De-ale lunii Mai

Muzeograf, Ștefan FLORIAN
Foto: Gabriel MOTICA
 

„- Apoi, da-ț-oi niște mazăre? – așe-i zâcem noi p-aici, pă multe sate, la fasole, mazăre – că am bugătă de asta.
– Da de care ai?
– Api am de asta de rudă, pestriță, tare mândră, de asta mni-am pus și amu-i o’an pă Fundu Tertiului și tare bine mni s-o făcut acole, mai bine ca După Dâmb, acole o și lăs amu.
- Și io am un feli da nu ca aiesta, ț-oi da și io numa’ hai pă la mine desară să o poci aleje; mai am niște mazăre măritată, nici n-am desfăcut-o încă, da să face și-i bună, io cu de-aceie m-am folosât tătă iarna, mni-oi pune și de-aceie, de gândești că ț-a trăbui ț-oi da!”. Și femeile îs tare mândre de fasolea lor amu pă astă vreme când să pune în pământ! Ce-i mazărea măritată!? Api îi ceie corcită cu alte feluri, amestecată, și-i pestriță, da-i bună, o doamne, numa un ciont afumat să hie în oală, cum ar zâce bărbatu’ care trage acasă după o zî de lucru. Și-api este „mazăre” de rudă, de tufă, de-un puiuț, tăt felu de mazăre. Adică de fasole.

Mergeau mai demult de la una la alta după „sămânțuri”, mai merg și acuma, dar au rămas în amintiri acele femei, acele bunici care erau tare făloase de semințele lor alese cu grijă, puse bine în hârtii, ziare, prin găbănaș, podul casei, coleandră, căsuță, semințe din care o să dea și vecinelor sau altor femei din sat, și-și lăudau cu poveste recolta de anul trecut sau grădina de anul aiesta: „Vaaaaai, bine le-o mărs la porodici cole pă vale, așe mândri o fo! Taaare mândri... Nu știu cum a hi anu aiesta”. Sau tare să arătau năcăjite că nu le-o mărs: „Api io acole pă dos nu mai pui veci. Aiu să face, da atâta, că-i tare umbrit, apoi o fo și un an tare săcetos; Vai mândră mni s-o făcut loboda. Daț-oi niște lobodă?; Da morariu cât-ui de mândru! Daț-oi un mniez?”. Și când ziceau „daț-oi niște...” o ziceau atât de frumos că era în vorba lor și mândrie și dăruire. Da flori cum își ofereau: „Am niște ruje așe de mândră, fă bine hai și du-ț’!”. Și din floarea căpătată, cel care o căpătat trebuia să rupă o crenguță sau o lustură, un lăstar, cu un pticuț de rădăcină și s-o puie înapoi în pământ de unde i s-o dat floarea, lângă ceie rămasă, ca să nu să rupă norocul de la ea. Astea erau flori din cele din care cu evlavie, în tăcere, cu năframă de duminică în cap, haine nouă, încălțâi bune în pticioare, lumină în ochi, o bunică rupea un mănunchi să-l puie la icoana Măicuței Sfinte la intrarea în biserică.
Da amu’ pă vremea asta, asta îi o problemă: vremea! „Hia ar hi de ploaie!”, zâce unu’ cătă altu’ când să întâlnesc și luna mai îi săcetoasă. Luna mai trebe să hie grasă, cu vreme grasă: căldură și ploaie, că atunci să face iarba la văcuță, așe să face pășunea și mălaiu’. Dacă-i prea frig, „tare mă tem să nu deie un îngheț (îndeț) că tare mândru o înflorit pomnii. Da ce prune o fo amu’i’ o’an!”. Dacă-i ploaie destulă, zâce omu: „Este amu’ bugătă apă în pământ! Numa să deie Dumnezău căldură și face-s-or tăte!”. Da până la urmă, așe cum îi, ajung tăț la un numitor comun: „Ce-a da Bunu’ Dumne­zău!”. Că țăranii nu gândesc ca domnii de la televizor să judece pe mult vremea de-i ră sau bună. Vorba unei femei: „Ce ne-om tăt socoti noi în locul Bunului Dumnezău? Că știe el ce face, lăsați-le în voia lui că știe el ce face”. Numa de-ar hi mai cald să hie bureț’ de prun și hribe. Da
ce-a da Dumnezău...
...Numa sănătoși să fim.
P.S. Amu’i o’an: se citește și se rostește legat, una-ntruna cum ar veni și înseamnă acuma e un an.
Acum e un an de atunci, amu îi un an!
Deci: amu’i o’an...