De veghe în parcela de pepeni

Borsila îsi descheie si al treilea nasture de la camasa. Aseza cascheta lânga el, pe banca, si-si sterse fruntea cu mâneca. Transpiratia îi aluneca pe gât si apoi pe spate, desenând pe camasa figuri ciudate, ca o harta în miscare, cu continente ce se unesc si se separa de fiecare data când plutonierul îsi misca trupul greoi. Pânza se lipise de el ca un alt strat de piele si fiecare miscare îl facea sa tresara ca si cum niste oameni mici ar fi urcat pe spatele lui si ar încerca sa-l jupoaie cu un fierastrau tocit. „Mai e mult?” îl întreba pe Tâtoc care statea regulamentar, în picioare, lânga banca pe care se asezase el. Adjunctul îsi consulta rapid ceasul. „Cel mult, cinspe minute; trebuie sa apara. Numa’ sa nu întârzie... pe caldurile astea... cine stie?”. Borsila ridica si el umerii neputincios: „Cine stie?” ar fi vrut sa-i explice adjunctului prin câte veri si calduri, si mai groaznice, trecuse el. Dar cuvintele i se muiau pe limba. În jurul sau, aerul se închegase, gros si uleios, si parca orice cuvânt se lovea de zidul acela moale, ca de o gelatina care începe sa tremure cu fiecare vibratie. Se apleca si lua de sub banca sticla de bere începuta. Dadu capul pe spate, golind aproape tot lichidul din ea. Se lasa încet pe spate, ferindu-si capul de razele soarelui. Închise ochii, asa cum facea de fiecare data când se pregatea sa-i tina o prelegere adjunctului: „Sa stii tu de la mine, numai tâlharii cei care prada si ucid se pot uita la soare. Aceia sunt facuti spre zile mari, si înca de i-au blastamat mamele lor sa fie tâlhari, sa ucida, pentru ca sa vie la pedeapsa, la întuneric, atunci se fac tâlhari. Da’ tâlhariu’ e bun la Dumnezeu, ca el a furat din iad crucea. Dracii au luat-o si au dus-o în iad, marturie ca l-au rastignit pe Dumnezeu, dar tâlhariul a furat-o si-a dus-o în ceri. Maica Domnului l-a blagoslovit ca, daca e în zodia ceea de la Dumnezeu, sa fure si sa se hraneasca, ca omul, daca-i sarac, n-are asta, n-are ceea, merge la altul, care are, si fura; ca si cum ar munci. Este câte unul care s-a nascut în zodia tâlharului si acela musai sa fure; de multe ori el singur n-ar vrea, dar ceva îl cheama, îl trage... Si-apoi tâlhariu’ numai atât sa se roage la Dumnezeu, sa nu-l vada acela de la care fura, sa nu se întâlneasca în fata cu dânsul, c-atunci unul din doi trebe sa moara... Apoi, de unde sa stim noi ce-i mai bine: sa furi ori sa mori de foame? Vezi tu, mai copile, ca un om care moare de foame, tot o victima a unei crime se cheama ca este. Crima societatii, mai Tâtoc...” Tocmai pe când se pregatea sa explice mai cu patos avantajele unui sistem politic care pune baza pe protectia sociala, autobusul se opri în statie. Adjunctul alerga pâna la sofer si lua din bratele lui un imens pepene verde. Borsila închise ochii si mai revazu, înca o data, imaginea acelui sat de câmpie cu parcele întregi de pepeni, printre care el se furisa noaptea, rugându-se sa nu-l vada Mos Critea, paznicul... Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro