Dar ce nu se poate când totul se poate?

Există o emisiune pe la Televi­ziunea Română care afirmă hotărât: Nu există NU SE POATE! Afirmația este acceptată și de unul ca mine, optimist de felul meu și perseverent în toate. O simpatică realizatoare de emisiuni își alege interlocutori, alături de care, cu drăgălășenie, demonstrează teore­mele aruncate pe masa de biliard, cu final anunțat: Se poate! Sigur că pot fi și contraziși în entuziasmul lor de ziceri din folclorul nostru atât de bogat, care enunță ceva obiective de neatins. Să scape omul de moarte (asta pretinde cântecul…), iar în altă parte se vorbește de imposibilități precise: scară la Dumnezeu, punte peste mare etc, etc. Dar nu în­seamnă că actorii ad-hoc de pe micul ecran nu trebuie încurajați să-și afirme convingerile. Ei se văd, de altfel, confirmați în credința lor de realități încon­jură­toare. Să luăm câteva exemple.

Ne amintim de campania motivată a unei formațiuni politice de la noi, abia ivită din agheasmatarul po­liticii - care pleda – o face și acum – Fără penali în politică! Orice ins cu scaun la cap pricepe că această bătălie este gândită să protejeze ecologic spațiul public, locul unde se fac legile și toate alte hotărâri ce privesc mersul normal al societății spre ziua de mâine. Poți avea ceva împotrivă? Convins de adevărul demersului lor am semna - cu ambele mâini era să zic – apelul lor, întins spre mine de echipa postată pe peronul Gării de Nord, atentă la sosirea și plecarea trenurilor. Cu o condiție, îmi ziceam atunci - ca și acum: să ne fie clară definiția termenului penal. Și eram stârnit în reflecția mea de constatarea că oameni ce ocupă fotolii de orchestră, adică jilțuri princiare, foloseau acest termen pe nemestecate și nedigerate.
Cu timpul, lucrurile s-au mai limpezit, iar accentele false, rău­voitor inventate au cam dispărut din auzul nostru derutat. Problema este alta acum. Ca la un meci de fotbal, unde acceptăm toți că res­pectarea regulilor odată enunțate devine obligatorie pentru toată lumea, indiferent ce leafă are și unde și-a construi vila de vacanță. De pildă, la fotbal: jocul balonului rotund cu mâna este permis doar portarilor. Oricine atinge mâna cu mingea este pedepsit cu o lovitură liberă. Dacă infracțiunea se produce în propriul careu, iese mare dandana: 11 metri în fața porții, doar cu portarul. În Cazul postulatului enunțat, ar merita  o per­manentă mișcare de glezne întru căutarea penalilor cu acte la purtător și exmatricularea lor din funcțiile publice la care noi ceilalți am convenit că ei nu mai au acces. Ce se observă însă? Îi arătăm neostenit cu degetul pe cei din jur căzuți în această „cușcă a lui Faraday” dar când vine vorba de noi ne facem că nu știm despre ce este vorba. Ne îndepărtăm, ca din întâmplare, respectiva scamă vizi­bilă de la o poștă pe reverul cos­tumului de stofă englezească și căutăm să mergem mai departe. Păi se poate? Uite că se poate. Și asta pentru că, precum în titlul emisiunii amintite, NU EXISTĂ NU SE POATE!

Altă secvență contemporană: suntem în pandemie și „de sus” a venit sfatul să amânăm orice aglo­merație de natură să înfierbânte virușii nărăvași care – am cam aflat de unde vine dar niciodată nu știi unde vrea să ajungă.  De înțeles iritarea care a stârnit-o celor în situații unicat-beneficiari de evenimente cu adevărat deloc de ignorat: nunți, botezuri, ceremonii funerare. Ca și în rândul celor legați de festivități specifice: serbări școlare, absolvirea liceului, a facultății. Dar, spre cinstea lor,
s-au descurcat cum au putut, păs­trând cu regularitate în atenție re­gulile dictate pentru toată lumea. Că ici-acolo a primat orgoliul personal ori de familie, este adevărat. Dar cum știm, totul se plătește: cu îmbolnăvirea nemeritată a unor protagoniști, cu amenzi – meritate – aplicate celor care s-au dorit cu orice preț în respectiva ipostază.
De neadmis abaterea de la regulă în situațiile generate de oameni cu trese pe umăr vizibile de la dis­tanță. Păi, dacă tu nu te dovedești în stare să distingi coeficientul infracțional într-o astfel de speță, ce pretenții să mai am de la cineva care nu este, iau un exemplu, nici șef de partid nici șeful unei Ca­mere la Parlament?

Un subiect simplisim ca grad de înțelegere - Cu mască și fără mască - iată-ne divizați și pre­dispuși la a stârni un adevărat răz­boi civil, cu acțiuni de stradă zgo­motoase, cu vociferări în public ori la tribuna Parlamentului, gă­lăgioși nevoie mare la microfonul unor televiziuni avide după voci ușor de distins mai ales pe subiecte sensibile. Este așa de greu de înțeles văzând ce fac și alții din zări de soare pline - mă rog, după caz și de furtuni aprige - vedem că peste tot se acționează cu ochii la posibile pericole ce decurg din nerespectarea cu sfințenie a reco­mandărilor bine însușite: sus Tudorache, jos Tudorache! Mai durează mult? Sau ca să fiu în ton cu tema abordată: Ne mai ia mult acest anotimp în care există, pentru unii, totul se poate?
Sunt consternat de ubicuitatea situațiilor legate de UP și NUP. Eu nu pricep de ce una zicem și alta fumăm… Adică, se pornește vijelios întru răscolirea dosarului,
evident „penal” ca după o vreme să apară precum iepurașul din pălăria prestigitatorului un NUP cât toate zilele… Când  să credem, când nu? Or, rămâne în picioare vorba de duh a poetului: Dar ce nu se poate când totul se poate?

„Îi arătăm neostenit cu degetul pe cei din jur căzuți în această „cușcă a lui Faraday”, dar când vine vorba de noi ne facem că nu știm despre ce este vorba. Ne îndepărtăm, ca din întâmplare, respectiva scamă vizi­bilă de la o poștă pe reverul cos­tumului de stofă englezească și căutăm să mergem mai departe. Păi se poate? Uite că se poate. Și asta pentru că (…) NU EXISTĂ NU SE POATE!”