Dan, prietenul meu

Doar cât mi-am scos nasul din bârlogul izolării şi ce mi-a fost dat să aud m-a cutremurat mai mult decât un sughiţ după o masă cu somon: „săriţi, oameni buni, că-l pun pe Dan Mihalache şef la Cancelaria Prezidenţială”. Bine, să ne înţelegem, „oamenii buni” sunt doar ei, pentru că doar Ei împart certificatele de virginitate - pe care le ţin în garaj în nişte butoaie de varză murată, dar asta e o poveste viitoare.

Asistăm la o fază de manual. Se ia un om, Dan Mihalache în acest caz, se leagă de bronzul unui car de luptă deontologic, după care se face o tură pe străduţele Facebook-ului pentru ca în el să se poată arunca cu roşii stricate democratice, pamperşi isterici, mâţe moarte suprafinanţate şi tuburi cu pastă de dinţi cu gust de habarnism. Cu varză murată, nu.

Democraţia a devenit azi un instrument doar al celui ce participă, a unui activist cu voce guturală ce poate cânta Imnul şi strofa cu Traian. Ea nu poate exista în Copalnic Mănăştur, în mintea unui sărăntoc întins pe-o bancă sau în chitara unui ţigan. Ci doar în Ei, cei ce deţin toate tipurile de adevăr posibil, care împart paşapoartele de onorabilitate, în faţa cărora trebuie să-ţi scoţi maţele vieţii pentru control. Sunt purtătorii de stindard al unicei Justiţii, „Justiţia noastră!”, obsedaţi să te silească la încolonare în rânduri strânse, precum într-o nouă cruciadă a copiilor. Iar dacă lor, celor plecaţi la 1212 într-o procesiune spre Ierusalim ce avea să sfârşească în valurile Mediteranei, le spuneau atunci pueri (băieţi, în latină), ai noştri brazi ai dreptăţii sunt cu adevărat purii.

Purii care ne spun azi că Dan Mihalache e de stânga, are ceva cu ANI, e arogant şi nesuferit. Omul acesta de „stânga”, unul dintre cei mai buni analişti politici şi strategi români, nu şi-a negat niciodată trecutul, nici analizele făcute pentru Năstase, nici mandatul de deputat. Dar nici n-a povestit despre ieşirea din PSD după o ceartă de poveste cu Geoană pentru un principiu şi nişte oameni nedreptăţiţi pe listele pentru europarlamentare. Întrucât nu are voce (confirm), nu a ieşit să-şi strige (nici atunci) adevărurile. Şi pentru că nu are nici mass-media, nu văd pe nimeni spunând că a câştigat de-fi-ni-tiv şi i-re-vo-ca-bil procesul său cu ANI, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Poftim? Aoleu, ANI greşeşte? Nu pot să cred, sentinţele de la Înalta Curte se prezintă doar când convin presei?

Cât despre arogant şi nesuferit, asta e, n-am ce să fac, confirm. E cel mai arogant om pe care îl veţi întâlni vreodată, până în momentul în care îşi dă jos armura pentru a face loc unui om înfricoşat de eşec, preocupat de succes, obsedat de întrebări. Ca noi toţi. Cu care poţi să-ţi zgâlţâi mintea de la Tocqueville spre Burke, contrându-te pe Bismark sau Reagan. Nesuferit, nu mai zic, că m-am certat cu el de 217 ori pe teme politice, eu având dreptate de fiecare dată.

Domnule Preşedinte, tot respectul pentru victoria Dvs. şi minunaţii oameni care v-au dus spre Cotroceni, prin ploaia de la Torino sau Munchen, observatori fugăriţi prin comunele pesediste din Sud sau tineri cu degetele sudate de tastaturi. Dar cred că aveţi dreptul să vă alegeţi echipa după cum consideraţi, pentru că Administraţia Prezidenţială, după cum cred eu, e loc de decizii strategice, nu concurs de popularitate la a X-a B.

Şi dacă ar fi să le dau dreptate celor Puri, este într-adevăr o primă decizie esenţială, ea va spune multe despre tonul sub care se va desfăşura noua Administraţie. Sub asaltul pretenţiilor de a scoate Albe ca Zăpada pe ştanţa de la Cotroceni sau pe realismul unei lungi campanii care a decantat caractere şi decizii strategice? Dan Mihalache pe care îl cunosc eu, secretar general-adjunct al PNL, a fost omul care a stat lângă Iohannis din vremea când mai nimeni nu dădea doi bani pe şansele lui. A organizat o bătălie grea, pornită, să nu uităm, pe vremea când primarul de Sibiu era doar vicepreşedinte PNL, a analizat statistici, a creionat comunicări. Iar bucata de merit a strategiilor lui, care a dus la o victorie în care (sa fim sinceri) puţini o mai credeau posibilă, zace în praful frământat azi de Ei, care se trag de bretele cu un „hai, bă Klause, că noi te-am făcut Preşedinte”.

Înjurăturile pentru aceste adevăruri le aştept în bârlog. Dar teamă mi-e că la următoare ieşire o să aflu că se doreşte interzicerea piesei „Santa Klaus is come in the town”. Pe motiv că le pute Lor ceva, celor de sub stindard.

Un stindard al unei cruciade spre nicăieri.