Cum va arata redactia viitorului?

Definitia americana a unei redactii integrate: Cand avem o stire, o publicam, folosind canalul disponibil in acel moment. Aproape intotdeauna nu este hartia, ci Internetul, care nu impune limite de timp sau de spatiu. Cu entuziasmul fata de noutate care ii caracterizeaza si cu increderea cu care infrunta schimbarile, americanii au fost primii care au inteles ca Internetul revolutioneaza profesia de jurnalist. Ei au inceput sa experimenteze noi modele de munca in cadrul cotidienelor, scrie „Il Sole 24 Ore”, citat de Rompres. Ce lectii poate invata din experienta lor presa europeana, care la randul ei incearca sa nu ramana pasiva la migratia cititorilor si a clientilor de publicitate - de la hartie la Internet? Teoretic pare simplu: de cand ziarul The New York Times s-a transferat la noul sediu, proiectat de renumitul arhitect italian Renzo Piano, redactorii care lucrau exclusiv pentru editia pe hartie si cei care faceau acelasi lucru pentru Web (5 la suta din cei circa 800 de jurnalisti din organigrama) se afla in acelasi spatiu mare, detin aceleasi instrumente de munca si fac aceleasi lucruri. „Cand sunt intrebat la ce ora se incepe munca, raspund ca suntem operativi, datorita unui sistem complex de ture, 24 de ore din 24 si 7 zile din 7 - explica Jim Roberts, seful sectiei digital news. Stirile nu au avut niciodata un orar. Inainte de Internet, limitele le aveam, noi, jurnalistii, care puteam conta pe o editie unica’’. Intr-o redactie integrata, dificultatea priveste organizarea muncii si decizia daca o stire care este publicata pe site merita un spatiu, dupa cateva ore, si pe hartie. Este corect sa presupui ca in cursul zilei oamenii se informeaza navigand in retea, dar este necesar sa relatezi evenimentele cele mai importante si pe suport de hartie, deoarece nu este sigur ca toti au acces la stiri 24 de ore din 24. A trece de la teorie la practica nu e simplu. „Integrarea are loc cu succes numai in acele redactii in care s-a facut multa pregatire - a explicat jurnalista americana Carla T. Savalli, autoarea studiului Newsroom of the future. O schimbare culturala ca aceasta nu poate fi dictata de un post-it antreprenorial intern”. Ca regula generala, articolele destinate Internetului sunt mai scurte, in medie, decat cele pe hartie, dar sunt imbogatite de cat mai multe link-uri posibile, de continut audio si video, de infografica interactiva (la care muncesc graficieni specializati) si aproape intotdeauna de posibilitatea de a gazdui comentariile cititorilor. La modelul New York Times trebuie sa existe un gen de „turn de control” care repartizeaza traficul stirilor si turele de munca. Exista insa si ziare care cred ca variabilele sunt prea numeroase si elaboreaza solutii intermediare, precum Le Figaro si Le Monde. Laurent Guimier si Frédéric Sitterlé, respectiv directorul lui Lefigaro.fr si al sectiei „new media” a grupului Figaro, sustin ca „a avea o redactie neintegrata nu inseamna sa furnizezi o informatie neintegrata”. Jurnalistii care lucreaza la editia pe hartie sunt in numar de 350, cei ai site-ului, de circa 40. Nu exista „web-first policy”: o stire nu ajunge neaparat pe site, se decide caz cu caz. Atunci cand Le Figaro obtine un interviu in exclusivitate al lui Nicholas Sarkozy, il publica la jumatatea zilei pe site. Dar atunci cand a venit stirea arestarii lui Cesare Battisti (fost membru al unei grupari de extrema-stanga, condamnat pentru mai multe crime in Italia, a fost arestat la Rio de Janeiro, la 18 martie 2007, de politia braziliana si franceza, n.red) stirea a fost publicata online in cateva randuri, in timp ce editia pe hartie din ziua urmatoare publica o ampla aprofundare, cu interviuri si cronologii. Lucrul straniu e ca in primul caz interviul era semnat de un jurnalist al editiei pe hartie, in timp ce ancheta asupra lui Battisti a fost ingrijita de redactori online, intr-un regim de respect si schimb reciproc de roluri. Si mai diferit este cazul ziarului Le Monde. Cei 30 de jurnalisti ai site-ului (lansat in 1995) lucreaza intr-o redactie care se afla la o distanta de 15 minute de mers pe jos de cea principala, iar contactele au fost mult timp limitate. In mai 2007, lucrurile au inceput sa se schimbe. Sefilor de sectii ai ziarului pe hartie li s-a cerut sa efectueze un stadiu de o saptamana pe langa redactia online, iar in 2008 programul se va aplica tuturor jurnalistilor redactiei. Procesul de integrare a pornit si pe alte drumuri: cu incepere de la scrutinul prezidential, jurnalistii editiei tiparite au moderat forumuri online si au fost dotati cu minidiscuri pentru inregistrarea unor fragmente de reuniuni si conferinte de presa, de publicat pe site ca „podcast”. „Platformele noastre raman separate si sunt complementare - a explicat Alexis Delcambre, directorul Lemonde.fr. Aceasta si pentru ca 75 la suta din utilizatorii de Web nu cumpara ziarul si viceversa. Publicul site-ului este mult mai tanar decat cel al ziarului tiparit si este mai international (30 la suta din utilizatori nu se conecteaza din Franta). Pentru moment, numai 15 la suta din continutul site-ului provine din versiunea pe hartie”. In timp ce francezii se gandesc mai mult decat oricine altcineva in Europa la limitele integrarii, dincolo de ocean exista persoane care cred ca o „integrated newsroom” este numai o veriga intermediara: redactia viitorului va fi virtuala. Chris O’Brien, jurnalist cu 20 de ani de experienta la cotidiene americane, a lansat „Newsroom project” alaturi de Duke University, iar in intervalul 3-4 aprilie, campusul va organiza o manifestare pentru a dezbate subiectul. O’Brien crede ca redactiile viitorului vor fi mici, deoarece multe persoane vor lucra de acasa, dar nu se va ajunge niciodata la o redactie in intregime virtuala. Atat timp cat vom fi facuti din carne si oase si nu din biti - sustine el - vom continua sa avem nevoie de o lume fizica si vom continua sa resimtim placerea de a ne informa frunzarind paginile unui ziar sau ale unui cotidian. „Controlorii de zbor” Bruno Patino, directorul ziarului Le Monde, contesta modelul integrarii complete, de tip New York Times, cu „controlori de zbor” care repartizeaza stirile, si dintr-un punct de vedere teoretic. „Intr-un model de acest fel exista un vanator de continuturi (jurnalistul), cineva care le impacheteaza (asistentii de redactie si graficienii) si cineva care decide ce platforma trebuie folosita pentru a difuza stirea, cu alte cuvinte, un redactor-sef si in ultima instanta, un director. Mi se pare un rationament tipic unui lant de montaj al secolului al XX-lea, in timp ce trebuie sa invatam sa gandim in mod diferit. Intr-un proces similar exista o eroare grava: problema limbajului de folosit, adaptat hartiei mai degraba decat Web-ului, se pune numai la sfarsit, in timp ce ea ar trebui rezolvata inainte de a-i comanda un articol jurnalistului”. Patino va aprofunda aceasta problema la apropiatul „World Editors’ Forum”, care va avea loc la Goteborg, in Suedia, in intervalul 1-4 iunie, la care directorul Le Monde va avea o expunere pe tema „Are integrated newsrooms really working?” Il Sole 24 Ore