De la Comunitate la Uniune ( De la CEE la UE )

Implozia regimurilor comuniste din Europa Centrala si de Est (1989), urmata de dizolvarea Uniunii Sovietice in 1991, a luat prin surprindere Europa Occidentala. Pentru cei 12 membri de atunci ai CEE, provocarea era imensa. Reunificarea germana a aratat cat de complexa si costisitoare putea sa fie „integrarea” unei societati foste comuniste. O extindere cu „cealalta jumatate a Europei” ar fi depasit cu mult experientele anterioare, precum aderarea Spaniei si Portugaliei. Dar chiar in afara de dimensiunea economico-financiara, institutiile nu fusesera proiectate pentru o cuprinzatoare organizatie paneuropeana, abordand o gama larga de politici. Obiectivele si strategiile Comunitatilor nu ar trebui reformulate in mod fundamental tinand cont de viitoarea extindere? Cel putin aceasta a fost opinia parintilor fondatori, cele sase tari membre initiale. Considerand provocarea externa o sansa neasteptata, acestia au insistat asupra organizarii unei conferinte interguvernamentale pentru modelarea unei Uniuni Europene pe o baza larga si noua. Se putea astepta ca nu toti cei care au luat parte la negocierile de la Maastricht (1991-1992) sa fie la fel de entuziatti ca germanii si francezii in acordarea unui profil politic vizibil CEE. In special conservatorii britanici, condusi de John Major, nu erau pregatiti sa accepte transformarea Comunitatii intr-o federatie propriu-zisa. Denumirea acesteia o Uniune nu a contribuit foarte mult la marirea claritatii, dar cel putin era un nume nou, subliniind in mod simbolic caracterul inovator si impulsul Tratatului. Mai important decat „numele jocului” era extinderea semnificativa a orizontului de politica al nou-createi Uniuni. Orientarea, in principal economica, a Comunitatilor a fost extinsa cu doua noi dimensiuni: politica externa, inclusiv securitatea internationala, si securitatea interna. „Maastricht” trebuie vazut, ca punctul de plecare al unei evolutii decisive pentru intregul caracter al Uniunii ca structura politica. Inscriindu-si in noul tratat angajamentul fata de o Uniune Economica si Monetara, inclusiv o banca centrala si o moneda unica, sefii de stat si de guvern isi modernizau cooperarea politica de profil scazut la statutul de politica comuna, adaugand o noua ramura: cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne. Initial, politica externa si de securitate comuna (PESC) era mai mult la nivel declarativ, desi destul de ambitioasa, incluzand „stabilirea, in perspectiva, a unei politici de aparare comune, care ar putea conduce la o aparare comuna”. Treptat, dupa evenimentele dezastruoase din Bosnia, in „ograda” UE, urmatorul Tratat de la Amsterdam (1997) va intari capacitatile operationale ale PESC. Si in domeniul justitiei si afacerilor interne, in ciuda obiectivului de a crea un spatiu de libertate, securitate si justitie, inceputurile au fost modeste, dar de o importanta simbolica ridicata. Organizarea judiciara si a politiei, ca si ministerele de interne si justitie, fusese privita ca unul din putinele bastioane inca neatinse de procesul de europenizare. Totusi, dupa „explozia” de miscari migratorii si cresterea criminalitatii transfrontaliere din anii ‘90, au fost facute noi aranjamente si au fost infiintate noi organizatii, precum Europol si Eurojust. Mai mult, cadrul institutional si procesul decizional au fost revizuite in mod fundamental. In sfarsit, au fost introduse anumite concepte si principii, precum principiul subsidiaritatii si notiunea cetateniei. Principiile politice ( 5 la numar ) sunt mentionate pentru prima data in mod explicit in tratate: „Uniunea se intemeiaza pe principiile libertatii, democratiei, respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, precum si ale statului de drept, principii care sunt comune statelor membre” (articolele 6 si 7 din Tratatul TUE). De asemenea, articolul 7 sanctioneaza orice „incalcare grava si persistenta” a acestor principii, de exemplu, prin excluderea unui stat de la procesul decizional. Este evident ca principiile politice au fost formulate in perspectiva viitoarei extinderi. Aplicarea lor este una din principalele conditii ale aderarii, asa-numitele criterii de la Copenhaga (1993). Un principiu foarte important, cel al subsidiaritatii, este legat de impartirea sarcinilor intre Uniune si statele sale membre (articolul 5). In esenta, Comunitatea nu ar trebui sa ia masuri „decat in cazul si in masura in care obiectivele actiunii preconizate nu pot fi realizate in mod satisfacator de statele membre, insa pot fi realizate mai bine la nivel comunitar datorita dimensiunilor sau efectelor actiunii preconizate”. Cu alte cuvinte, in loc sa impuna o delimitare juridica stricta a domeniilor de implicare a Uniunii, tratatul a oferit Comisiei, Consiliului si Parlamentului un principiu orientativ pentru elaborarea (sau nu) a unor politici noi. Una din cele mai izbitoare inovatii este introducerea cetateniei europene. Tuturor resortisantilor statelor membre li s-a acordat aceasta identitate politica suplimentara si drepturile aferente acesteia: dreptul de a circula si de a se stabili in mod liber in Uniune, dreptul de a vota si de a fi ales la nivel municipal si european, dreptul de a solicita protectie diplomatica si consulara de la orice stat membru al Uniunii, in cazul in care propriul stat nu este reprezentat intr-o tara terta. Astfel, cetatenia unionala nu este doar o valoare simbolica. Ia forma astfel o comunitate transnationala, bazata pe anumite drepturi si libertati. Insa „cetatenia Uniunii suplimenteaza, nu inlocuieste cetatenia nationala”. Gavril ARDUSATAN