De la „politica inalta” la integrarea economica

O ilustrare dureroasa a limitelor integrarii europene a fost data de esecul tratatului privind Comunitatea Europeana de Aparare. In perioada „euroforica” de la inceputul anilor ‘50, primul ministru francez René Pléven a vrut sa instituite o capacitate de aparare cu adevarat europeana bazata pe cooperarea sistematica in domeniul politicii externe . Data fiind amenintarea externa a confruntarii Est-Vest, s-a ajuns la un acord intre cele sase state membre, aplicand in esenta formula Monnet domeniului „politicii inalte”. Totusi, Tratatul privind Comunitatea Europeana de Aparare (1952) nu a mai fost ratificat. Distantandu-se de perspectiva propriului guvern, parlamentul francez a respins proiectul (1954) – iata ca si atunci Franta si-a jucat rolul de actor principal. Esecul instituirii unei politici externe si de aparare comune a fost resimtit foarte puternic. Se pierduse o oportunitate uriasa de suplimentare a tehnocraticei Comunitati a Carbunelui si Otelului cu o suprastructura politica. Deceptia era atat de puternica, incat multi se indoiau cu privire la viitorul proiectului de integrare. In acele momente de criza, initiativa a fost preluata de statele Benelux (Belgia, Olanda si Luxemburg). Reunindu-se la Messina (Sicilia) in 1955, ministrii afacerilor externe au convenit asupra concentrarii atentiei lor inca o data asupra „politicii joase”, respectiv integrarea economica. In aceasta privinta, oportunitatile de la jumatatea anilor ‘60 intrau in doua categorii: pe de o parte, disponibilitatea tehnologiei nucleare in scopuri civile, in special ca sursa de energie, si pe de alta parte, constientizarea crescanda a faptului ca scaderea tarifelor vamale intre cei sase le va stimula relatiile comerciale si in final, dezvoltarea economica globala a acestora. In consecinta, a fost instituita o Comunitate a Energiei Atomice (numita de obicei Euratom), abordand chestiuni de reglementare, inclusiv masuri de siguranta, precum si in domeniul cercetarii si dezvoltarii. Au fost fondate centre de cercetare transnationala, impulsionand acest sector industrial in crestere. A doua Comunitate instituita a fost Comunitatea Economica Europeana (CEE) care, in cursul anilor, va deveni portdrapelul procesului de integrare. Initiata ca o uniune vamala de succes la sfarsitul anilor ‘50 si inceputul anilor ‘60, aceasta a evoluat treptat intr-o piata comuna in anii ‘60 si ‘70. La sfarsitul anilor ‘80, Comisia Delors considera ca prima prioritate finalizarea acesteia. Uniunea Economica si Monetara (UEM), incluzand o moneda unica pentru cele mai multe state membre, este ultima etapa, initiata in anii ‘90 (Maastricht, 1992). In timp ce majoritatea minelor de carbune s-a inchis intre timp, iar utilizarea energiei nucleare este in prezent controversata, CEE a fost o poveste de succes, al carei final inca nu a fost atins, iar in etapele de final – iata – participam si noi, ca tara fosta comunista. Inca mai este mult de facut pentru garantarea deplina a celor „patru libertati”: libera circulatie a persoanelor si bunurilor, capitalurilor si serviciilor. Armonizarea fiscala intre statele membre, de exemplu, este inca intr-o faza embrionara. In orice caz, prin renuntarea pentru un anumit timp la „politica inalta” si urmarind proiecte mai putin simbolice, chiar daca foarte eficiente, liderii europeni luau o decizie istorica cu consecinte cu bataie lunga. Procesul de integrare va urma aceasta cale in anii ‘60, ‘70 si ‘80: o strategie de pragmatism, concentrandu-se pe profilul de organizatie economica transnationala de succes. Destul de multe natiuni pragmatice vor fi atrase de aceasta „piata comuna”, dupa cum era numita CEE in acea perioada. Numai dupa o schimbare radicala a ordinii internationale (1989-1991), imaginea de ansamblu se va reechilibra. Astfel, de fapt, Uniunea politico-economica din prezent, aflata in cautarea unui statut constitutional, nu este in intregime noua. In perspectiva istorica, obiectivele perioadei fondatoare sunt iarasi la ordinea zilei, chiar daca intr-un context fundamental diferit. Roata istoriei a mai parcurs un ciclu, ar spune unii. Tratatul de la Roma, semnat in mod solemn pe 25 martie 1957, este vazut pe buna dreptate ca strapungerea decisiva a procesului de integrare dupa criza de la jumatatea anilor ‘50. Desi se concentreaza pe principiile esentiale ale pietei comune si pe diversele politici ce urmau a fi elaborate, in primul rand in domeniul agriculturii, tratatul precizeaza in preambul ca statele membre sunt hotarate „sa puna bazele unei uniuni tot mai stranse intre popoarele europene”. Aceasta formulare – ca o promisiune intre prieteni - a fost pastrata in toate versiunile actualizate si a fost preluata in articolul 1 din Tratatul privind Uniunea Europeana (1992) ca o esentiala declaratie de misiune. Aceasta ilustreaza caracterul deschis al Tratatului de la Roma: este realizata o serie de aranjamente concrete si se asuma angajamente, dar acestea trebuie considerate ca o etapa intr-un proces continuu. Intr-un cuvant, Tratatul de la Roma a fost o piatra de hotar pentru institutiile si politicile europene, dar si o trambulina pentru dezvoltarea viitoare. S-a putut vedea cum la scara mare sau mica, civilizatia europeana a facut posibila depasirea orgoliilor nationale, gasindu-se suficient interes comun – economic mai ales – prin care sa se poata depasi orice criza. Se poate merge mai departe chiar daca intampini esecuri. Europa a dovedit-o si inca o mai face. Gavril Ardusatan