Daca ati avea credinta…

Invatatura duminicii de azi ne propune o mica meditatie despre credinta. Pentru un crestin, a spune credinta inseamna a spune totul…dar in acelasi timp si trista posibilitate de a nu spune nimic. Pana cand, Doamne! striga disperat omul lui Dumnezeu, profetul Habacuc. Pana cand? Ar parea strigatul inimii noastre aflate la stramtoare… Ar parea ecoul miilor si miilor de incercari ale lumii zbuciumate… Ar fi sinteza dureroasa a problematicii de fiecare zi in care se zbate sarmana fiinta umana pacatoasa… E strigatul tuturor veacurilor de cand exista pacatul pe pamant… Dar mai ales este strigatul dreptilor, cum era si omul lui Dumnezeu, Habacuc. Si el, profetul, ca toti dreptii, ca toti oamenii credinciosi, simtea apasarea suferintelor, violenta si oprimarea din partea celor rai, vedea nedreptatile care luau proportii cu fiecare zi… Dreptul va trai prin credinta! De ce Dumnezeu permite? De ce Dumnezeu tace? De ce nu intervine? Tacerea lui Dumnezeu! Iata martiriul adevarat al celui drept, al celui care crede. Dumnezeu pare ca ne-a abandonat. Ne putem pune intrebarea: De unde vine un ajutor? Si ne raspunde profetul zbuciumat: Dreptul va trai prin credinta! Printre altii, ne raspunde si marele convertit si om crestin Giovanni Papini care, dupa ce cade la pat paralizat, isi pierde vederea, isi pierde si graiul, simte ca el, care a scris atatea cuvinte frumoase despre Dumnezeu, nu mai este in stare sa traga nicio linie… nu mai poate nici sa dicteze… Acest om, aproape „exterminat”, spune ca a trebuit sa treaca prin toate acestea pentru ca lumina credintei sa se aprinda in sufletul sau. „Ce-mi pasa mie – spune el – daca in jurul meu este bezna cand in sufletul meu este o asa mare lumina, incat nu mai am nicio intrebare fara raspuns…nu am nicio problema confuza…In mine acum totul este clar, totul este minunat…” E misterul credintei! Da! Unicul remediu in rezolvarea problemelor in care ne zbatem este credinta. De ce nu renunta profetul Habacuc la lupta cinstita, de ce ramane fidel in credinta? Pentru ca aude glasul Domnului care spune: „Asteapta cu incredere, asteapta cu rabdare rezolvarea. Si daca intarzie, asteapt-o, caci ea va veni sigur, fara gres. Se va prabusi numai cel care nu are inima dreapta, pe cand dreptul va trai prin credinta”. Daca ati avea credinta! – spune Isus ucenicilor sai. Credinta. Credinta este acel „ochi” superior si profund care ne permite sa vedem ceea ce nu se vede, sa intelegem ceea ce pare imposibil, sa nu ne pierdem speranta atunci cand nu mai este nicio speranta. La aceasta ne invita Domnul, prin tacerea sa sfasietoare, prin absenta sa. La aceasta concluzie ajunge si Sfantul Paul. De aceea se adreseaza catre Timotei: „Trebuie sa depasesti prin credinta…orice stare de neincredere si pesimism”. De unde scrie apostolul aceste cuvinte de incurajare? Nu dintr-un bar sau de la vreo petrecere, ci din puscarie, legat cu lanturi si asteptand pedeapsa capitala. Sfantul Paul stia ca Dumnezeu se manifesta din abundenta in slabiciunea omului, in incapacitatea sa innascuta, in aparentele insuccese. Apostolul neamurilor ne lasa sa observam ca putem muta muntii din loc atunci cand avem credinta, putem rezolva probleme imposibile. Nimic in lume, nici incercarile, nici suferintele fizice sau morale, nici persecutiile, nici insuccesele, nici intunericul, nici moartea nu pot tulbura pacea celui drept care are credinta in Dumnezeu. Un om credincios trebuie sa fie constient de faptul ca Dumnezeu nu ne-a daruit credinta pentru ca viata noastra sa fie simpla, fara probleme. Un om credincios trebuie sa stie ca viata nu este o tinerete vesnica, o frumusete vesnica, o sanatate permanenta, o veselie interminabila. Credinciosul trebuie sa fie constient ca exista batranetea, boala, doliul, jalea, lacrimile…Dar toate acestea devin un non sens daca nu ai credinta. De aceea trebuie sa repetam cu insistenta rugaciunea apostolului: „Doamne, mareste in noi credinta!” Ne rugam zi si noapte, ne rugam pentru fleacuri, ne rugam pentru lucruri importante sau mai putin importante. Dar, oare ne rugam si pentru credinta??? Iata intrebarea capitala pe care o pune invatatura duminicii de azi si cererea apostolilor care ii spun lui Isus: Doamne, mareste in noi credinta! Toate acestea: rugaciunea, multumirea, toate trebuie sa le acceptam cu bucurie plina de umilinta pentru ca in fata lui Dumnezeu toti suntem niste slujitori nevrednici. „Cine se inalta va fi umilit, iar cine se umileste va fi inaltat” Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos dupa sfantul Luca (14,1.7-14): „In timpul acela, Isus a intrat in casa unuia dintre fariseii de frunte, intr-o zi de sambata, ca sa stea la masa. Observand ca invitatii isi alegeau locurile cele dintai, le-a spus aceasta asemanare: „Cand esti invitat la nunta, nu te aseza in fruntea mesei, caci s-ar putea sa fie invitat si cineva mai de vaza decat tine; atunci cel care v-a invitat, si pe tine si pe el, va veni si-ti va spune: «Lasa-l pe el in locul acesta». Si tu, rusinat, te vei aseza in locul cel din urma. Dimpotriva, cand esti invitat, asaza-te pe locul cel din urma. Atunci cand va veni cel care te-a invitat, iti va zice: «Prietene, poftim mai sus!» si aceasta va fi o cinste pentru tine in ochii tuturor celorlalti oaspeti. Caci cine se inalta va fi umilit, iar cine se umileste va fi inaltat!”. Apoi, i-a spus celui care l-a invitat: „Cand dai un ospat la pranz sau la cina, nu-i invita pe prietenii tai, nici pe fratii tai, nici pe parintii tai, nici pe vecinii bogati, ca nu cumva sa te invite si ei la randul lor si astfel sa-ti primesti rasplata. Dimpotriva, cand dai un ospat, invita-i pe cei saraci, pe schilozi, pe schiopi si pe orbi. Atunci ferice de tine, caci ei nu au cu ce sa-ti rasplateasca si iti vei primi rasplata la invierea celor drepti”. Heinrich Francisc