Deportatii regimului comunist

Deportarea a fost una dintre cele mai aspre pedepse gandite de comunisti impotriva celor pe care ii numeau „dusmanii poporului”. Deportatul era dezradacinat, pierdea orice posibilitate de a accede la functiile avute anterior si il astepta, cel mai probabil, un periplu nedorit prin mai multe localitati, departe de locurile de bastina. Deportarea n-a tinut cont de statut sau avere, au fost deportati, deopotriva, intelectuali si tarani. Nicoleta Maghiar, fiica de preot si invatatoare, a fost printre „norocosii” care au „pierdut” trenul spre Siberia, dar au fost imbarcati in cel ce ducea spre Canal. „Am fost deportata din comuna Belu, judetul Arad. Aveam 5 ani, iar fratele meu avea 4. Au venit intr-o noapte niste baieti tineri, tin minte ca purtau casti, ne-au luat si i-au spus mamei sa ia haine, sa ia una-alta, dar mama tot zicea: Nu, ca venim inapoi, nu luam nimic ca venim inapoi, dar ei stiau ca nu ne vom mai intoarce si s-au pus ei si ne-au impachetat hainele. Ne-au bagat in niste masini verzi si dupa aceea ne-au dus la trenuri. Am fost deportati la Canal, la Canalul Dunare-Marea Neagra au zis ca ne duc. Acolo, trenurile erau pline... marfare. Cu marfare ne-au dus... Erau pline si cum se primea dispozitie de la rusi, asa, in functie de aia ne duceau. Si ne-au dus pana la urma, timp de o luna de zile am stat in trenurile alea marfare. Ne purtau prin gari: ziua nu ne deschideau, dar noaptea ne bagau pe linii moarte. Oamenii ne dadeau fructe sa mancam, ce aveau si ei, pe unde mai opreau trenurile. Pana la urma, timp de o luna ne-au purtat asa prin tara, cu trenul. Era luna august si de aia mai aveau oamenii fructe sa ne dea, asa imi amintesc. Noi am avut totusi noroc ca atunci duceau si in Siberia foarte multi, dar acolo deja nu mai trebuia oameni, ca erau dusi din Basarabia. Pe urma ne-au dus intr-o comuna, in Remus Opreanu. Noi am fost in mai multe localitati: Remus Opreanu, Ciocarlia, nu stiu care, de sus sau de jos, stiu ca-s doua...”, isi incepe marturisirea Nicoleta Maghiar, fiica de preot si invatatoare. „Au spus ca suntem criminali” Contrar opiniei generale, ca preotimea ortodoxa s-a vandut regimului comunist, inchisorile „adaposteau”, pe langa numerosii preoti si calugari catolici, si preoti ortodocsi, care au refuzat „pactul cu diavolul rosu”. Pentru a rupe legaturile dintre oameni, comunistii au „lucrat” serios la imaginea celor deportati sau condamnati la puscarie. „Ultima data am stat in Petra, o comuna mare langa Medgidia, la 12 km de Medgidia. Am stat acolo 5 ani si o luna si dupa aia am venit aici in Ardeal, ca lui taica-meu i-o trebuit Ardeal. Bineinteles nu ni s-au dat explicatii, nu ni s-a spus de ce am fost dusi. Tatal meu era preot si asa luau, de obicei, preotul si invatatorul din sat. Tatal meu a fost preot ortodox si, desi multa lume nu stie, au fost 500 de preoti ortodocsi in inchisorile comuniste. Toata lumea crede ca doar preotimea catolica a fost persecutata, la asta s-a facut mai multa publicitate, dar tatal meu a fost dovada clara ca si preotii ortodocsi au avut de suferit. Si sa stiti ca au fost multi. Pe noi ne-au dus la o familie, asa-zisi chiaburi, la ei am stat cel mai mult, dar am avut noroc ca erau oameni foarte cumsecade. Ne-au dat o camera si acolo ne descurcam. Prima data, cand ne-au dus in Remus Opreanu, erau niste oameni mai in varsta, aia se zavorau in casa de frica, prentru ca le-au spus ca am omorat, ca suntem criminali... aia imi aduc foarte bine aminte, ca se inchideau in casa, ii vedeam, ca eu si fratele meu ne jucam pe afara. Pana la urma s-au lamurit ca nu am omorat pe nimeni, le-a spus tata, si pana la urma ne-am facut si prieteni. O vreme tata nu a avut de lucru, dar mie si fratelui meu ne dadeau de mancare niste vecini. Am nimerit, cu noroc, niste oameni foarte buni.” „Sa stiti sa mintiti in viata, eu nu am stiut...” Societatea i-a facut sa le fie rusine, a transformat suferinta in culpa si i-a determinat pe fostii oprimati sa se ascunda, sa poarte in tacere povara unei pedepse date pe nedrept. Mare parte din cei ce mureau la Canal, dispareau fara a avea dreptul la comemorare. Oasele lor poate mai zac si azi sub mal... „Tata a lucrat la o ferma unde se cresteau porci si apoi se trimiteau la rusi. Apoi a lucrat la o ferma de vaci. A lucrat, dupa ce am venit in Ardeal, ca secretar la o scoala din Simleu si directoarea i-a zis: Tovarasul Coras, nu mai mergeti la biserica, altfel va dau afara!, dar el s-a dus duminica, iar lunea a fost dat afara si am intrat in greutati, va dati seama, erau guri de hranit, pentru ca eu si frate-meu eram mici. Si azi sufar, am platit pentru greselile parintilor, am asa... ceva pe suflet. Au incercat sa ma faca membru de partid, dar am refuzat, am spus mereu ca nu doresc. Si pana am lucrat, n-am spus la nimeni. Nimeni, nicio colega de servici nu a stiut ce am trait cand am fost copil. Mi-era rusine. M-am ascuns, sa nu stie nimeni. Au murit foarte multi si la Canal, cei care mureau erau lasati acolo, acolo ii ingropau. Ne-au zis si soferii care intrau acolo, dar se fereau sa spuna ca se temeau. I-am intrebat daca au vazut oase. Da’ de unde stiti?, ma intrebau. Uite ca am auzit si eu, dar nu le-am spus ca si noi am fost acolo. Ne era frica si noua, le era frica si lor sa vorbeasca despre asta. Ne-au spus: Da, am gasit si oase acolo. In mod normal nu aveau voie sa spuna. Multi au murit acolo si n-a mai stiut nimeni de ei... i-au astupat acolo si gata, au terminat cu ei. Acuma avem tot felul de drepturi, pe hartie. Prin decret ni s-a dat 100% compensatie la medicamente, dar doctorul a spus ca nu se poate. Sa stiti sa mintiti in viata, eu nu am stiut...”, isi incheie Nicoleta Maghiar povestea. Adriana SZABO adriana@gazetademaramures.ro