DAUMIER - mare litograf al Frantei

* La 26 februarie, 1808, venea pe lume Honoré-Victorin Daumier, fiul lui Jean-Baptiste, geamgiu si poet, si al Céciliei-Catherine, cel care avea sa devina cel mai prolific litograf francez. Se stiu putine lucruri despre copilaria lui Daumier. In 1814, familia s-a mutat la Paris. Jean-Baptiste fusese de curand distins de catre Academia din Marsilia pentru talentul sau liric si nu se indoia ca Parisul nu va intarzia sa-i pretuiasca in acelasi mod talentul. Previziunile sale s-au dovedit a fi prea optimiste si, in scurt timp, creditorii au devenit insistenti. Honoré implinise cincisprezece ani si Jean-Baptiste s-a gandit sa-i gaseasca o ocupatie fara sa-l indeparteze de la ceea ce observase ca ar putea fi o chemare artistica. Honoré desena si incerca sa faca copii dupa opere de arta greaca si romana la Luvru, pe care il frecventa cu mult interes. Pictorul Alexandre Lenoir i-a apreciat talentul si l-a invitat sa lucreze in atelierul sau. Dupa putin timp insa, exasperat de copierea gipsurilor la care era supus si de interdictia de a desena pe strada, lucru care il pasiona in mod deosebit, Honoré a dezertat din atelierul lui Lenoir, spre nedumerirea acestuia si indignarea tatalui sau. Era in anul 1823, an in care tatal sau i-a gasit o slujba pe langa un portarel. Concomitent cu aceasta slujba, tanarul Daumier a asistat la cursurile matinale ale „Academiei Suisse”, nume pompos dat unui atelier al unui pictor cu acest nume. In ambianta Palatului de Justitie, Daumier a cunoscut o realitate respingatoare, a carei existenta n-o banuia. Minciuna, abuzul, inselaciunea si violenta erau personaje cu care se intalnea frecvent in cenusiul palat al dreptatii, personaje ce * s-au fixat in memorie si care se vor materializa, mult mai tarziu, in causticele desene ale ciclului Gens de Justice. Dezgustat, dupa putina vreme, de mizeria morala pe care era obligat s-o respire, Daumier s-a angajat la libraria unui anume Delauney, dar n-a reusit sa se acomodeze nici acolo. Nevoia banilor era insa imperios resimtita in casa parinteasca, astfel incat Daumier nu a ezitat sa recurga la valorificarea talentului sau pentru desen. Tipograful Achille Ricourt i-a comandat cateva ilustratii pentru partituri si un numar oarecare de etichete pentru produse alimentare. Dar ceea ce era obligatoriu sa cunoasca, fiind atunci foarte la moda, era tehnica litografiei. Litografia, care inlocuia aproape in intregime vechile moduri de reproducere, l-a atras pe Daumier nu numai ca noutate, ci mai ales ca modalitate de difuzare a desenului. In cateva ore, un desen putea fi multiplicat in sute de exemplare. Din 1828 a inceput sa deseneze pe piatra, asociat la inceput cu un artizan mediocru si un litograf de meserie. Contributia sa s-a limitat la ilustratii pentru coperte de romante, la crochiuri pentru un ziar marunt sau la transpunerea unor desene ce apartineau altora. Daumier a frecventat cursul academic al pictorului Boudin, dar mai ales baile reci instalate pe malurile Senei, unde avea nestingherita ocazie sa studieze corpul uman pe viu si in infinitele sale ipostaze. Anul 1830 marcheaza o etapa importanta in orientarea activitatii sale artistice: Daumier abordeaza desenul cu continut social si politic. A intrat in cercurile antimonarhice si a intretinut legaturi cu cativa artisti republicani. Calitatea primelor sale litografii, aparute in revista „La Silhouette”, semnate cu pseudonimul Rogelin, i-au adus o comanda: o suita de portrete-caricaturi ale celor care se aflau la varful puterii. Domnia lui Ludovic-Filip era generoasa pentru caricatura. Daumier si-a exercitat din plin verva si satira in contul regelui, al ducelui de Talleyrand si al Camerei deputatilor regalisti. A modelat in lut, miniatural, chipurile ministrilor si deputatilor, speculand liniile care nasc caricatura. Minusculele machete le-a redimensionat in gips, iar unele dintre ele, turnate in bronz, le-a vandut la pretul derizoriu de 15 franci bucata. In „La Caricature”, i-a aparut portretul lui Ludovic-Filip, acesta aparand inscris in conturul unei imense pere malaiete. S-a spus despre aceasta ca a provocat „ilaritatea unui continent”, dar a adus ziarului o amenda de 6.000 de franci. Un alt portret al regelui, aparut la 15 decembrie 1831, i-a adus lui Daumier sase luni de inchisoare si 300 de franci amenda. Infundat intr-un tron gaurit, monarhul, deformat de podagra, in costum de ceremonie, era reprezentat inghitand nesatios impozitele aduse de tarani si muncitori, transformandu-le intr-o avalansa de brevete, decoratii, bastoane de maresal si portofolii, eliberate camarilei „prin orificiul inferior al persoanei sale”, cum afirma Raymond Escholier. Numele lui Daumier a inceput sa devina popular. Baudelaire a scris elogios despre artist. Sentinta Curtii cu jurati i-a acordat lui Daumier favoarea de a-si alege data intrarii in inchisoare, dar, dupa aparitia litografiei Spalatoresele, in care erau direct vizati ministrul de interne, d’Argout, procurorul Persil si maresalul Soult, ca unii ce incercau sa decoloreze tricolorul pentru a reveni la albul stindardului bourbon, i s-a suspendat bonificatia sentintei si a fost trimis imediat sa execute pedeapsa la inchisoarea Saint-Pélagie. In inchisoare a obtinut ingaduinta de a desena si detinutii l-au asaltat cu rugamintea de a le face portrete. Litografia i-a asigurat existenta, i-a dat posibilitatea sa-si vehiculeze parerile politice, dar nu a reprezentat pentru Daumier idealul artistic, motiv pentru care a afirmat ca este silit sa traga la edec toata viata. Plictisit de aceasta tehnica, Daumier a castigat, totusi, in expresivitatea desenului, depasindu-si confratii, dominandu-si epoca prin originalitatea talentului, vigoarea creatoare si combativitatea intransigenta. Numai lui Thiers i-a adresat 111 sarje litografice, trasandu-i un portret satiric care l-a stigmatizat in istoria politica a Frantei. O caricatura care l-a „ofensat” grav pe rege a determinat votarea unei legi care, sub sanctiune extrem de aspra, interzicea aparitia oricarei caricaturi cu subiect politic. Din 1835, caricatura lui Daumier a fost obligata sa-si indrepte sagetile catre moravuri si mentalitati mai domestice. Lumea teatrului, cu pretiozitatea si artificialitatea ei, cu discrepanta enorma intre superbia scenei si modestia realitatii, a intrat si in raza atentiei lui Daumier, ca si diversele manii la moda. Daumier ne-a lasat o imensa colectie de litografii si desene, o grandioasa simfonie in alb-negru, in care micii burghezi si oamenii simpli sunt actorii unui spectacol cu sute de scene. Desi binecunoscut si mult apreciat, Daumier a avut o existenta nesigura: bunastarea alterna cu lipsa, iar prima era conditionata de o activitate fara pauze. In 1846 s-a casatorit cu Marie-Alexandrin Dassy. „Didine”, cum o numeau prietenii, implinise 24 de ani, invatase croitoria si, desi avea un spirit viu, nu intelegea prea mult din valoarea si mai ales utilitatea meseriei sotului ei. Contemporanii au descris-o ca avand buze senzuale, ten colorat si ochi expresivi. In timpul revolutiei din 1848, Daumier a reluat grafica intrerupta in 1835. Artistul isi reprosa adesea faptul ca a acordat prea multi ani satirei efemere si prea putine zile creatiei perene. Gandul sau s-a indreptat spre pictura, spre culoare, dar tributul datorat existentei nu i-a ingaduit sa fie stapanul dorintelor sale. Incepand cu 1849, numele lui Daumier a figurat printre expozantii Salonului oficial. Pana in 1869 a expus uleiuri si acuarele. Desi lucrari de incontestabila valoare, acestea nu s-au bucurat de o prea calda primire din partea publicului si nici de atentie din partea cronicarilor. Pana in 1856 a gravat cateva sute de pietre cu subiecte culese din lumea actorilor, cantaretilor, saltimbancilor, medicilor si – ca un laitmotiv – a juristilor. In 1858 Daumier s-a imbolnavit. Insanatosit temporar, a revenit la sevalet cu si mai multa pasiune. Incarcat de datorii, a fost nevoit sa-si vanda mobila si sa se mute intr-o locuinta mai modesta. In 1863, a primit o comanda pentru un mare numar de litografii, ceea ce a alungat pentru o perioada saracia. Un an mai tarziu, cativa amatori si negustori de pictura au inceput sa se intereseze de operele sale. Pana in 1868, a reusit sa vanda 56 de uleiuri si desene. In timpul razboiului franco-prusac (1870-1871), a fost ales membru al Comisiei insarcinate sa salveze patrimoniul artistic al muzeelor si colectiilor particulare franceze. In 1872 i-a aparut ultima litografie din cele peste patru mii pe care le-a realizat. Daumier s-a retras la tara, la Valdemondois, dar nici aici nu si-a putut plati chiria. Corot a fost cel care a cumparat o casa din localitate si i-a daruit-o. Statul francez i-a acordat o pensie lunara de 100 de franci si „Crucea Legiunii de Onoare”, distinctie pe care Daumier a refuzat-o fara explicatii. In 1878 i s-a organizat o expozitie retrospectiva de pictura si desen, ce a reunit 94 de lucrari. La 9 februarie 1879, Daumier a cazut victima unei hemiplagii. Doua zile mai tarziu, la 11 februarie, a murit. Toata ceremonia funerara a costat statul francez 12 franci. In 1880, asa cum isi dorise artistul, ramasitele sale funerare au fost transportate in cimitirul parizian Pére-Lachaise si reinhumate in apropierea mormintelor lui Corot si Daubigny. O fantezie nesecata Nu l-au interesat nobilii din cartierul Saint-Germain, nici „dandy-i” si elegantele din localurile luxoase, ci lumea modesta a strazilor inguste si intunecoase, cuplurile conjugale, gospodinele, celibatarii, copiii teribili, liber-profesionistii, proprietarii de imobile, creditorii – oamenii cu micile si marile lor pasiuni, micile si marile lor defecte. Daumier i-a privit cu indulgenta si i-a desenat zambind. Veninul din calimara sa politica era inlocuit cu vinul spumos al unei fantezii nesecate. Multe din aceste litografii de moravuri realizate cu mare grija pentru redarea tipologiei, costumatiei, decorului, peisajului, detaliilor, contrastelor si valoratiilor sunt adevarate capodopere. Don Quijote si Ratapoil Don Quijote l-a interesat pana la obsesie: ani de-a randul l-a desenat, singur sau insotit de scutierul sau, in diferite atitudini si variante. Cavalerul sau este dramatic, monumental, vizionar, straniu, dominant, eroic, statuar, uman, dar niciodata ridicol, asa cum l-au portretizat sumedenie de artisti in trecut si prezent. Daumier a fost autodidact in sculptura, domeniu in care a creat personajul numit Ratapoil, prototipul agentului asasin, al politicianului scarnav, al martorului cumparat, dar sugera si trasaturile lui Ludovic Bonaparte, devenit imparat al francezilor, in 1852, sub numele de Napoleon al III-lea. Ioan BOTIS