„Denunţarea” lui Stalin

La 25 februarie 1956, Nikita Hruşciov i-a uimit pe delegaţii sosiţi la cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice prin discursul intitulat „Cultul personalităţii şi consecinţele sale”. Rostit într-o sesiune închisă, dar devenit faimos în câteva zile, acest discurs a stat la baza destalinizării Uniunii Sovietice şi a schimbărilor care au afectat blocul comunist începând chiar cu acel an.

Cel de-al douăzecilea congres al comuniştilor din Uniunea Sovietică a început în data de 14 februarie 1956. Era primul congres organizat după moartea lui Stalin, care murise cu trei ani înainte. În ciuda dispariţiei celui care condusese Uniunea Sovietică mai bine de două decenii, numele său nu a fost rostit în cadrul Congresului decât pe 25 februarie, într-o sesiune închisă participanţilor din exterior, mai precis a jurnaliştilor străini şi a membrilor partidelor comuniste din celelalte ţări. Hruşciov şi-a început discursul puţin după miezul nopţii.

Nikita Hruşciov i-a uimit pe delegaţii sosiţi la cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice prin discursul intitulat „Cultul personalităţii şi consecinţele sale”. Prin faimosul său discurs, Hruşciov l-a denunţat pe Stalin, a denunţat cultul personalităţii pe care acesta l-a dezvoltat, dar şi crimele comise, inclusiv executarea, torturarea şi întemniţarea unor membri de partid în baza unor acuzaţii false. Mai mult decât atât, Hruşciov l-a condamnat pe Stalin pentru greşeli de politică externă, pentru eşecul agriculturii sovietice, pentru organizarea terorii în masă, pentru greşelile care duseseră la moartea a milioane de cetăţeni sovietici în timpul războiului şi pentru ocupaţia germană.

Delegaţii prezenţi l-au ascultat pe Hruşciov timp de patru ore în tăcere, muţi de uimire. Spre deosebire de discursurile obişnuite, acesta nu a fost primit la sfârşit cu aplauze, delegaţii părăsind în final sala şocaţi.

Alexandr Iankolev, cel care avea să devină, în anii ’80, unul dintre arhitecţii perestroikăi, a povestit că discursul l-a zdruncinat; el a simţit că Hruşciov spunea adevărul, dar acest adevăr îl înspăimânta. Generaţii întregi de comunişti îl veneraseră pe Stalin, iar acum acest trecut era distrus şi li se spunea că totul fusese o minciună.

Problema represiunilor în masă fusese recunoscută înaintea raportului. Inspiraţia pentru discursul secret a venit atât din cunoştinţele politice ale lui Hruşciov, cât şi din informaţiile ce începuseră să iasă la iveală, despre lagărele Gulagului şi despre populaţia acestora. Oficialul de partid de rang înalt Anastas Mikoian, aliat al lui Hruşciov, se întâlnise cu prizonieri din Gulag, recent eliberaţi, şi aflase că fenomenul arestărilor fără motiv fusese mult mai răspândit decât credea; imediat a transmis această informaţie lui Hruşciov, care îşi pregătea manevrele politice.

Discursul lui Hruşciov a fost scris pe baza rezultatelor unei comisii speciale de partid, aşa numita Comisie Pospelov. Organizarea acestei comisii, formată din Pospelov, Komarov, Aristov şi Svernik, fusese decisă la sesiunea Prezidiului Comitetului Central al Partidului din 31 ianuarie 1955, cu scopul de a investiga represiunea împotriva delegaţilor comunişti de la al XVII-lea Congres al PCUS din 1934. Al XVII-lea Congres am fost ales pentru investigaţii deoarece era cunoscut sub numele de „Congresul învingătorilor” din ţara „socialismului victorios” şi de aceea numărul enorm de „duşmani” între participanţi necesita o serie de explicaţii.

Comisia a ajuns la concluzia că în 1937-1938, anii de vârf ai Marii Terori, mai bine de 1,5 milioane de persoane au fost arestate pentru „activităţi antisovietice”, dintre care peste 680.000 au fost asasinate. Hruşciov a criticat şi epurările din cadrul armatei şi din cadrul eşaloanelor superioare ale partidului, reafirmând susţinerea idealurilor comunismului invocându-l pe Vladimir Lenin.

În timp ce Hruşciov nu a ezitat să evidenţieze defectele practicii staliniste în privinţa epurărilor din armată, partid şi în conducerea ţării în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost foarte atent să evite să critice politica de industrializare a lui Stalin şi ideologia partidului comunist. Când a discutat represiunile în masă a evitat orice comentarii privind arestarea cetăţenilor obişnuiţi. Stalin, spunea Hruşciov, a fost în primul rând victima efectului dăunător al cultului personalităţii, care, prin efectele sale, l-a transformat dintr-un element crucial al victoriilor lui Lenin într-un paranoic influenţat de „duşmanul turbat al partidului nostru”, Beria. 

Gestul lui Hruşciov, de a condamna moştenirea stalinistă într-o manieră atât de radicală a fost periculos. Soljeniţîn a scris că, în opinia sa, Hruşciov a rostit acel discurs din inimă, impulsionat de dorinţa de a face un bine. Alţii au fost de părere că totul nu a fost decât o parte a încercării lui Hruşciov de a-şi consolida poziţia, prin eliminarea unor posibili adversari etichetaţi drept stalinişti. Dând vina pe Stalin pentru toate crimele şi neregulile, Partidul ieşea drept nevinovat.

În ciuda faptului că discursul ar fi trebuit să rămână secret măcar pentru o perioadă, presa occidentală a publicat imediat informaţii despre el (textul integral al discursului a fost publicat apoi în New York Times, pe 5 iunie). Cel care a reuşit să facă rost de text a fost John Rettie, de la Reuters. Abia la 5 martie Comitetul Central al PCUS a distribuit textul organizaţiilor de partid din întreaga ţară, când el era deja cunoscut în străinătate. Prezidiul Partidului Comunist a ordonat citirea raportului lui Hruşciov la şedinţele tuturor organizaţiilor partidului şi Ale Komsomol, cu invitaţii şi pentru nemembri. Astfel, conţinutul raportului a fost cunoscut pe scară largă în ţară în 1956, iar numele de „discursul secret” este astfel nepotrivit. Textul discursului a fost dezvăluit cu mare greutate în ţările Europei de Est, iar întregul text nu a fost publicat oficial până în 1989.

În interiorul ţării, procesul destalinizării avea să ducă, în timp, la o mai mare libertate a cetăţenilor, dar în limitele sistemului totalitar. În ciuda denunţării represiunilor politice, procesul de reabilitare a victimelor acestor represiuni a fost început la scurt timp după moartea lui Stalin. Totuşi, victimele Proceselor de la Moscova au fost absolvite de vină abia în 1988.

În afara ţării, cuvintele lui Hruşciov au stat la baza căderii în dizgraţie a mai multor lideri comunişti, precum şi la încercări de reformare a sistemului. Cea mai cunoscută şi surprinzătoare în acelaşi timp consecinţă directă a condamnării stalinismului a fost revoluţia ungară din acelaşi an, care a arătat însă că Uniunea Sovietică nu era încă pregătită să renunţe la toate formele de manifestare a stalinismului.

La următorul Congres al PCUS, ce a avut loc în 1961, Hruşciov a atacat din nou amintirea lui Stalin, de data aceasta în sesiune deschisă, şi altor membri de partid li s-a permis să facă acelaşi lucru. Rămăşiţele pământeşti ale lui Stalin au fost mutate de lângă cele ale lui Lenin, din mausoleul din Piaţa Roşie, iar numele oraşelor denumite în cinstea sa, începând cu Stalingrad, au fost schimbate. În aprilie 2007, ziarul britanic The Guardian a inclus acest discurs într-o serie privitoare la marile discursuri ale secolului al XX-lea.

Structura de bază a discursului

Discursul lui Hruşciov a urmărit mai multe teme, după următoarea structură de bază:

- Citate din clasicii marxism-leninismului, care denunţau „cultul unui individ”.

- Testamentul lui Lenin şi remarcile făcute de Nadejada Krupskaia despre caracterul lui Stalin.

- Înainte de Stalin, lupta cu troţkiştii era pur ideologică; Stalin a introdus noţiunea de „duşman al poporului” ca „artilerie grea”.

- Stalin a violat normele partidului privind conducerea colectivă (848 de membri participanţi la Congresul al XVII-lea au fost executaţi).

- După această represiune, Stalin a încetat să mai ia în considerare părerea colectivului.

- Exemple de represiuni ale unor bolşevici importanţi prezentate detaliat.

- Stalin a ordonat ca persecuţiile să se extindă.

- Exagerări ale rolului lui Stalin în al doilea război mondial.

- Deportarea de popoare întregi.

- Complotul medicilor şi afacerea Mingrelian.

- Manifestări ale cultului personalităţii: cântece, nume de oraşe.

- Repudierea politicii promovării realismului socialist în literatură, denumită şi jdanovism, care afecta operele literare.

„Raportul de faţă nu-şi propune să facă o apreciere multilaterală a vieţii şi activităţii lui Stalin. Despre meritele lui Stalin s-au scris destul de multe cărţi, broşuri şi studii în timpul vieţii sale. Este îndeobşte cunoscut rolul lui Stalin în pregătirea şi desfăşurarea revoluţiei socialiste, în războiul civil, în lupta pentru construirea socialismului în ţara noastră. Acestea toate sunt binecunoscute. Acum se pune o problemă de imensă importanţă pentru prezentul şi viitorul partidului: felul cum s-a instaurat treptat cultul personalităţii care, la un moment dat, s-a transformat într-o sursă de denaturări dintre cele mai grave ale principiilor de partid, ale democraţiei de partid, ale legalităţii revoluţionare.”

Nikita Hruşciov

 

„După moartea lui Stalin, Comitetul Central a început să implementeze o politică de explicare concisă şi consistentă că este nepermis şi străin de spiritul marxism-leninismului să aducă slăvi unei persoane, să o transformi într-un supraom cu puteri supranaturale, asemenea celor ale unui zeu. Un astfel de om, chipurile, ştie totul, vede totul, gândeşte pentru toată lumea, poate face orice şi nu poate greşi.”

Nikita Hruşciov

 

„Trebuie să luăm serios în consideraţie şi să analizăm corect această chestiune ca să putem preveni posibilitatea repetării în orice formă a ceea ce s-a întâmplat în timpul vieţii lui Stalin, care a practicat violenţe brutale, nu doar împotriva a ce i se opunea lui, dar şi împotriva a tot ce i se părea caracterului său capricios şi despotic că este împotriva conceptelor lui. Stalin a acţionat nu prin forţa argumentelor, explicaţii şi cooperare răbdătoare cu oamenii, ci impunându-şi conceptele şi cerând supunere absolută la părerea lui. Oricine se opunea acestor concepte sau încerca să-şi prezinte punctele de vedere şi corectitudinea poziţiei sale era sortit eliminării din colectivul de conducere şi ulterior anihilării morale şi fizice.”

Nikita Hruşciov