Cuvant Pastoral la Sarbatoarea Nasterii Domnului

Ioan Sisestean, din mila lui Dumnezeu si gratie Sfantului Scaun Apostolic al Romei, Episcop Roman Unit Greco-Catolic al Eparhiei de Maramures „Iata, Fecioara in pantece va lua si va naste Fiu, si vor chema numele Lui Emanuel, care se talcuieste: Cu noi este Dumnezeu”. (Matei 1, 23) Iubiti frati in Cristos, Evenimentul intruparii Fiului lui Dumnezeu, pe care astazi il praznuim, nu este un eveniment surpriza in istoria omenirii. El a fost prezis de profetii Vechiului Testament, atat cu privire la persoana, cat si cu privire la timpul, la locul si la modul in care trebuia sa aiba loc. A fost un timp anuntat de catre Spiritul Sfant prin vocea profetilor si, in consecinta, asteptat cu nespus dor si traire. Peste veacuri, colindul popular a redat in mod emotional starea de asteptare: „Proorocii toti au plans, / De dorul lui s-au stins, / pe Domnul, pe pamant, nascut, / sa-l vada n-au putut”. Dumnezeu, ca de fiecare data, si-a tinut promisiunea facuta omului; s-a micsorat pe Sine, a coborat pe pamant, pentru a-l inalta pe om la cer. Daca profetul Isaia, cu mult timp in urma, spunea ca oamenii umbla in bezna, ca niste orbi, bajbaind si asteptand mantuirea (Isaia 59), noi, astazi, avem toate motivele sa ne bucuram: S-a nascut Cristos, Mantuitorul nostru! Este certitudinea noastra, a crestinilor, care ne face sa aclamam cu toata fiinta noastra, impreuna cu corurile ceresti ale ingerilor: „Veniti, crestini, sa ne-adunam, / si lui Isus doar sa-i cantam, / Ca astazi a venit in lume, / Cu ingerii din cer de sus, / Din mii de piepturi sa rasune: / Osana, intru cei de sus!” Nasterea Domnului nu trebuie sa reprezinte doar o amintire pentru noi. „Memorialul” unui episod din viata pamanteasca a Fiului lui Dumnezeu trebuie inteles in sensul trairii evenimentului, deoarece este al tuturor, din trecut, prezent si viitor. Orice eveniment din viata noastra dorim sa-l impodobim cu mare fast, intr-o casa mai curata, cu o masa mai bogata, asa cum se cuvine. Astazi sarbatorim o zi de nastere, la care suntem invitati sa participam cu totii, caci Cel sarbatorit nu este altul, decat insusi Isus, Fiul lui Dumnezeu. Evanghelia ne prezinta nasterea Mantuitorului intr-un tablou de o mare simplitate, ba chiar unul saracacios. Fiul lui Dumnezeu renunta la marirea pe care o are in sanul Tatalui ceresc si coboara printre noi, nascandu-se intr-o iesle intunecoasa, racoroasa, neprimitoare, urat mirositoare, ca sa ne invete dispretul fata de bogatii si placeri, care repede se consuma si ranesc inima ce usor s-a alipit de ele. Vrea sa ne previna si sa ne angajeze in cautarea adevaratei bogatii si fericiri, care este numai El, Dumnezeul si Mantuitorul nostru. Fastul pe care Isus il asteapta de la noi este stralucirea sufletului curat, actele de iubire suprema fata de El si de caritate fata de semenii nostri. Iubiti frati in Cristos, Craciunul este sarbatoarea bucuriei, deoarece Creatorul coboara la creatura sa, aratand cat de mult pretuieste in ochii sai; ca viata noastra nu este intamplatoare, ci are un sens, o valoare; ca nu ne-a creat doar pentru viata aceasta, de multe ori prea plina de iubiri si dezamagiri, ca pe urma sa disparem in neant, ci pentru a trai in veci; ca viata noastra va avea implinirea alaturi de El, pentru totdeauna. Dar sa ne indreptam privirea sufletului spre Preacurata Fecioara Maria, care era in miezul evenimentului. Soseste ora ei si este pe taram necunoscut, intre straini si dusmani, in toiul noptii; afara intre coline; fara adapost si asistenta. Ne framanta o curiozitate: la ce cugeta, oare, Maria? In asemenea imprejurari cine poate fi linistit? Evanghelia nu ne-o prezinta pe Maria nelinistita, ci plina de credinta, conforma dintotdeauna cu voia lui Dumnezeu, si tacuta: ”toate le pastra in inima sa”. Este credinta care pe toate le poate si pe care, Isus Cristos, pe parcursul intregii sale vieti pamantesti, nu va obosi si nu va conteni sa ne ceara s-o traim si noi. Daca Maria si Iosif, pastorii si magii, au contemplat fata dumnezeiasca a Fiului lui Dumnezeu, fata transfigurata in chip de om, si noi putem sa-l contemplam, prin credinta, in chipul transfigurat al Euharistiei. Sfantul Parinte Papa Ioan Paul al II-lea, in enciclica sa „Ecclesia de Eucharistia”, scria: „A-l contempla pe Cristos, presupune a sti sa-l recunoastem oriunde S-ar manifesta, in feluritele modalitati ale prezentei Sale, dar mai ales in sacramentul viu al Trupului Sau si al Sangelui Sau (…) Euharistia este un mister al credintei si, totodata, un mister al luminii.” Isus se proclama ca paine vie, coborata din cer, si garanteaza viata vesnica tuturor celor care vor manca din aceasta paine. Este cel mai de pret cadou pe care Dumnezeu il face omenirii. Este semnul supremei iubiri a lui Dumnezeu fata de noi oamenii. Iubiti frati in Cristos, Maria este prima prefigurare a tabernacolului euharistic, purtandu-l in sanul Sau pe Isus Cristos, si ni-l ofera azi pe Pruncul Isus in pestera euharistica de pe altarele bisericilor noastre. Tot Maria ne adreseaza tuturor invitatia: veniti cu totii, in simplitatea si bucuria pastorilor si adorati-L pe pruncul pe care Eu astazi vi L-am nascut, caci este Dumnezeu, care a venit la voi! Asternutul preferat al Fiului Meu este ieslea vie a sufletelor voastre. Faceti ca sufletul vostru sa fie un asternut cat mai curat pentru Fiul Meu; iar El, in schimb, va va da pacea Lui, pe care nimeni n-o poate da! Veniti la Fiul Meu prezent in Euharistie, caci El va asteapta; oferiti-I inima voastra ca recunostinta pentru marele dar de a fi venit la voi. Cu aceste indemnuri va impartasesc binecuvantarea arhiereasca, pentru a petrece Sarbatoarea Nasterii Domnului in har si pace cereasca. Sarbatori fericite tuturor va doreste din inima episcopul vostru † Ioan Pastorala data in resedinta noastra din Baia Mare, la 25 decembrie 2009, in al saisprezecelea an al episcopatului nostru pag 21 - cultura Printre realitati * De la bun inceput, din momentul avansarii propunerii de a scrie acest text despre sculptorul Marius Muresan, compunerea unei sinteze mi-a creat o stare de neliniste, pe care nu doar o resimti in preajma unui oarecare artist si a creatiei sale, ci este emotia unei mari provocari pe care ti-o procura o permanenta si indelung implicata relatie amicala. Intre detasarea lucida si implicarea afectiva se impune, in cazul de fata, a opta pentru prima din acestea, pentru a satisface asteptarea unui public detasat. Dar, in acelasi timp, nu e mai putin adevarat, ca printre mizele artistului, tainice si uneori inexplicabile, exista intotdeauna fine canale care duc spre strafundurile fiintei umane, care fac din artist mesagerul dintr-o comunicare ce tine de resorturile celei mai fragile, dar in acelasi timp a celor mai puternice trairi interioare. Parcursul creatiei lui Marius Muresan, completat de lucrarile de arta monumentala din Baia Mare si din Satu Mare, ni-l dezvaluie ca pe un artist activ si complex. Integrare, titlul expozitiei sale se refera la provocarea pe care sincretismul expresiei vizuale il poate provoca prin relatia dintre sculptura - arhitectura - ambient. Modelele sale din tinerete tineau de nevoia sa de apartenenta la un spatiu geo-cultural care sa-l legitimizeze: Petre Dulfu, Pintea Viteazu, dar si Michelangelo, ca model universal. Si daca postmodernitatea il trimite pe artist in autoreferentialitate, nu e mai putin adevarat ca referirea la sine a artistului nu este una care tine de un gest egoist, ci mai degraba de un eroism al disecarii sinelui in folosul comunicarii. Marius se surprinde uimit in fata istoriei si a destinului uman. Caci ce oare ar putea fi invelisurile metalice, scoartele in interiorul carora putem imagina sufletul artistului, decat platose ale unei inchistari asupra careia aristul prefera sa si-o aplice la limita unei intense, devoratoare trairi de sine. Dupa o iarna petrecuta in atelierul de la Teatrul Municipal, intr-un frig cumplit, dar intr-o discretie exemplara, in seara premierei la Faust-ul lui Victor Ioan Frunza, primul contact al spectatorilor cu scena a fost cel cu imaginea halucinanta a ingerului supradimensionat, pe care Marius il confectionase ca pe epiderma metalica, o tesatura de fier in interiorul careia inima lua foc odata cu aripile. De cate ori imi aduc aminte de asta, ca si atunci, mi se taie rasuflarea pentru cateva clipe si ma gandesc ca intalnirea lui profesionala cu scenografa Adriana Grand a fost, daca nu cumva predestinata, cel putin o stranie potrivire de viziune. Ma intreb de asemenea daca aplauzele spectatorilor au fost rezultatul intalnirii lor cu ceea ce impactul vizual le poate explica, ceva de care ne ascundem in spatele celor mai complexe retete de viata, de cele mai multe ori surogate, care contin in substanta lor false mituri ale cotidianului contemporan. Cu siguranta ca aplecarea lui Marius spre mitul istoric este nevoia de introspectie a subconstientului. Jung sugera ca miturile ar fi expresia subconstientului colectiv al umanitatii. Centaurul este o prezenta oarecum permanenta care se vrea in creatia sa a fi reconsiderat. Dualitatea regnului nu cumva se refera la o dedublare a artistului contemporan? In cazul nostru, a lui Marius Muresan, care tine pe de o parte de asumarea insingurarii ca premisa a autoreferentialitatii, iar pe de alta parte de o atitudine comportamentala in raport cu mediul proxim care la Marius se dezvaluie, pentru cei care au privilegiul sa-i fie apropiati, printr-o sensibilitate aparte, tradusa uneori intr-o discretie care nu vrea sa nelinisteasca, sa tulbure, de cele mai multe ori printr-o retinere mascata de gesturi elegante, iar uneori de exuberante stranii. Evolutia motivului centaurului este de fapt evolutia sinelui artistului. De la modelajul turnat in bronz, in care artistul plamadeste forma prin implicarea tactila si transpunerea directa a implicarii emotionale, la constructia invelisului prin ansamblare, as putea spune la o detasare constient asumata, dar nu nelipsita de emotie. Artistul trece dinspre influenta rodiniana a simultaneitatii trairii si zamislirii spre un discurs care tine mai degraba de neoexpresionism prin aciditatea coroziva cu referire la o identificare pe cat de impersonala pe atat de referitoare la declinarea fiintei in transcederea ei dinspre interior spre suprafata ei aparenta. Lumea antica in care omul convietuia si se amesteca cu zeii dispare, Marius amesteca de fapt elemente antropo-zoo-morfe cu elemente medievale, la fel ca in Teuton cazut - poate un donquijotism al artistului in raport cu realul implacabil – este la artist o constienta nevoie de reasezare a mitului in parametrii care sa-l readuca in stare sa redevina reper. Curios lucru ca ironia postmoderna nu face parte din mijloacele de exprimare a artistului. Cheia sa este cea a seriozitatii neoexpresioniste. Exponent al generatiei ’90, reflecta in creatia sa ceea ce s-a perpetuat de fapt ca stare de lucruri in socialul romanesc. Precum la alti artisti romani contemporani, fragmentul nu mai face obiectul unei parti in raport cu intregul ce defineste echilibrul ca model al idealului antic. O realitate centrifuga care se desprinde din intregul sau firesc, si care se segmenteaza intr-o logica a deconstructiei. Doar ludicul in cazul de fata este folosit ca arma impotriva actualei stari de alienare sociala. Artistul contemporan, precum copilul, se detaseaza de granita dintre istorii, dar si de incrancenarea avangardei de a renega modelele trecutului, dimpotriva, relativizeaza detasat deconstruieste, demonteaza, nu numai forma ci si substanta mitului, dar o reconstruieste prin remontare, prin adaugare, ca pe un cal troian al axiologiei traditiei in contemporan, ca pe un joc al infruntarii paradoxurilor. Identitatile motivistice ale ultimelor sale creatii Captura, Trofeu, Ofensiva, provin mai degraba din sfera simbolismului oniric decat din paradigma mitologei antice. Fiinte inventate, sau mai degraba produse derivate ale inconstientului sau subconstientului, ne dezvaluie o cale danteniana strabatuta de artist in demersul cunoasterii. Este poate cea mai sincera cale pe care Marius se exprima, folosind mijloacele si formele de expresie caracteristice artei. El expulzeaza in obiectul investit cu artisticitate, plasmuiri ale unor ciudate creaturi care provin din interior, si se adreseaza simtirilor umane cele mai profunde. Plasmuirea este de fapt la Marius un act purificator. Azi, arta nu mai este nici rezultatul decurgerii firesti al unui parcurs istoric si nici incrancenarea avangardei de a nega istoria, ci tot ce a fost intr-o asumare detasata, plus tot ceea ce se face si e pe cale sa se defineasca pe sine. Cam asta vrea sa ne spuna si Marius. Precum la Bienala de la Venetia de anul acesta, in fata creaturilor sale am aceleasi trairi, a descoperirilor straniului, a unei realitati alternative, nu atat inventate, cat veridice prin capacitatea sa de a surprinde simturile, de a provoca stari si intense trairi emotionale. Poate ca postmodernismul, cu toata toleranta fata de modelele istorice consacrate, dar care intotdeauna, fie si in dialog polemic fac referire la realitatea obiectiva sau subiectiva, este in momentul de fata pe cale sa-si asume o realitate alternativa. Carismatica prezenta umana si o puternica voce in peisajul artistic local, artistul se recomanda prin insusirea sculpturii ca meserie, dar si prin viziunea sa, profund subiectiva, dar intelectuala in acelasi timp. Drd. Dorel Topan