De la adevărul mediatic la cel judiciar

Rusia nu va câștiga acest război. Vedem zilnic armata rusă lovită din toate părțile, tancurile lor pulverizate, soldați ruși împotmoliți în noroi. Bătăușul cartierului și-a găsit, de această dată, un adversar pe măsură. Și, fiindcă nu știe și nici nu vrea să negocieze, Rusia va pierde până și pacea. Și atunci tot ce mai rămâne este afirmația tranșantă a lui Joe Biden: „Putin este un criminal de război”. Tranșantă, dar nu numai. Angajantă peste măsură. Cum s-ar putea sfârși acest război cu o asemenea afirmație, neurmată de concretizare?

În cazul de față, un tribunal de război este urmarea firească nu numai a faptelor din teren, ci mai ales a unei declarații politice de o asemenea anvergură. Învingătorii scriu  istoria. Inclusiv pe cea juridică. În­vingătorii organizează procese în­vin­șilor. Invers n-am văzut.
Cu o singură condiție, însă, să aibă și inculpați prezenți în sala de judecată.
Și asta nu pentru că un proces nu ar putea decurge în lipsa lor, ci pentru că, la un asemenea nivel, judecata efectivă se pretează a fi realizată doar în prezența celor vinovați. Știm bine câte eforturi s-au făcut pentru asigurarea prezen­ței fizice la fostul TPI a unui Ratko Mladici, Radovan Karadjici sau Biliana Plavsici. Care nu se ascundeau decât într-o Bosnie, o Republică Sprska sau prin cine știe ce entitate juridică nou apărută. Niște simple părculețe ca întindere geografică, în comparație cu Rusia. Nemaivorbind de „țările frățești” de genul Kazahstan, Tadjikistan  sau altele asemenea „stan-uri” de prin Asia Centrală, unde s-ar putea ascunde cei urmăriți.
Și, dacă ne gândim că nici Milo­șevici n-a fost chiar ușor de adus din Serbia, avem deja în față problema... Deci, un Tribunal Penal Internațional pentru Ucraina, dar cu cine? Faptele se vor dovedi ușor. Abundența de imagini și zeci de mii de supraviețuitori, martori ai infracțiunilor contra păcii și omenirii care vor putea compărea la proces vor fi îndestulătoare.
Dar vinovații?
În primul rând,  nu trebuie să scăpăm din vedere și simplul fapt că în mediile online se vehiculează deja îndepărtarea, destituirea sau arestarea la domiciliu a unor co­mandanți ruși, aparent pentru dezinformarea superiorilor sau proasta gestionare a războiului.
Asta, însă, deschide ușa unor nesfârșite scuze în cadrul unui proces, fiecare se va prevala de faptul că nu a știut ce se întâmplă, iar
deasupra tuturor un om în postura lui Vladimir Putin va clama la scenă deschisă faptul că nu a fost informat corect și că el, personal, a luat măsuri, vezi Doamne, atunci când și-a dat seama de realități.
Iar cele dispuse de el pentru remedierea situației au fost iarăși prost puse în practică de către subor­donați și mai nepricepuți și de aceea au murit oameni nevinovați.
O apărare care ar fi nu neapărat de circumstanță, ba chiar aptă să pună pe gânduri un judecător.
În același context, soldații și gradele mici care au executat ordinele de a distruge blocuri de locuințe sau de a deschide focul împotriva civililor nu prea vor mai fi de găsit, unii dintre ei murind deja în luptă, iar alții urmând să aibă aceeași soartă. Profitând de acest lucru, responsabilii cu grade mari vor da vina pe executanți, negând că au emis asemenea ordine.
Probabil nu întâmplătoare a fost și ezitarea Kamalei Harris în a răspunde la întrebarea presei despre existența crimelor de război în Ucraina. Solidele reflexe de procuror îi cereau să fie moderată, atâta vreme cât nici măcar nu fusese demarată încă vreo anchetă în acest sens.
Va fi vital pentru orice instanță accesul la documentele cu privire la misiunile ofițerilor și ale soldaților, informațiile în baza cărora au fost efectuate analizele și luate deciziile de către diverse nivele de comandă, modul și criteriile după care au fost stabilite țintele, ordinele emise, primite și puse în executare.
Un Nurenberg a fost posibil datorită faptului că arhivele au fost la discreția armatelor învingătoare  americană și rusă. Nu a fost nevoie de colaborarea cu autoritățile locale întrucât acestea nu mai existau.
TPI-ul pentru fosta Iugoslavia a avut oarecum același context favorabil, o țară spartă în bucăți,  fiecare cu propriile autorități centrale, care au colaborat cu TPI mai de voie, mai de nevoie, și prin a căror noi capitale reprezentanții  organismelor internaționale circulau nestingherite în a-și face treaba.
Și tot a fost nevoie de câțiva ani buni pentru documentarea faptelor și prinderea fugarilor. Desigur și Rusia are documente. Și nu puține. Statele autarhice abundă în formalism juridic, au întotdeauna situații și evidențe pentru orice.
Modul lor de lucru are multe cauze, cum ar fi centralismul excesiv, nevoia permanentă de informare ierarhică și de justificare toto­dată, nevoia de control permanent și total, precum și multe altele.
Dar cum ajungem la ele? E foarte greu de imaginat Rusia o țară învinsă cu trupe străine scotocind prin arhivele lor.
Un scenariu nerealist și practic imposibil. De la Napoleon încoace, nicio armată străină n-a mai pus piciorul în Moscova și nici nu cred că își propune cineva acum să o facă.
Cineva din interior? N-aș crede. O țară cu zero tradiții democratice și în care noțiunile de „rule of law” sau „check and balance”  poate provoca cel mult mirare sau râsete, nu are capacitatea de autoreglare.
O democratizare a Rusiei și a sistemului judiciar al acesteia va dura decenii. E greu de presupus că noua guvernare  rusă va organiza procese pentru crime de război comandanților propriei armate. Să ne uitam doar în propria ogradă la dosarele revoluției și concluzia o tragem instantaneu.

Singura țară cunoscută care și-a judecat vreodată propriii ofițeri pentru crime de război a fost SUA. Pe 16 martie 1968, un pluton de soldați americani, ce acționau în Vietnamul de Sud,  au atacat satul My Lai și au ucis 504 civili, femei copii și bătrâni cu vârste între 2 și 81 de ani. Niciun luptător Vietcong nu a fost găsit acolo.
Rămas în istoria asumată a SUA ca masacrul de la My Lai, acesta a făcut obiectul unui proces penal, ca expresie a unei democrații solide și responsabile. Chiar și așa, cei vinovați reușiseră inițial la vremea respectivă să ascundă faptele timp de mai bine de un an, până când acestea au fost descoperite datorită unui șir de întâmplări, în urma cărora generalul William Westmoreland a ordonat imediat declanșarea anchetei.

Întorcându-ne la realitățile deloc comode ale statului rus, ne întrebăm cine și ce ar putea determina punerea la dispoziție a documentelor armatei ruse referitoare la factorii de decizie sau lanțul de comandă care a generat uciderea civililor?
Asta în situația în care eventual nu vor fi chiar distruse intenționat, înainte de ceasul socotelilor.
Credem că documentele vor putea fi scoase la lumină doar într-un singur fel. Adică în același fel în care și acum lumea democratică încearcă să oprească tăvălugul rus. Sancțiunile economice.
Da, menținerea unora dintre sancțiuni, poate nu atât de dure ca și cele prezente dar suficient de deranjante pentru economia rusă, ar putea determina noile autorități ruse să coopereze cu un viitor TPI.
Dar aici vom avea o altă problemă. Câtă vreme acum avem o comunitate internațională democratică care stă cuminte în spatele moralei și valorilor și aplică sancțiuni, vom mai avea aceeași atmosferă la terminarea războiului?
Mai degrabă cred că e posibil ca toată lumea să dea navală să reia afacerile cu Rusia. Să își recupereze pierderile comerciale, și asta cât mai repede.
Și atunci ce instrumente de constrângere ar mai rămâne?
Fără a găsi acum o soluție la problema anchetării crimelor de război din Ucraina, încercăm să subliniem că, în prezent, nu avem premisele unei anchete simple și rapide pentru descoperirea autorilor.