Dascalul de intelepciune populara

Adriana SZABO adriana@gazetademaramures.ro Pamanturile desestenilor ascund ritualuri si credinte vechi. De nu esti de-al locului, n-ai cum le sti, dar poti pleca urechea la pamant, la scartaitul omatului, la jelania padurii pe furtuna si vei auzi glasul naturii sfatoase ca o batrana. Am pasit in Desesti in prag de Sfantul Andrei, de Andrelusa cum i se spune pe malul Marei. Printr-un joc al sortii, caci venisem „la sigur”, niciunul dintre cei cu care trebuia sa luam contact nu era de gasit. Ne-am indreptat spre scoala inca in renovare si l-am prins in pauza pe profesorul Andrei Fat. Stiam ca e frate cu Parasca Fat, specialist etnolog din Maramures. Cumva, lucrurile se potrivisera in asa fel incat sa ajungem sa stam de vorba cu el. Acolo, pe taramul magic udat de Mara, nimic nu mai parea intamplator. Acolo, femeile inca mai poarta naframa, batranele satului umbla cu poale negre prin sat si te citesc cu privirea lor agera. Acolo traditia tine piept invaziei de elemente citadine, pseudo-valorilor si tendintei de a pune un pret pe orice. Cu riscul de a-l face sa intarzie la ora si a-i priva pe copiii lui de la lectiile tinute cu atata drag, cum aveam sa aflam dupa aceea, l-am retinut sa vedem cum se prezinta Desestiul lui natal inainte de sarbatori. Eram in prag de Sfantul Andrei. „Traditiile de Andrelusa vizau la noi in sat doua aspecte. Cele care vizau segmentul magic² acelea au avut un cerc restrans de practicanti si un oarecare caracter ocult. Revenind, fetele care vor sa isi afle ursitul ajunau in ziua de Andrelusa. Peste zi isi faceau o turta din faina, apa si multa sare pe care seara o mancau jumatate, iar jumatate o puneau sub perna. Lucrul acesta se practica oarecum pe ascuns, deoarece niciunul nu voia sa se stie cat este de interesat sau interesata. Atunci, ca sa se deconspire, mergeau asa pe strada la fata sau la baiatul pe care il banuiau ca tine Andrelusa si ii ofereau seminte. In clipa in care erau refuzati ziceau² tu esti de ala, cu turta! Aceasta parte a traditiei inca se mai practica”, povesteste Andrei Fat. Profesorul ne mai spune ca in ziua de Andrelusa se legau toate obiectele care au forma gurii lupului. Primul dintre acestea era melita, care atunci cand este deschisa arata ca o imensa gura de lup. Se legau obiectele ascutite, foarfecele, melita, pieptenele, in ideea ca practicantii vor putea opri elementele si fortele malefice. Astfel, lupul nu va mai manca oaia, iar ei vor fi la adapost de napasta. „De Andrelusa, daca bine imi amintesc, fetele se duc la gard, legate la ochi si pe care tarus pun mana, acela le arata cum va fi barbatul lor, daca e indoit si cu noduri, asa va fi si viitorul sot, daca e inalt si frumos, asa va fi si barbatul”. Profesorul s-a ridicat de pe scaun, s-a dus spre un dulap de unde a scos o carte, opera lui, un studiu despre lirica nerituala si mi-a spus ca are o scrisoare pentru mine, am asteptat cu uimire sa vad despre ce vorbeste. Era o scriere de-a lui, un manifest, o tristete ca lumea nealterata a satului e tot mai patrunsa de elemente ce distrug echilibrul statornicit de natura in firea oamenilor si a lucrurilor ce vietuiesc acolo. Textul suna cam asa² “Draga prietene, Cu toata increderea folcloristilor optimisti asistam astazi la sfarsitul nesimtit al unei civilizatii, cea a lemnului, care i-a asigurat omului verticalitate printr-o sanguina legatura cu natura. Din copilarie inca, zboruri cosmice participau la formarea fiintei care mai tarziu nu trebuia sa faca eforturi pentru a consona cu ele, de aceea cand se pravalea peste ea napasta gasea in sine, mai in toate cazurile, puterea de a ramane intreg, chiar daca se opreste o clipa in lacrima tipatului. Numai un om, asemenea om, putea crea versurile «Lume nu te-oi blastama, batar cate m-or manca». Mi-e teama ca peste ani, copiii copiilor nostri nu vor mai apela la zbaterea padurii sub furtuna, de la care sa afle forta de a se indoi fara sa se rupa, nu vor mai sti citi poezia campului de brandusi de la care sa invete toleranta, nu vor putea intelege tristetea varfului de munte dupa turmele cu care a sporovait toata vara, de la care sa invete asteptarea in speranta invaluita, dar mitologii noi, citadine le vor popula fiinta, temu-ma, tot mai putin rabdatoare, fiindca agresivitatea si ritmurile orasului ii vor inghiti pe nesimtite, subjugandu-i cu ademenitoare neoane multicolore”. Andrei Fat e dascalul ce a reinviat traditii in satul lui natal, cercul de folclor si trupa de teatru ii ocupa timpul ce ramane in urma lecturii intense, a preocuparilor pentru creatia poetilor maramureseni. Elevii lui au invatat sa culeaga folclor, sa stie sa intre in cercul celor ce sunt surse inepuizabile de traditie. Taranul, spune Andrei Fat, incearca uneori un sentiment de indoiala pentru valorile sale, dar cand i le confirma un om cu autoritate intelectuala, altfel le vede. Exista oameni care sunt depozitari ai unor informatii foarte valoroase. Spre acestia isi indreapta Andrei Fat elevii, sa culeaga vorbe de intelepciune. Vrajitoarele... sunt un subiect delicat pentru ca, ne spune Andrei Fat, „cereti ceva ce un om al locului nu ar spune niciodata. La cea mai mare vrajitoare daca vei merge si vei intreba daca stie ceva vraji, nu-ti va raspunde ca stie. Magia este un teren ocultat, trebuie pacalit, trebuie sa te furisezi in cercul lui si acolo vei descoperi daca omul este sau nu magician. Exista femei in comunitate, care cred si care practica aumite elemente si segmente de ritual pentru a atinge anumite scopuri. Apoi mai exista o perceptie usor peiorativa, negativa si de aceea incearca sa-si ascunda aceste calitati, informatii sau practici. S-a intamplat ceva ciudat, acuma cateva saptamani s-a intamplat ceva ciudat, un om de aici a mers la padure cantand «Cand a ninge si-a-ngheta, nu mi-ti mai gasi urma», omul a mers cantand si l-au adus mort. Chiar a nins atunci si lumea a ramas pe ganduri”. „Mi-e teama ca peste ani, copiii copiilor nostri nu vor mai apela la zbaterea padurii sub furtuna, de la care sa afle forta de a se indoi fara sa se rupa, nu vor mai sti citi poezia campului de brandusi de la care sa invete toleranta, nu vor putea intelege tristetea varfului de munte dupa turmele cu care a sporovait toata vara, de la care sa invete asteptarea in speranta invaluita...” Andrei Fat