Cum s-ar fi putut salva Remin cu ajutor european. Șefii nu au vrut

Mineritul maramureșean a fost și este în continuare în atenția multora. Mai nou, se vorbește de redeschiderea exploatărilor neferoase. Iar Remin a devenit din nou un subiect de interes general. Mergând pe firul acestor situații, am aflat un lucru foarte interesant. Se spune, susțin unii din sistem, că la momentul 2006, înainte de închiderea din 2007, ar fi apărut o hârtie, un document care ar fi putut rescrie situația din Remin Baia Mare.

Discuțiile cu cei care cunosc întâmplările din acei ani au plecat de la situația de acum, nevoi economice de metale neferoase. Cei cu care am discutat ne-au spus că, în 2006, Comisia Europeană a vrut să dea României un ajutor de stat pentru 1500 de angajați de la Remin. În acest context, mai multe exploatări ar fi rămas în funcțiune.  Se spune că există această hârtie oficială. Dar, tot atunci, conducerea Remin și ministerul de resort nu au ținut cont de ofertă și au acordat salarii compensatorii pentru tot personalul de la Remin. Din această cauză, cei de la Bruxelles au renunțat la ajutorul de stat și lucrurile s-au întâmplat așa cum știm. În 2007, s-a închis tot mineritul neferos.

Pe acest subiect și altele am discutat cu un fost specialist la Remin, un om care cunoaște și care a văzut multe. El ne-a explicat ce știe despre acest subiect, dar ne-a prezentat și o situație care ar fi putut menține o parte din mineritul nordului.

„Am văzut situația de acum și pot spune că, la vremea închiderii mineritului, atunci, demult, noi tot spuneam că ar trebui să ținem câteva exploatări, așa strategic. Uite acum, trebuie să faci gloanțe și nu ai din ce. Nu este nici cupru, nici plumb. Suntem la mâna altora. Legat strict de redeschiderea mineritului, ce să spun? Imposibil nu este, dar aici la noi, în Maramureș, în următorii ani nu văd cum s-ar redeschide. Pe vechile exploatări au un grad mare de exploatare, zăcămintele erau pe terminate, oricum. Zăcămintele care au fost mai apropiate de suprafață au fost exploatate, au fost terminate, de exemplu Cavnicul. O exploatare, cu cât mergi în adâncime, e mai săracă. În concluzie, în patru-cinci ani, cred că este imposibil o redeschidere a mineritului de la noi. Cândva mineritul a fost o chestie privată. Acum numai pe privat, dacă se va putea face ceva. Dacă statul nu a putut să mențină câteva unități, cum costurile ar fi foarte mari și statul nu are bani ca să redeschidă o mină, bagi bani și nu produci nimic. Pe de altă parte, iazurile de decantare sunt o resursă. Cum a fost ăsta de la Săsar. Ăsta era cu un conținut de aur bun. În celelalte iazuri, este un conținut, dar cam sărac. Noi le-am depozitat acolo ca steril. Dacă undeva în concentratele pe care le-am făcut era conținut de 20-30% metal, nu în minereu, în concentrat, acum în sterilul ăsta cât poate fi? La iazul de la Săsar conținutul era de 0 virgulă. În astea de acum e și mai rău. Deci, ai mult de muncă și obții o cantitate nesemnificativă. În schimb, în rezervele astea ar fi metale rare. Sunt mai multe astfel de metale rare și există în iazurile astea, pentru că ele nu au fost exploatate. De exemplu, piritele de la Șuior, alea cu arsen. Acolo, în concentrat era aur mult. Era 11-12% aur în concentrat. Și alea s-au dat cam pe degeaba. Le-au dus chinezii până la urmă”, a spus sursa noastră.

Am discutat, în continuare, despre închiderea mineritului și rolul pe care l-au avut instituțiile europene în acest proces de închidere. Sursa noastră spune că au avut un rol determinant în închidere.

„Chiar așa a fost! Prin acordurile de început, în anii 90 și ceva, acorduri cu Banca Mondială și în tratatele de aderare cu instituțiile europene, era impus acolo ca, până prin 2000, să fie eliminată subvenția pentru minereu și, până prin 2005-2010, la cărbune. Erau bătute în cuie, erau în acorduri, erau în tratate. Noi nu aveam cum să ne propunem închiderea pentru că, în vremurile alea, la prețurile care erau nu puteai să exploatezi fără subvenții. Erau două-trei unități care erau aproape de pragul ăsta. Erau la 1200-1300 la 1000, cheltuieli. Oricum, erau pierderi.

Dacă s-ar fi menținut activitatea, în anii care au urmat a început să crească prețul la toate, la aur, la cupru, la plumb. La aur, dacă nu mă înșel, prețul s-a dus de zece ori în sus. Deci, după închidere, dacă mai avem exploatări, puteam duce fără probleme exploatările, fără subvenții. Au fost impuneri foarte clare.

Legat de ajutorul de stat de care spuneți, nu știu nimic. Nu am auzit nimic. De fapt, eu ieșisem la pensie și am mai fost, uneori, pe acolo, dar nu am auzit de așa ceva.

Acum, dacă ne gândim bine, având în vedere prețul aurului, pe partea asta de Săsar, Ilba, Nistru, părți care erau cu aur, sau dincolo la Cavnic, unde era plumb, zinc, cupru și aur, se mai putea face ceva, deși era greu. Dar mai există informații că între Cavnic și Șuior sunt niște zăcăminte destul de importante cu aur. Cineva a vrut să le concesioneze. Harta care era la doamna Stratulat, la București, am văzut-o și aceste perimetre erau cu aur. Mai multă lume se lupta pentru ele. În vremea aia, venise o firmă engleză și alte trei-patru firme din străinătate. Încercau să obțină licență de explorare pe ele. Nu mai știu ce s-a făcut, atunci nu s-a dat licență. Dar, subliniez, era un mare interes. Am văzut hărțile și acolo se putea lucra.

Ce să mai spun?! Dacă mergi la Cavnic, lângă zăcământul care a fost exploatat, spun că 90%, cel puțin în rezerva de aur, zăcămintele sunt acolo și acum. Acolo nu e un capăt de țară să deschizi un zăcământ nou, mai ales acum. Știm cum se pune problema în zilele noastre. Totul se reevaluează. Nu cum spunea Petre Roman atunci că e mai ieftin să aduci aur de la turci decât să dăm bani în minerit.

Povestea Institutului din Baia Mare e ciudată. Nu știu cât erau aici hărți cu rezervele pământului, dar la Institutul național, probabil, erau aceste hărți. Ani de zile am întrebat cum a fost posibil ca să fie vândut Institutul cu prețul a trei apartamente. S-a spus că erau datori, că trebuie stinse și așa Ghiury Sas a luat Institutul. Numai stația de microcianurație, care era la Săsar și aparținea de Institut, făcea trei-patru kilograme de aur, așa, manufactură. Numai la stația asta, într-o lună, s-a scos prețul plătit pe Institut. Sigur că s-au făcut excrocherii, ăia de la FPS și alții. Da, s-au făcut multe afaceri. Institutul a fost vândut apoi, și așa s-a dus totul pe râpă”, a declarat sursa noastră.