Cum a fost închis mineritul neferos de barosanii nordului

Mineritul neferos a fost închis de mulți ani, dar au rămas în urmă decizii care nu pot fi explicate, iar în contextul frământărilor actuale ale foștilor mineri, din cauza recalculării pensiilor, ne amintim de vechi probleme care au dus la situația actuală din economia românească. Mineritul neferos și metalurgia au dispărut. Și, totuși, de ce s-a închis mineritul, de ce metalurgia a dispărut?  

Am dat publicității, recent, o informație care tulbură din nou această problemă a mineritului neferos. Sunt voci care afirmă că instituțiile europene au dorit să acorde un ajutor financiar mineritului neferos românesc. S-ar fi putut salva locurile de muncă pentru 1500 de oameni în exploatări miniere din nord. Se spune că o adresă în acest sens a ajuns la Remin.  

Dar conducătorii de atunci (anul 2006) ai companiei nu au dorit așa ceva. S-au dat salarii compensatorii pentru toți, iar instituțiile europene au renunțat la planul de a menține unele unități miniere. Sunt persoane care au văzut adresa oficială, dar nu recunosc sau le este frică! Continuăm să căutăm persoana care are curaj să scoată gunoiul de sub preș. Până atunci, prezentăm câteva date din istoria recentă, neromanțată, a mineritului din nord.   

La începutul anilor 2000 și sfârșitul anilor ’90, s-a tot vorbit de o restructurare a mineritului neferos, în speță a celui din nord. Se vorbea de o restructurare a Remin. Compania ar fi trebuit să ajungă o societate comercială cu o denumire ciudată – SOMIMA. Nume potrivit, întrucât grija față de soarta celor din subteran era doar mimată. Programul a fost opera administrației Chiorean, sub protecția „cupolei” Hudrea, fostul „General”.

În 2000, Ministerul Industriilor şi Resurselor (MIR) a elaborat un program de restructurare cu trei variante. Cea mai importantă dintre ele, a treia, prevedea desființarea activității la REMIN Baia Mare. În anul de grație 2002, povestea se repetă. Un colectiv de specialiști ai Remin au întocmit un nou program de restructurare, un fel de clonă a celui din 2000. 

Rezultatul final era același: REMIN dispare ca entitate economică. Noutatea ar fi că în locul ei apare o altă societate, cu un nume alambicat.

Cu acest program se închidea cercul vicios al afacerilor oneroase din mineritul din nordul țării. Ortacii cu gulere albe, să nu le spunem altfel, oameni care nu prea au intrat în mine, care îşi ţin cizmele de cauciuc pe post de trofeu în vitrină, au hotărât, printr-o mişcare de condei, destinul a zeci de mii de oameni, au pustiit zone întregi din câteva judeţe unde mineritul a fost singura posibilitate de a supraviețui. Probabil că restructurarea era necesară, dar aceasta trebuia gândită şi realizată după studii serioase şi o amplă dezbatere. Aşa, o mână de oameni, care oricum nu au suferit în urma unei tranziții nenorocite, va beneficia în continuare de tot şi de toate.

Se ştie că, de când lumea şi pământul, în Maramureş şi în județele învecinate s-au extras metale neferoase - de la plumb, zinc, cupru, până la argint, aur şi metale rare. Toată dezvoltarea economică s-a făcut pe această activitate. La începutul anilor ’90, fosta Regie era în centrul atenției celor iuți la minte şi puşi pe căpătuială. Potențialul de afaceri era enorm. O regie a statului (RAPbZn), un fel de stat în stat care decidea multe în economia județului, a început să fie restructurată. Aşa a apărut societatea AURUL, înființată pentru un singur scop, valorificarea milioanelor de tone de steril cu un procent scăzut de aur depozitate în Maramureș. Neoficial, s-au pus bazele unei mari afaceri: acapararea resurselor din subteranele maramureșene.

 Febra aurului poate naște monștri. Încetul cu încetul, a fost distrusă toată logistica adiacentă industriei miniere. A dispărut cercetarea geologică, au dispărut capacitățile de proiectare şi prospecțiune geologică (ICPM, Cuarţ). S-a diluat numărul specialiștilor în domeniu. În comparație, AURUL a devenit o prezență tot mai activă, chiar dacă nevăzută, în economia zonei. Societatea româno-australiană, unde REMIN era acționar cu aproape 50% din acțiuni, a preluat, în urma unor inginerii economico – financiare, atribuțiunile societăților care şi-au dat duhul. A fost primul semnal clar că fosta Regie a intrat pe drumul ce duce la prăpastie.

În 1997, REMIN a fost restructurat. Din 30.000 de mineri au mai rămas 11.000. Presa a consemnat declarațiile pompoase ale diriguitorilor din mineritul de atunci. În fapt, axa Baia Mare – București a funcționat perfect. De acele promisiuni şi proiecte s-a ales praful... În 2000 s-a încercat o nouă restructurare. Schimbarea politică a stopat pe moment intențiile minerilor șefi.

În 2001, când declinul calculat al REMIN a fost mai mult decât evident, s-a relansat ideea restructurării. Staicu Bălănescu, directorul de atunci al Companiei, s-a dovedit a fi o verigă slabă şi a fost dus în minister, spre conservare. La cârma REMIN a fost adus Chioreanu, directorul de la AURUL, pentru a desăvârși ce s-a gândit la începutul deceniului 9.

Mulți s-au întrebat dacă cineva este împotriva privatizării mineritului. Evident nu! Atâta doar că peste tot în lume extragerea aurului şi argintului  este un sector strategic. De asemenea, nu înțelegem de ce toată această nebunie de atunci și ce a urmat se învârte în jurul acelorași oameni. Într-o ordine aleatorie: Ioan Hudrea, Bălănescu, Chioreanu şi alții. Nu înțelegem de ce MIR, cu vremelnicii săi miniștri, a acceptat ca această activitate din nordul țării să dispară.

Iar mai nou, nu înțelegem de ce conducătorii de atunci ai Remin nu au acceptat acel ajutor de la Bruxelles!

Câteva date și despre afacerea Aurul, probabil cea mai mare afacere post-revoluţionară, din Maramureş     

Activitatea minieră şi metalurgică din nordul ţării a lăsat în urmă mari cantități de steril depozitat în mai multe iazuri de decantare, amplasate în zona Baia Mare şi în județ. Acest steril, rezultat în urma prelucrării din uzinele de preparare maramureșene, avea un conținut mai sărac de metale nobile şi metale rare. În decursul zecilor de ani de activitate, s-au format trei mari iazuri: iazul Săsar (4,43 milioane de tone steril ) cu un conținut extractibil de aur de 0,6 g/tonă, iazul Flotația Centrală (10,5 milioane tone) conținut extractibil de 0,48 g/tonă şi iazul Aurul ( 8,5 milioane de tone) cu 0,3 g/tonă, aur extractibil.

Iazul Săsar a fost  „consumat” de uzina de retratare Aurul. De asemenea, mici depozite de cenuși şi pirite de la Combinatul Phoenix. Proiectul Aurul a debutat în anul 1990, când a fost organizată o licitație internațională, la care au participat 7 companii internaționale. Licitația a fost câștigată de Esmeralda/ Ranger Exploration, din Australia.

În 9 mai 1990, fosta regie, actuala Companie Remin Baia Mare şi Geomin SA Bucureşti, au semnat acordul de principiu şi au realizat studiul de fezabilitate pentru ridicarea uzinei de retratare. Încheiat în martie 1992, sub coordonarea firmei australiene Lyco Resources, proiectul Aurul a fost aprobat de Agenţia Română de Dezvoltare (1661/6.09.1991), Ministerul Industriilor (181686/ 2.04.1992) şi a primit acordul de mediu din partea ministerului (autorizaţia 33/ 1993). Aşa a luat ființă societatea mixtă româno- australiană Aurul SA, rebotezată Transgold.

Pentru ridicarea uzinei de retratare, care a început în 1997 şi a fost terminată în 1999, au fost nevoie de 284 de avize şi aprobări din partea mai multor instituții ale statului. Uzina a fost ridicată în apropiere de Baia Mare, într-o zonă populată, deşi uzine similare din Australia, Canada, Africa de Sud sunt amplasate în zone nepopulate, deoarece în procesul tehnologic se folosește cianură. La Baia Mare se pare că au primat interesele, care însoțesc acest proiect şi s-a ales această variantă (exista infrastructură, apă, gaz, energie electrică, respectiv investiții minime din acest punct de vedere.  A urmat accidentul ecologic, din 2000, care a adus o tristă faimă internațională municipiului de pe Săsar.

 Revenind la Aurul, menționăm că acționarii societății au fost: Esmeralda- 50%, Remin- 44,5%, Geomin- 5%, UUMR Baia Mare-0,1% şi ICPM- 0,1%. Cel puţin aşa erau la începutul activității. ICPM- institutul băimărean a fost cumpărat de Gheorghe Sas, român stabilit în străinătate. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu acțiunile respective. 

În decursul anilor, multe ciudățenii au apărut în jurul acestui proiect. După cum se ştie, maestru de ceremonii pentru uzină a fost Ioan Hudrea, controversatul şef al Remin, până în 1998, când a fost debarcat de la cârma regiei. Până la plecare, Hudrea şi australienii au mai înființat, deşi inițial nu s-a vorbit de aşa ceva, firma Explorer, acţionari- Esmeralda cu 97,5% şi Cuarţ Baia Mare cu 1,9%. Nu se ştie cine deţinea 0,4% din acţiuni.

De asemenea, a avut loc o asociere între Remin şi Esmeralda pentru finanţarea de cercetare geologică pe perimetrele deţinute de Remin, printr-o creştere de capital, la Aurul. Explicaţia dată de Hudrea la momentul respectiv (1997) a fost că, după 12 ani, timp în care era estimat că se va termina de exploatat sterilul decantat şi, la o investiție de 28,5 milioane de dolari, trebuie continuat cu alte activități.

Și tot așa. A urmat închiderea mineritului neferos, iar Aurul a intrat în declin și a fost subiect ani întregi pentru ecologiști, pseudoecologiști. 

În momentul de față, nu avem minerit neferos, nu avem metalurgie, avem vreo 14 iazuri cu steril care poluează Baia Mare, în principal. Mai avem sute de foști mineri care protestează pentru faptul că au probleme cu pensiile primite după recalculare.

Pe ăștia de mai sus, cei care au orchestrat mineritul, nu îi întreabă nimeni nimic. Au pensii uriașe și, probabil, acum au și nemulțumiri pentru noua formulă de calcul a pensiilor. Cei de mai sus, dar și alții nu au intrat în mină, nu au făcut muncă în subteran. Au stat doar în birou, au încasat averi și au avut visuri aurite de care s-a ales până la urmă praful.