare și din cauza cererii mari de oxigen. Tiosulfatul este un agent reducător cu potențial de reducere a concentrației de oxigen dintr-¬un curs de apă natural. În plus, produșii de descompunere spontană ai tiosulfatului sunt sulfura și bisulfura - ambele foarte toxice.
 Ionii de cupru acționează ca și oxidant, iar dizolvarea aurului crește în prezența acestora. Prin urmare, este nevoie de un reactiv care să introducă cupru în procesul tehnologic, deoarece zăcămintele de aur - argint nu conțin cupru (așa cum este cel de la Roșia Montană), cu costuri ridicate de producție. în același timp, cuprul degradează tiosulfatul, ceea ce duce la pierderi de reactivi chiar în timpul procesului.
Metoda s-a dovedit eficientă și este testată la scară pilot doar la aurul cantonat în minereuri carbonatice de tip Carlin, care nu se regăsesc în țara noastră, cele mai multe fiind localizate în Nevada și SUA. În plus, metoda este extrem de sensibilă la variațiile mineralogice, ca urmare, nici măcar la aceste tipuri de minereuri nu au aplicabilitate industrială.
 Metoda este și mare consumatoare de energie.

Observație / întrebare:
De câți operatori chimiști e nevoie în uzina pe care o veți construi și cât va dura școlarizarea lor? Procesul în cadrul uzinei este continuu sau discontinuu? Ce suprafață are uzina?
Răspuns:
RMGC a elaborat un grafic al necesarului de personal și a prevăzut și costurile asociate instruirii acestui personal pe parcursul inițierii proiectului, prevăzând, de asemenea, și costurile de instruire pentru personalul nou angajat pe măsură ce proiectul avansează. Instruirea vocațională pentru diverși angajați din perioada operațională, inclusiv pentru personalul din uzină, va începe cu 15 luni înaintea inițierii etapei operaționale. Perioada de 15 luni va implica inițial instruirea personalului din producție și a personalului asociat, iar ulterior progra­mele de instruire vor fi con­­centrate asupra personalului din cadrul uzinei de procesare, pe măsură ce proiectul avansează. An­gajații principali ai uzinei vor fi instruiți în ceea ce înseamnă operațiunile derulate în cadrul uzinei de procesare cu câteva luni
înainte de începerea acelor opera­țiuni. Alți angajați vor fi instruiți numai cu una sau două luni înainte de a începe să funcționeze uzina, deoarece aceia sunt angajații care vor avea de îndeplinit sarcini de muncă mai puțin tehnice.
Bugetul complet prevăzut pentru instruire se extinde până în anul doi al operațiunilor, moment în care forța de muncă va fi complet integrată, iar unii angajați vor fi instruiți să ducă la îndeplinire mai multe sarcini, cu mai multe calificări.

În cadrul uzinei, vor fi necesari apro­ximativ 50 de operatori chi­miști, cu rol în diverse faze ale procesului tehnologic - de exemplu: operatori circuit CIL, operatori circuit eluție, tratare ape acide, operatori, tehnicieni și supervizor, în cadrul laboratorului din uzina de procesare.
Operațiunile derulate atât în cadrul circuitului de măcinare, cât și al uzinei sunt considerate ca fiind continue. Cu toate acestea, diferite părți ale uzinei, sunt operaționale în diferite perioade, în funcție de ceea ce presupune procesul de întreținere, precum și în funcție de caracterul practic. Spre exemplu:
 Circuitul de concasare necesită proceduri complexe de întreținere asociate concasării rocilor. Pe cale de consecință, circuitul este proiectat astfel încât să poată fi oprit câteva ore pe zi sau pe săptămână pentru a efectua reparații și pentru a înlocui piesele uzate. Acest lucru se întâmplă pe parcursul funcțio­nării circuitelor de măcinare, de solubilizare cu ajutorul cianurii sau a celui de denocivizare a cianurii.
 Circuitele de măcinare, solubilizare cu cianură și denocivizare a cianurii, precum și circuitul de eluție (îndepărtare aur de pe cărbune) funcționează în mod continuu, alături de infrastructura lor asociată funcționării uzinei.
 Amestecul diferiților reactivi se face în mod discontinuu, în funcție de necesarul aferent fiecărui reactiv și în momentul în care scade nivelul în recipientele de stocare.
 Stația de epurare ape acide va fi operată în funcție de necesități pentru a epura apa care provine de la lucrările miniere vechi. Pe parcursul verii, această uzină poate fi operată atât continuu, cât și discontinuu, din motive care țin de procesul anual de întreținere a stației sau de debitele scăzute de ape.
Suprafața uzinei este de 51 ha.

Observație / întrebare
Metalele grele nu pot fi recuperate din soluții prin procesul de electroliză? Prin procedeul cu tiosulfat acestea se recuperează, prin procedeul cu cianură le pierdem.
Răspuns:
Nu există niciun motiv tehnic pentru care să nu se recupereze alte metale fie din sulfuri, fie din apele acide, însă motivele economice spun clar că asemenea recuperări de metale nu se susțin.

Este, de asemenea, important să avem în vedere faptul că, în timp ce tonajul unor minerale sau metale există în minereurile de la Roșia Montană, nu se poate spune că se extrage 100% din respectivul mineral sau metal, așa cum este cazul și pentru aur și argint. Spunând că există o anumită cantitate de metale sau de minerale, asta nu înseamnă că respectivul metal sau mineral prezintă conținuturi care să permită exploatarea sa.
După cum s-a mai prezentat, conținuturile pentru mineralele de la Roșia Montană se prezintă la niveluri apropiate de nivelul pe care aceste minerale îl au în scoarța terestră, excepție făcând aurul și argintul. Nu există concentrații naturale prezente în mineralele de la Roșia Montană care să permită recuperarea profitabilă a altor minerale.

Flotația ar putea fi folosită numai teoretic pentru a recupera minerale sulfurice, spre exemplu. Însă, conținuturile foarte scăzute ale mai multor minerale care ar avea o anumită importanță economică nu permit concentrarea lor sau concentratele care ar fi produse nu justifică costurile asociate de capital și de operare.

În plus, conținuturile scăzute ale mineralelor implică faptul că oricare concentrat care va fi produs va prezenta un nivel ridicat de contaminare cu alte minerale, precum piritele sau arsenopiritele care vor face ca aceste conținuturi să nu poate fi utilizate sau să aibă o valoare atât de mică, încât cheltuielile asociate de transport și topire să facă neprofitabil rezultatul.
Apele acide conțin metale în soluție. Unele metale, cum ar fi spre exemplu cadmiul, prezintă conținuturi suficient de mari spre a fi considerate semnificative din punctul de vedere al poluării, însă nu prezintă concentrații adecvate pentru a fi exploatate în mod profitabil având în vedere complexitatea fluxului tehnologic necesar a fi dezvoltat pentru recuperarea acestor metale, iar valoarea lor este relativ mică, mai ales dacă produsul final este o sare impură.

Conținutul de fier din soluția acidă determină o anume dificultate în ceea ce înseamnă utilizarea anumitor fluxuri tehnologice, deoarece conținuturile de fier sunt de câteva ori mai mari decât metalele care interesează a fi recuperate, iar acest lucru, la rândul său, implică faptul că echilibrul chimic competitiv devine nefavorabil în sensul recuperării unor conținuturi mai mici ale altor metale din soluție.

Observație/ întrebare:
Cât costă un kilogram de cianură și cât costă un kilogram de tiosulfat de sodiu?
Răspuns:
Când se compară costurile acestor doi reactivi, este foarte important de observat faptul că atunci când vorbim de consumul de tiosulfat pe tona de minereu, acesta este mult mai mare decât consumul de cianură. În plus, la tiosulfat trebuie să se adauge amoniac și un catalizator de cupru pentru a determina reacția de solubilizare/ leșiere a Au și Ag să se producă în mod rapid, precum și pentru a stabiliza complexul format de tiosulfat și aur în soluție.
Literatura științifică în domeniu prezintă faptul că adaosurile de tiosulfat sunt de obicei de până la 50 de ori mai mari decât adaosul de cianură pentru aceeași cantitate de minereu. De asemenea, în literatura de specialitate, consumul de tiosulfat este prezentat undeva între 40 și 50 de kg/t.
Compania Aurifex Pty Ltd a efectuat un studiu de evaluare a folosirii tiosulfatului prin aplicarea tehnologiei propuse de domnii Goldstein, Malusel, Oșanu și Popa (Patent nr. W02012141607 Al). Respectivul studiu a descoperit faptul că se va consuma o cantitate de 35 kg/t minim și probabil se va consuma mult mai mult, ca urmare a evaluării conform căreia nu se permite pierdere de reactivi în procesul de electroliză inclus în această tehnologie.

Vă rugăm să observați faptul că autorii acestei tehnologii nu au prezentat consumul de reactivi pentru minereurile de la Roșia Montană. Iar testele la scară de laborator au fost derulate pe pirite cu Arsen rezultate din zăcămintele din zona Baia Mare, care sunt total diferite de condițiile de zăcământ și caracteristicile minereului de la Roșia Montană.
În cazul consumului de cianură de sodiu pentru circuitele de solubilizare / leșiere și cel de eluție de la Roșia Montană, acesta este de 0,96 kg/t în medie pe durata de viață a minei.

Costul reactivilor
Cotațiile pentru cantitățile comerciale de tiosulfat de sodiu au fost primite la 4 octombrie 2013. S-a primit un preț de 585 €/t sau aproximativ 780 USD/t - preț ce conține și transportul către amplasament.

Prețul cianurii de sodiu, preț folosit de compania RMGC și în ultimele documente depuse la Bursa canadiană (Toronto), ca parte a obligațiilor legale de raportare, a fost de 3.000 USD /t. Acest preț este unul care este practicat și la ora actuală pe piață.

Tabelul de mai jos compară costul implicat de cei doi reactivi   
Vă rugăm să observați că și în situația în care se consumă cel mai puțin tiosulfat de sodiu, costul acestuia este de zece ori mai mare decât consumul de cianură de sodiu.

În plus, aproape o cantitate de aproximativ jumătate de milion de tone de tiosulfat de sodiu va trebui să fie transportată în amplasament în fiecare an sau aproape 1.250 t pe zi (cca 62 de transporturi pe zi).

Aceasta reprezintă o creștere semnificativă de reactivi ce va trebui să fie transportată și manipulată, depozitată, amestecată și neutralizată. Având în vedere spațiul limitat disponibil în cadrul pe­rime­trului minier, rezerva de tiosulfat de sodiu va trebui să fie depozitată în afara perimetrului minier și transportată în fiecare zi.

Cu toate acestea, numai dacă avem în vedere gestionarea unui număr atât de mare de transporturi, precum și amestecarea a 1.250 t de tiosulfat de sodiu în soluție spre a fi adăugat în circuit în fiecare zi, va reprezenta o adevărată provocare pentru proiectarea tehnică, pentru partea de logistică și, în final, pentru partea operațională, inclusiv în ceea ce privește neutralizarea/ detoxifierea sterilelor de procesare.

Consumul de tiosulfat, chiar dacă ar fi numai de cinci ori mai mare (ceea ce este puțin probabil) decât consumul de cianură (cel mai mic nivel identificat în literatura de specialitate), costul tiosulfatului pe tona de minereu depășește cu 30% costul cianurii.

După ce se adaugă și costul amoniacului și cel al cuprului, costul tehnologiei de solubilizare / leșiere prin intermediul tiosulfatului devine semnificativ mai mare. Tiosulfatul, în primul rând, este o alternativă mai periculoasă pentru mediu și sănătate. În al doilea rând, tiosulfatul costă mult mai mult decât cianura folosită în procedura de solubilizare/ leșiere a aurului, chiar dacă prețul unitar al reactivului este mai mic, iar corozivitatea excesivă a acestuia îl face să fie mult mai puțin sigur decât cianura.