Cum a disparut laboratorul de restaurare?

Casele de lemn care pot fi vazute astazi la Muzeul de Etnografie de pe Dealul Florilor isi datoreaza rezistenta faptului ca grinzile din care sunt construite au fost tratate, inainte de reconstructie, intr-un laborator care a... disparut. Fiecare grinda era cufundata, timp de doua saptamani, intr-un bazin de imersie cu o lungime de 13 metri (solutia din bazin, pentaclor fenolat de sodiu si xilanon, avea rolul de a distruge cariile si de a intari lemnul). Schimbarea radicala Totul a inceput in anul 1974, o data cu primirea locatiei actuale a sectiei de Etnografie a Muzeului Judetean Maramures. Atunci a fost demarata si ideea organizarii unui muzeu in aer liber. Tinand cont de faptul ca monumentele de arhitectura populara care urmau sa fie aduse din satele Maramuresului si refacute in perimetrul noului muzeu erau construite din grinzi de lemn cu o vechime apreciabila, s-a luat masura infiintarii unui laborator pentru tratarea lemnului. Din punct de vedere al dotarii si al personalului care il deservea, laboratorul respectiv era al doilea din tara. Intre timp, lucrurile s-au schimbat radical. Instalatia pentru tratarea lemnului si laboratorul de restaurare au functionat pana in anul 2001, an in care au fost pensionati restauratorul si tratamentistul. Interesele economice au facut ca spatiul respectiv sa fie inchiriat de conducerea muzeului de doua ori: prima data unui mic intreprinzator, care a amenajat un fel de club de vara pentru elevi, si a doua oara unei firme care avea ca obiect de activitate montarea de geam termopan, blocandu-se astfel sansa de a repune bazinul in functiune. Functioneaza (?) In prezent, instalatia nu mai este folosita, principalul motiv fiind absenta unui restaurator si al unui tratamentist de profesie. Daca in 1986 muzeul avea 20 de angajati, astazi nu mai exista decat 6-7, si niciunul dintre acestia nu are studiile necesare pentru a realiza un tratament corespunzator al lemnului. Tinand cont de faptul ca directorul Muzeului Judetean, Grigore Man, este de acord cu participarea angajatilor institutiei la cursuri de perfectionare numai in conditiile in care acestia isi platesc din buzunarul propriu toate cheltuielile (drum, cazare, masa si cursuri), nici n-o sa apara prea curand specialisti in domeniu. De noi angajati, gata scoliti, nu se pune problema, Man fiind adeptul reducerii de personal, dupa cum ne-o arata cifrele. Din punct de vedere al organizarii, laboratorul avea o sala pentru restaurarea obiectelor din lemn de mici dimensiuni, o sala pentru pastrarea solutiilor folosite in cadrul procesului de tratare (masura necesara, pentru ca xilamonul si pentaclorul fenolat de sodiu sunt substante otravitoare) si o sala a restauratorului. Astazi, singura incapere folosita este un fel de vestiar pentru muncitori. Stiam ca ultimele doua case ridicate in muzeul de pe Dealul Florilor nu au beneficiat de un restaurator de profesie si de o tratare a lemnului corespunzatoare, informatie contrazisa de Grigore Man: “cine v-a spus chestia asta? E o aberatie! Instalatia functioneaza si chiar in toamna anului trecut am restaurat o casa dupa ce am tratat-o!” Noi stiam ca muzeul nici nu are substantele despre care am amintit, pe motiv ca sunt foarte scumpe, si chiar daca le-ar fi avut, care dintre angajatii muzeului stiu sa le foloseasca corect? Despre “performantele” realizate de nespecialisti in domeniu ne-am lamurit cand am vazut casa borseana… Ioan BOTIS, Nicolae TEREMTUS