Derularea Conferinței de Pace de la Paris

Organismele cele mai importante ale Con­ferinței au fost „Consiliul celor Zece”, format de șefii de stat și de guvern și din miniștrii de externe ai SUA, Franței, Marii Britanii, Italiei și Japoniei, și „Consiliul celor Cinci”, în care au intrat numai șefii de stat și de guvern ai Puterilor Aliate și Asociate. Deoarece Japonia era interesată doar de problematica Extremului Orient, cele mai multe chestiuni au fost rezolvate și dezbătute în cadrul „Consiliului celor Patru”: Clémenceau, Wilson, Lloyd George, Vittorio Emanuele Orlando. Re­pre­zentanții principali ai României la Conferința de Pace au fost: prim-ministrul Ion. I. C. Brătianu, ministrul plenipotențiar N. Mișu, la care s-au adăugat ministrul transilvănean Alexandru Vaida-Voevod, miniștrii Victor Antonescu și Diamandy.
România s-a prezentat la Con­ferință cu o serie de revendicări care au urmărit, în principal, consacrarea actelor de unire din anul 1918, precum și eliminarea tuturor consecințelor războiului, determinate de ocuparea unei părți importante a teritoriului național de către inamic.
Semnarea Tratatului de pace de la București (24 aprilie/7 mai 1918) de către guvernul Alexandru Marghiloman cu Puterile Centrale, a îngreunat activitatea delegației române la Paris, astfel că s-a vorbit de un „calvar al păcii” pe care Ro­mânia l-a trăit în capitala Franței.

La 19 ianuarie/1 februarie 1919, șeful delegației române, prim-mi­nistrul Ion I. C. Brătianu, a prezentat memoriul „România în fața Conferinței de la Paris. Reven­dicările sale teritoriale”, în care a făcut un larg expozeu asupra conduitei țării în război și a împrejurărilor în care s-a încheiat pacea separată cu Puterile Centrale. Premierul a cerut recunoaș­terea internațională a actelor de unire din anul 1918, exprimate în hotărârile de la Chișinău, Alba Iulia și Cernăuți. Delegația română condusă de Ion I. C. Brătianu nu a avut o atmosferă foarte favorabilă, premierul adoptând o atitudine intransigentă în ceea ce privește: recunoașterea integrală a Tratatului din 4-17 august 1916, prin care Banatul urma să revină în întregime României; au exista di­vergențe privind minoritățile, România neacceptând controlul internațional; sarcinile financiare impuse statelor succesoare ale Imperiului Austro-Ungar etc.
De altfel, la 2 iulie 1919, Brătianu a părăsit lucrările Conferinței, în locul său conducerea delegației fiind preluată de ministrul Mișu, iar la 27 septembrie a demisionat, urmând un guvern condus de ge­neralul Arthur Văitoianu. Ion I. C. Brătianu și-a motivat demisia prin faptul că Consiliul Suprem al Conferinței de Pace a nesocotit Tratatul de Alianță din 1916 (încheiat cu Rusia, Franța, Italia, Marea Britanie) și a impus Româ­niei condiții incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale economice și politice. La 30 noiembrie, guvernul Văi­toianu demisionează la rândul său și se constituie un guvern parlamentar sub președinția lui Vaida-Voevod.

Conferința a dus, în final,
la semnarea tratatelor de pace, după aprige controverse între:
n delegații idealiști, dintre care cel mai însemnat era președintele american Woodrow Wilson, care, cu cele 14 puncte programatice prin care înțelegea să concretizeze Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, căuta să asigure o împărțire cât mai echitabilă a câștigurilor și a eforturilor;
n delegații realiști, dintre care cel mai însemnat era primul ministru englez Lloyd George, care încerca să păstreze în Europa continentală un echilibru între diferitele state și să le unească împotriva extremismelor, pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever cu învinșii pentru a le permite o reconstruire economică;
n delegații naționaliști, dintre care cel mai însemnat era președintele francez Georges Clemenceau, po­reclit Tigrul, care înțelegea să dezarmeze definitiv Germania, considerată principala vinovată de izbucnirea războiului, și să obțină, în mod constrângător, cât mai mari despăgubiri de război pentru țara sa.
Între aceste poziții ale marilor pu­teri, delegațiile statelor mai mici au încercat, fiecare, să obțină concretizarea revendicărilor lor, în timp ce delegațiile țărilor învinse încercau să limiteze pierderile. Exis­tau multe litigii, inclusiv între învingători: de exemplu, atât Italia, cât și Serbia, revendicau orașul Trieste, peninsula Istriei și insulele Dalmației.
Hotărârile au fost luate nu de delegațiile tuturor statelor participante, ci de delegații celor patru mari puteri: Georges Clémenceau - din partea Franței, Woodrow Wilson - din partea S.U.A., Lloyd George - din partea Marii Britanii și Vittorio Orlando - din partea Italiei. Celelalte delegații erau doar audiate. Această situație a stârnit protestele țărilor mai mici care luptaseră de partea Antantei, așa cum a fost și cazul României, a cărei delegație s-a retras, între septembrie și decembrie 1919, de la lucrări, deoarece în discutarea clauzelor tratatului de pace cu Austria, marile puteri încercau să li­miteze despăgubirile și teritoriile revendicate de România, impunându-i, în schimb, clauze în favoarea minorităților, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor lui Ion I. C. Bră­tianu și generalului Arthur Văitoianu.

În definitiv, România nu a semnat tratatul de la Saint-Germain-en-Laye decât la 10 decembrie, cu Austria, delegați fiind Victor Antonescu și generalul Constantin Coandă - tratat care recunoștea expres unirea Bucovinei cu România, prim-ministru fiind atunci generalul Constantin Coandă. Dele­gatul României la Conferința de Pace, generalul Constantin Coan­dă, a semnat tratatul de pace cu Austria, Tratatul privind mino­ri­tățile și tratatul cu Bulgaria.
Până la urmă, au fost semnate tratatele cu toate țările învinse și au fost stabilite noile granițe din Europa. În locul Austro-Ungariei au apărut noi state naționale (Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven, Austria, Ungaria), era refăcut statul polonez, iar România își desăvârșea întregirea. Tratatele dintre Puterile Aliate și statele învinse au fost semnate după cum urmează:
n cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919: extrem de dur din cauza exigențelor Franței, acest tratat (numit de germani Diktat) excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și, din acest motiv, Senatul SUA a refuzat să-l ratifice;
n cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919: acest tratat excludea, de asemenea, austriecii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania;
n cu Bulgaria, la Neuilly, la 27 noiembrie 1919: acest tratat exclu­dea și bulgarii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Macedonia, atribuită definitiv Serbiei; prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia, iar Serbia, nu numai că păstra Macedonia, dar beneficia și de unele rectificări de frontieră. Cu România, era menținut hotarul din 1916;
n cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920, socotit de maghiari tot un Diktat; delegații României au fost Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino. Prin acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74). Decizia de la Trianon a fost reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947;
n cu Imperiul Otoman, la Sévres, la 10 august 1920: acest tratat era atât de defavorabil, încât a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă de Mustafa Kemal Ata­türk, care a condus la prăbu­șirea imperiului, proclamarea republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia asiatică, oficializate printr-un nou tratat semnat în 1923, la Lausanne;
n În Tratatul semnat cu Austria (de către Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia, România, Belgia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven și Cehoslovacia), următoarele clauze se referă la România:
„... Articolul 59. În ceea ce o privește, Austria renunță în favoarea României la toate drepturile și titlurile părții din fostul Ducat al Bucovinei, alăturate frontierelor României, așa cum ele vor fi stabilite ulterior de principalele Puteri Aliate și Asociate.”
„... Articolul 60. România aderă la introducerea în Tratatul cu principalele Puteri Aliate și Puteri Asociate a stipulării că aceste puteri vor considera necesar să protejeze interesele locuitorilor din România care diferă de majoritatea popu­lației prin rasă, limbă sau religie...”.

În Tratatul de la Trianon, textul articolului 45 stipulează: „Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare si­tuate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute, prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România.”

În acest context, legitimitatea unirii Bucovinei cu România, în cadrul granițelor stabilite prin decizia din noiembrie 1918, a dobândit sancționare / ratificare in­ter­na­țională legală, în timp ce  ac­tul arbitrar din 1775 (pactul secret dintre Austria și Rusia prin care Bucovina a fost cedată Austriei) a fost încă odată anulat. Granița dintre Polonia și România a fost stabilită în lungul râului Ceremuș.
S-a hotărât și înființarea unui organism internațional menit să apere pacea și să preîntâmpine izbucnirea unui nou război: Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva.
Tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al 10-lea din cele 14 puncte ale președintelui Wilson, au oficia­lizat întregirea României, ale cărei noi frontiere au fost trasate de o comisie condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne.
Tratatul privind minoritățile:
„Art. 7. România se obligă a recunoaște ca supuși români, de plin drept și fără o formalitate, pe evreii locuind în țară pe teritoriile României și care nu pot a se pre­vala de nici o altă naționalitate.”
„Art. 11. România consimte să acorde, sub controlul statului român, comunităților secuilor și sașilor, în Transilvania, autonomia locală, în ce privește chestiunile religioase și școlare.”

Sursa: Wikipedia