Dalta credinţei în eternitate

Alexandru Mociran din Chechiş are 40 de ani şi sculptează de la 16 ani. Pasiunea lui pentru lemn a început cu o vizită la mănăstirea Rohia, în copilărie, când a rămas impresionat de iconostasul lăcaşului de cult. De atunci a devenit un sculptor recunoscut, apreciat, dar şi-a păstrat modestia şi vorbeşte cu smerenie despre realizările sale.

La început a fost un vis. Un vis născut dintr-o vizită la mănăstirea Rohia. Pe atunci Alexandru Mociran era copil şi a vizitat împreună cu bunica sa „Catedrala Ţării Lăpuşului”.

Impresionat de iconostas, şi-a dorit să devină sculptor şi şi-a promis că, dacă va ajunge să sculpteze, va dona un iconostas unei biserici. Timpul a trecut şi visul său a început să prindă contur. A ajuns la Liceul nr. 8, la clasa de prelucrarea lemnului, iar unul dintre maiştri făcea şi sculptură şi a deprins de la el câte ceva. Pe urmă a fost multă muncă: „Efectiv, lucrând am învăţat, am descoperit cum trebuie făcut. Am început cu lucruri mărunte gen rame, draperii. Şi lucrând cu lemnul, s-a ivit ocazia la noi în sat, în Chechiş, când s-a renovat biserica pe interior. Şi am venit cu propunerea să fac eu iconostasul. A fost şi o oarecare neîncredere, pentru că nu aveam lucrări de profil. Sigur că ştia lumea că lucrez. Şi au acceptat să fac eu lucrarea. A fost foarte greu, fiind primul iconostas. Iconostasul de aici are în jur de 40 de metri pătraţi şi am lucrat pe el timp de doi ani, din stejar. Asta a fost prima lucrare mare. Când am început era un entuziasm pe care nu-l pot descrie, că vedeam că mi se împlineşte acea promisiune din copilărie de a dona un iconostas.

Eu am făcut întotdeauna distincţia între munca pe care o faci pentru cineva particular şi cea pentru Casa Domnului. E o distincţie totală. De asemenea, am un iconostas donat în America, la iconostasul de la Berinţa mai am puţin de lucru, am unul în Olanda, care a fost început de cineva şi finalizat de mine. Cu greu am acceptat să lucrez acel iconostas, pentru că era început de altcineva, iar eu aveam cu totul alt stil. Dar, cu greu, am reuşit să fac o trecere de la ce am găsit la stilul meu”.

Până acum, sculptorul a realizat 5 iconostase şi acum lucreză la încă două, unul pentru Parohia Cavnic şi unul pentru Spania.

Ce-i particularizează lucrările? Alexandru Mociran spune că: „Fiind lucrări bisericeşti, sunt foarte multe elemente din cultul bisericesc: stilizări de cruci, de viţă de vie, struguri, spice de grâu etc. Foarte mare efect au „împletiturile”, care dau impresia că efectiv este împletit lemnul. În special la partea de jos a iconostasului, acolo folosesc acest simbol puternic, ce te duce cu gândul la Sfânta Treime, la lucrul împreună, la împletirea firii dumnezeieşti cu cea umană din viaţa Mântuitorului etc”.

Sculptura i-a schimbat viaţa. Artistul spune că: „Îţi impune un alt stil de viaţă. Şi dacă n-ai vrea, tot te-ai gândi la Dumnezeu, pentru că nu poţi să lucrezi pentru Biserică şi să nu te gândeşti la Dumnezeu. Iar asta este şi cea mai mare răsplată pentru ceea ce fac. Cei din afară îl pot considera pe cel care lucrează mai retras, dar acolo descoperi lucruri şi vezi că nu poţi să ajung la capătul unor aspecte. Arta e infinită, iar când descoperi câte ceva, vezi cât eşti de mic. Pe moment eşti mulţumit, dar a doua zi îţi dai seama că eşti departe, că ai mai descoperit ceva. Niciodată nu poţi să ajungi la capăt şi să spui „gata, ştiu tot”. La început am avut un sentiment de mândrie, dar când am înţeles câte sunt de descoperit, imediat mi-a dispărut acea mândrie”. Într-adevăr, astăzi sculptorul vorbeşte cu extrem de multă modestie despre lucrările sale, pentru că o consideră un dar al lui Dumnezeu şi nu un merit personal.

Cel mai mult îi place să lucreze în castan: „L-am descoperit târziu, iar acum nu prea găsesc lemn de castan, pentru că trebuie să fie castan sănătos”. Sculptorul spune însă că lemnul este plin de surprize: „De multe ori, fibra lemnului creează anumite modele. Am descoperit diverse forme care apar în lemn datorită fibrei. Sunt greu de sesizat. Că de multe ori fiind atent la model nu observ întotdeauna fibra. Dar când văd că se conturează anumite modele, mai insist cu dalta într-o anumită porţiune, să iasă cât de cât în evidenţă ceea ce observ că vrea să iasă”. Care-i cea mai mare satisfacţie din sculptură? „Pot să spun că fiecare lucrare. Dacă la început, prima lucrare a fost cea mai mare satisfacţie, apoi, fiecare lucrare care a urmat a fost o nouă satisfacţie, şi mai mare decât prima. Că dacă nu reuşeşti să faci ceva mai valoros decât ai făcut anterior,   nu-i bine”. Cât despre stil, Mociran şi-a creat unul propriu, în care sunt incluse simboluri din mai toate stilurile. Cel mai mult s-a inspirat din baroc.

Dar despre stilul lui şi despre „meseria sa”, vorbesc cel mai bine lucrările sale: „Nu-i o meserie despre care să vorbeşti. Asta o faci şi atât, vorbeşte ea pe urmă. Dacă nu vorbeşte ea despre tine, e trist”.

Mociran spune că i-ar plăcea să conducă o clasă de sculptură, ca să transmită mai departe talentul său:

„Da, mi-ar plăcea să pot face asta pentru elevi, că este foarte mult de lucru şi mai nou se pune mare accent pe lucrurile făcute manual. Ceea ce mă dezamăgeşte este însă dezinteresul copiilor, probabil şi pentru că sculptura necesită şi efort fizic. Eu totuşi am speranţa că o să se ivească tineri interesaţi de sculptură. Mi-aş dori ca ei să caute să se apropie de sculptură. Am mai vorbit cu unii-alţii, la început interesul e mare, dar, când dau de greu, renunţă. M-am gândit să iniţiez la şcoală un fel de clasă de sculptură, într-un cadru mai lejer, şi după ce descopăr anumite înclinaţii să-i iau probabil cu mine în atelier. Mi-aş face timp o dată pe săptămână vreo 3 – 4 ore (că aici nu poţi face în timp mai scurt, că ai o anumită durată în care faci anumit model) pentru o asemenea clasă de sculptură”.