CULTURA, REPORTAJ

* 26 august 1533 – asasinarea lui Atahualpa, ultimul Mare Inca
Trimisi de Creatorul luminii sa-l rapuna pe Fiul Soarelui

* Rugaciunile nu au nevoie de aprobarea Bisericii
Sihastrul din Valea Caselor

* Castelul muzicii folk s-a inaltat in Baia Mare
Vremea Menestrelilor

* Natiune, naratiune, fictiune
Diavolul din scripca

* Un scurt-metraj produs de adolescenti
“Temelia” de celuloid

* 26 august 1533 – asasinarea lui Atahualpa, ultimul Mare Inca
Trimisi de Creatorul luminii sa-l rapuna pe Fiul Soarelui

In septembrie 1532, conchistadorii sarbatoreau intemeierea primei asezari spaniole pe pamant incas: San Miguel de Piura. La scurt timp, Francisco Pizzaro a pornit spre interiorul tarii in fruntea unei mici armate formate din 62 de calareti si 106 infanteristi. Intentia de a cuceri Imperiul incas parea o nebunie, dar conditii exceptionale au permis realizarea visului nebunesc al spaniolilor.

Imperiul incas era macinat de luptele pentru tron intre fiii lui Huayna Capac: Huascar si Atahualpa. Timp de cinci ani, Atahualpa (care era fiul lui Huayna Capac si a unei concubine a acestuia) s-a aratat fidel fratelui sau, dupa care, trei generali (Chalcuchima, Quisquis si Ruminahui) au reusit sa-i trezeasca ambitia de a deveni Mare Inca. Atahualpa s-a revoltat impotriva autoritatii centrale si a inceput sa-si omoare toti fratii. Pe unul dintre acestia, Atoc, l-a tras in teapa si a pus sa i se confectioneze din craniul lui o cupa impodobita cu aur.

Trimisii lui Viracocha

Incasii credeau despre spanioli ca ar putea fi trimisii lui Viracocha, zeul creator al luminii. Necunoscutii purtau aceeasi barba ca si zeul si venisera de peste oceanul in care Fiinta suprema disparuse cu multa vreme in urma. Viracocha (Huiracocha) era un zeu demiurgic preincas, din epoca arhaica peruana. In perioada incasa, Viracocha a fost confundat cu zeul soarelui preincas, Pachacamac. Dupa un mit preincas – in care era numit Kon Tiki (Omul Soare) si Illa Tiki (Omul Foc) – Viracocha, supravietuind unui mare conflict militar, a plecat cu un grup de prieteni si s-a pierdut in apele Pacificului. Acum, trimisii zeului se intorsesera din apele oceanului pentru a intra in stapanirea Imperiului inca. Sosirea acestor straini albi si barbosi, stapani ai fulgerului, urcati pe animale mari cu picioare de metal, iesiti din apele in care zeul Viracocha disparuse, a provocat o mare tulburare la curtea imperiala de la Tumipampa. “Atahualpa n-avea pentru spanioli acelasi sentiment de teama, dar un fiu al lui Inca, chiar bastard si sceptic, nu-si putea permite sa se joace cu ceea ce putea fi, cu toate acestea, o aparitie brusca a divinitatii. Prudenta era deci necesara atata vreme cat nu-i cunostea indeaproape pe acesti straini cu vesminte metalice, cocotati pe animale uriase”, afirma Michael Strauss in Maretia Imperiului inca. Primul ambasador al lui Atahualpa, un nobil incas, i-a adus lui Francisco Pizzaro doua rate umplute, un cadou prea mic pentru niste reprezentanti ai divinitatii. Spaniolul i-a trimis Marelui Inca niste camasi fine de olanda si doua cupe din sticla de Venetia.

Intalnirea de la Cajamarca

Dupa schimbul de cadouri, conchistadorii au pornit pe un drum incas ce trecea printr-o trecatoare impresionanta a Anzilor (loc in care armata incasa i-ar fi putut macelari) spre Cajamarca. Atahualpa nu a dat insa ordinul de atac. Castilienii au descoperit soroche (raul de Anzi, provocat de altitudine si de rarefierea oxigenului). Nascuti si crescuti la altitudini joase, spaniolilor le-a fost foarte greu sa se obisnuiasca. Chiar facand economie de miscari, conchistadorii n-au reusit sa evite nevralgiile, palpitatiile, crampele, sufocarea teribila si bataile dureroase ale inimii. Ajunsi in valea Cajamarca, spaniolii au fost intampinati de Atahualpa si impresionanta sa garda formata din 50.000 de incasi. La intalnirea dintre spanioli si incasi, Marele Inca a fost atat de preocupat de demnitatea sa, incat a ramas impasibil cand Hernando de Soto si-a facut calul sa sara nestapanit atat de aproape de el, incat haina lui a fost murdarita de balele animalului. Toti membrii garzii lui Atahualpa care nu si-au putut stapani o miscare de groaza in fata “monstrului” necunoscut care navalea spre ei au fost executati, impreuna cu familiile lor, chiar in acea seara. Gestul vinovatilor era comparabil cu tradarea, iar aceasta se pedepsea prin torturarea si uciderea vinovatilor, dupa care cadavrele erau jupuite, iar pielea lor era folosita la confectionarea tobelor; din oase se faceau flaute, iar din cranii – cupe de baut. Pentru Atahualpa, ziua s-a incheiat cu o veste imbucuratoare: oamenii lui il prinsesera pe Huascar.

Arestarea Fiului Soarelui

Situatia spaniolilor era ingrijoratoare. Asezarea Cajamarca in care fusesera gazduiti era inconjurata de zeci de mii de incasi, fapt care l-a determinat pe Pizzaro sa se gandeasca la arestarea lui Atahualpa. A doua zi, spaniolul trebuia sa se intalneasca cu Inca. La inceputul dupa-amiezii, Atahualpa, asezat intr-o litiera tapisata cu pene multicolore de papagal, s-a indreptat cu mare pompa spre Cajamarca. Un escadron de incasi imbracati in haine de diferite culori, asezati ca pe tabla de sah, precedau litiera si ridicau orice fir de pai intalnit in cale, maturand apoi solul. Urmau trei grupe de dansatori, cantareti si ofiteri in tinuta de parada. Abia la apusul soarelui cortegiul a ajuns in piata din Cajamarca. Vincente Valverde, singurul cleric din corpul expeditionar spaniol, a iesit dintr-o cladire si s-a indreptat spre litiera imperiala, cu o Biblie intr-o mana si un crucifix in cealalta. Inca a refuzat propunerea calugarului dominican de a intra in casa unde il astepta Pizzaro. Valverde a schimbat atunci tactica si pe un ton agresiv i-a cerut lui Inca sa se converteasca la religia crestina si sa se considere un supus al regelui Spaniei, Carol Quintul. Valverde a invocat autoritatea Bibliei pe care Inca, dupa ce a studiat-o cateva clipe, a aruncat-o in tarana. Gestul lui Atahualpa a reprezentat pentru archebuzierii comandati de Pedro de Candia semnalul declansarii atacului. Acestia au deschis focul, dupa care cavaleria castiliana a aparut cu o rapiditate care i-a surprins pe incasi. Terorizati de galopul cailor si de zgomotul produs de armele de foc, incasii au inceput sa fuga in toate directiile, devenind o prada usoara pentru calaretii spanioli. In cateva minute, sute de cadavre au acoperit solul pietei. Armamentul incasilor s-a dovedit ineficient in fata armelor de foc si a armurilor spaniolilor; prastiile (arma favorita a incasilor), arcurile, propulsoarele de sageti, ghioagele cu capul ghintuit, topoarele si lancile au fost neputincioase in fata tunurilor, archebuzelor si sabiilor de Toledo. Peste 50 de ofiteri s-au adunat in jurul litierei lui Inca; acesta, impasibil, ca si cum lupta nu-l privea, contempla macelul. Dupa o jumatate de ora de la declansarea atacului, Atahualpa a fost facut prizonier.

Rascumpararea fabuloasa

Chiar in situatia de captiv, Inca si-a pastrat atributele puterii. Ordinele lui continuau sa fie acelea ale unui monarh absolut. Spaniolii s-au ferit sa-l umileasca suplimentar si i-au dat voie sa-si reconstituie curtea imperiala, cu ofiterii care au supravietuit macelului, femeile si servitorii lui. Incet-incet, sub privirile curioase ale spaniolilor, Atahualpa a reconstituit ritualul dupa care se desfasura viata lui cotidiana. Dupa primele zile ale detentiei, Inca a remarcat interesul spaniolilor pentru metale pretioase, asa ca le-a promis, in schimbul eliberarii sale, o rascumparare fabuloasa: mii si mii de obiecte de aur, care sa umple o sala de 22 de picioare lungime, 17 latime si 8 inaltime. In argint, Atahualpa propunea sa dea de doua ori volumul acestei camere, plina pana in tavan, totul putand fi livrat in urmatoarele doua luni. Chiar a doua zi dupa incheierea intelegerii dintre Pizzaro si prizonierul sau, sute de mesageri au plecat din Cajamarca pentru a cere tuturor sefilor inca si tuturor functionarilor imperiului sa adune aurul si argintul pentru rascumparare. Dupa cateva saptamani, au inceput sa apara in Cajamarca lungi caravane de lame ce transportau metale pretioase. Cativa spanioli, la ordinul lui Pizzaro, zdrobeau obiectele depuse in camera etalon, ca sa intre cat mai multe. Acest rau de aur si argint nu a incetat sa se scurga spre Cajamarca decat atunci cand peruvienii au aflat de executia lui Atahualpa. Pretioasele incarcaturi au fost ascunse in munti. Cu toate acestea, Pizzaro a apucat sa primeasca 5.545 kg de aur si 11.904 kg de argint. Intre timp, Inca, convins ca spaniolii nu reprezentau o amenintare serioasa si ca, dupa eliberare, ii va fi usor sa-i ucida, se gandea doar la consolidarea puterii sale si a dat ordin ca Huascar, prizonier la Andamarca, sa fie ucis. Alti doi frati ai lui Atahualpa, Huaman Titu si Mayta Yupanqui, au fost executati.

Moartea Marelui Inca

Atahualpa nu a fost constient de situatia in care se afla. Motivand un posibil atac al incasilor, Hernando Pizzaro, fratele lui Francisco, a cerut ca Inca sa fie executat. Pizzaro a ezitat initial, dupa care a acceptat. Nu a avut loc nici un proces. Inca a fost doar instiintat de capul de acuzare si de sentinta. Incasul a fost acuzat ca a mobilizat trupe in vederea masacrarii crestinilor, pretext pentru a fi condamnat la moarte. La 26 august 1533, Atahualpa a fost dus, cu picioarele si mainile legate, in piata din Cajamarca. Toata dimineata, Dominicanul Valverde a cautat sa-l forteze sa se converteasca la crestinism. S-a folosit de orice argument pentru a-l convinge. Resemnat, Inca a acceptat botezul doar atunci cand calugarul i-a promis ca daca accepta va fi strangulat in loc sa fie ars pe rug. “Dupa ce a pronuntat ultimele cuvinte si in timp ce spaniolii care-l inconjurau recitau un crez pentru mantuirea sufletului sau, l-au sugrumat rapid”, afirma Pedro Sancho, secretarul lui Pizzaro. Dupa trei zile, Pizzaro si-a dat seama ca zvonul privitor la un iminent atac al incasilor nu avea nici o baza reala. “L-au ucis pe Inca pentru ca el ar fi mobilizat, asa pretind ei, importante trupe de razboinici pentru a-i ataca pe spanioli. Dupa parerea mea, era necesar sa se dovedeasca vinovatia lui Inca in mod indiscutabil, in asa fel incat nici un dubiu sa nu fie permis, inainte de a se gandi sa execute un om cazut in mainile lor si din partea caruia nimeni, spaniol sau altceva, n-a avut de suferit nici cel mai mic prejudiciu…”, ii scria Gaspar de Espinoza, guvernator in Panama, regelui Carol Quintul. Obisnuiti cu un regim de ascultare, multimea incasilor nu a facut nici un gest pentru a-l salva pe Marele Inca. Moartea lui Atahualpa deschidea pentru europeni drumul spre cucerirea Imperiului incas.

Prevestirile sfarsitului incasilor

Aparitia strainilor fusese precedata de prevestiri rele: cateva cutremure mai violente ca de obicei provocasera pe mare ingrozitoare valuri seismice. Traznetul lovise palatul imperial si fusesera vazute trecand pe cer comete cu aspect ingrozitor. Intr-o zi, cand se celebra sarbatoarea Soarelui, un condor urmarit de soimi s-a prabusit in piata din Cuzco. Acest trimis al Soarelui a fost prins si ingrijit, dar nici un leac nu a fost in masura sa vindece pasarea care a murit. S-a produs apoi un spectacol si mai sinistru: Intr-o noapte foarte luminoasa, Luna a aparut intr-un triplu halo, primul de culoarea sangelui, al doilea de un negru verzui, si al treilea asemanator fumului. Un ghicitor a fost chemat imediat si pus sa interpreteze semnele. Verdictul dat era nefast: sangeriul anunta ca un razboi ii va nimici pe descendentii lui Inca; negrul simboliza ruina religiei si a statului; imperiul, in cele din urma, se va duce ca un fum, asa cum arata ultimul halo.

Tupac Amaru - Sarpele regal

Dupa moartea lui Atahualpa, spaniolii au tolerat cativa pseudo-Inca. Ultimul dintre acestia a fost Tupac Amaru (Sarpele regal). El s-a revoltat in 1571 impotriva autoritatii spaniolilor, dar acestia l-au facut prizonier in momentul in care incerca sa fuga in padurea tropicala. Pus in lanturi, Tupac Amaru a fost dus la Cuzco, unde a intrat pe jos, urmat de prizonieri si de prada pe care o capturasera oamenii lui Francisco de Toledo. Dupa ce a fost botezat, dupa cat se pare, fara voia lui, in fata unei multimi ingrozite, Tupac Amaru a fost decapitat. Capul lui a fost infipt intr-o sulita de langa esafod. Spaniolii au descoperit ca indienii veneau in fiecare noapte pentru a venera capul Sarpelui regal. Viceregele, care a fost informat de idolatria savarsita de incasi, a dispus ca trupul si capul lui Inca sa fie ingropate intr-o capela a Catedralei din Cuzco.

O civilizatie andina

Incasii dispuneau de o formidabila retea rutiera, Hernando Pizzaro fiind nevoit sa recunoasca ca in toata crestinatatea nu existau drumuri comparabile cu cele incase. Acestea erau surprinzator de late si acoperite cu lespezi de piatra, chiar daca incasii nu aveau vehicule cu roti si nici animale de tractiune. Drumurile treceau uneori prin tunele sapate in Anzi si traversau canioane imense pe poduri suspendate. Un drum mai lung decat cel roman care lega Scotia de Ierusalim, masura 5232 km si urca pana la 5230 m altitudine. Aceste drumuri erau folosite pentru deplasarea trupelor si de serviciul de curieri postali, extrem de eficace si bine pus la punct. O stire putea sa ajunga de la Cuzco la Quito in zece zile, dupa ce strabatea 1600 de kilometri, prin intermediul unor alergatori la o distanta de 2-3 km unul de celalalt.

Ioan Botis





* Rugaciunile nu au nevoie de aprobarea Bisericii
Sihastrul din Valea Caselor

Povestea sihastrului din Valea Caselor ar putea incepe asa. Au fost odata, patru frati orfani de mama: trei baieti si o fata. Trei dintre ei erau muti din nastere. Singurul care nu avea “limba legata” era Nutu Pop. Acesta a trait 78 de ani ca un mucenic sihastru, la izvoarele Vaii Caselor, intr-un varf de movila, dedicandu-si viata rugaciunii.

Localnicii din Barsana spun ca Nutu Pop era analfabet, numai ca in urma unui vis (in care se facea ca a invatat buchiile) a ajuns carturar. Si-a scris intreaga viata intr-un caiet, aflat azi in posesia parohiei greco catolice din comuna. Nutu Pop a mai visat ca trebuie sa faca o capela sus, pe deal, in locul denumit azi ”La Tiliuta” (chilie). Prima constructie era din lemn captusit cu lut, cu un turnulet de o schioapa. A inaltat-o chiar in capul movilei. Apoi a ridicat o a doua capela, mult mai mare, pe locul careia se ridica azi biserica de lemn a viitoarei manastiri catolice. Pentru sine, a cladit din carton asfaltat si placi fibrolemnoase o coliba cu turn, alcatuita din doua incaperi minuscule. “Casa” sihastrului era lipsita de orice accesoriu al civilizatiei. In anii comunismului, Nutu a fost singurul monah neautorizat (”dizident”, pustnic, spuneti-i cum vreti) din toata Tara Maramuresului. Desi nu a fost niciodata acceptat de Biserica, si-a castigat respectul satului caruia i-a dedicat rugaciunile. A trait si murit singur, la ”Tiliuta”. Mormantul sau se afla in varful dealului, intre capela mica si biserica, in fata casutei acum pustie.

A trait din rugaciuni

Am urcat inspre acel loc, intr-o dupa amiaza fierbinte. Ajuns sus, am fost intampinat de un om mititel care gajaia incoerent. Este singurul supravietuitor dintre fratii Pop, zis Mutu’, care traieste pe vale, mai jos de lacasul religios, din mila vecinilor crestini. El ne-a aratat, cu gesturi largi, lucrarile de pe deal. Biserica din stejar, mica si bine proportionata, este aproape gata. Mesterul care-i finiseaza interiorul, Iulian Cora si soata sa au inceput sa povesteasca molcom cele ce urmeaza. Dupa ce “Popenii” au ramas orfani, unul dintre frati a murit putin mai departe de ”Tiliuta”, fiind ucis de un bolovan cazut dintr-o rapa. Pe atunci Nutu Pop ”umbla in bote”, fiind paralizat de la brau in jos. Intr-o noapte insa, visand ca a intrat lupul intre oi, a sarit din pat (!), si de atunci a abandonat carjele, umbland normal. Pustnicul traia din rugaciuni si manca rar. Cand cobora la boldul din sat (imbracat in straie albe, toata viata a umblat asa), isi cumpara doar bomboane de menta. Din acele drajeuri verzi, facea generos parte si copiilor.

Puterea credintei

In timpul lui Ceausescu, prin anii ‘70, cineva i-a adus in dar un casetofon si cateva casete cu imnuri religioase. Nu mult dupa, niste becisnici de ucraineni din Poienile de sub Munte i-au furat casetofonul. Pop Nutu, adanc mahnit, s-a rugat ca sa-si primeasca indarat cadoul. Urmarea a fost ca unul dintre ”rusi” s-a spanzurat, altul a paralizat si ultimul a innebunit. Femeia celui paralizat i-a adus pustnicului casetofonul, iar acesta s-a rugat pentru barbatul pacatos si, minune!, hotul si-a revenit. In urma cu trei ani, pe locul in care a haladuit straniul sihastru, a inceput ridicarea unei biserici ce va deveni lacas de calugari. Stiopei Vasile, un localnic, a donat o casa veche, din lemnul careia s-a inceput constructia. Apoi, un olandez generos a oferit banii necesari. Pe movila ”Tiliutei” se afla si astazi casuta neatinsa a pustnicului. De o saracie cumplita, casa va fi amenajata ca un mic muzeu. Tot acolo se afla si o troita incropita tot de Nutu Pop pe un postament rudimentar din bolovani, ce aduce cu un arhaic altar canaanit. Oamenii vailor vin uneori sa se roage aici, insa turistii coboara din autocare in fata manastirii Barsana, moderna si cu “suseaua” proaspat asfaltata, sa nu fie prea mare deranju’. Nici un strain nu urca cei cinci kilometri de vale pana la ”Tiliuta” de la izvorul Vaii Caselor. Pentru ca nu stiu de existenta locului in care a trait pustnicul. Si pentru ca nimeni nu le spune. Ghizii au prins lehamite de potecute prafuite.

Teofil Ivanciuc





* Castelul muzicii folk s-a inaltat in Baia Mare
Vremea Menestrelilor

Au existat numeroase incercari de-a defini muzica folk. Poate cea mai potrivita este cea a lui Dan Andrei Aldea: “muzica folk este nostalgia taranului mutat la oras”. In plus, are dorul timpurilor apuse, dorul iubirilor pierdute, al parintilor plecati prea devreme. Vechea lira a zeilor s-a schimbat in chitara si cu ajutorul ei artistul reuseste sa refaca legatura pierduta dintre muzica si poezie. Intr-un inceput aprins de toamna, omul si chitara au reinviat vremea menestrelilor.

Intr-un oras cu “fabrici si uzine”, pe cand soarele musca bland din coltul dealului dinspre apus, domnite cu mers usor au coborat din turnurile zavorate, cavalerii si-au agatat armele in dosul usii, generalii au abandonat campul de lupta, venind sa asculte versul menestrelilor de pe scena Teatrului de Vara din Baia Mare.

In dulcele stil clasic

Festivalul National de Muzica Folk “Noaptea Menestrelilor” a inceput acum patru ani dintr-o ideea frumoasa a Grupului Folk Clasic. Diana si Ioan Horvat-Bughesiu au ramas convinsi ca doar muzica si poezia mai pot rascumpara “pacatele” unei lumi tocite intre asfaltul incins si bolta sprijinita pe cosurile de fum ale fabricilor: “S-a intamplat si de data aceasta … Intr-un inceput de toamna aprins, menestrelii si-au acordat lirele si au pornit pe calea sufletului in cautarea versului de dor al lunii. Intr-o noapte magica, versul a mangaiat gandul, cantecul a trezit auzul, si toti cei care au raspuns chemarii au regasit pret de cateva ceasuri taramul pur al armoniei. Au pasit la inceput cu ezitarea specifica “Omului Recent” care are responsabilitati si nu-si permite momente de slabiciune (romantismul fiind considerat dovada de slabiciune intr-un timp al durilor, nu-i asa ?), dar imediat ce cantecul a pus stapanire pe intregul teatru, imediat ce razele lunii au cuprins ca intr-un glob de cristal spatiul in care se producea miracolul, toate prejudecatile, chiar si cele mai strasnice argumente s-au spulberat lasand drum liber trairii. Si s-a trait. S-a trait cu toata puterea sufletului: dragoste si deznadejde, lacrima si zambet, intuneric si lumina, apa si foc, plutire si galop. S-a trait, atat cat se poate de pamantean, tot ceea ce a pus cerul mai de pret in om: simtirea. Parca nici nu mai stiu de cand nu mi-am mai simtit sufletul. Un an intreg a stat cuminte la locul sau, am si uitat sa-l hranesc… Si cata sete de frumos a strans in acest rastimp! Cu cata pofta a baut intreaga cupa de lumina ce i s-a oferit cu zambetul pe buze de cei ce cu mandrie isi spun, o data in an menestreli.”

Povestea merge mai departe

S-a intamplat din nou. Vineri 20 august 2004, la lasarea serii, Teatrul de Vara s-a umplut de pasionati ai muzicii folk. S-a cantat asa ca in fiecare an, pana la ivirea zorilor. Cei de garda langa spranceana noptii de suflet au spus: “nici nu mai stiu cand a inceput si cum s-a sfarsit. Mai simt inca vibrand undeva, in adancul inimii un glas cald, mai simt si acum degete blande facand strunele sufletului sa rasune, mai rad inca la amintirea vorbelor de duh rostite in cant de nebunul imparatiei cu trasnai, ma mai surprind lacrimand inca si acum de dor sau tresarind de galop de cai si dincolo de ganduri cotidiene ce nu imi dau pace si-mi sfredelesc creierul, ma mai surprind rostind in soapta Ruga. Mi s-a intiparit temeinic pe retina culoarea focului sacru, a carui flacara aprinsa la miezul noptii a luminat calea muzei catre noi. Si muza a raspuns chemarii, a presarat asupra tuturor pulbere de gand bun, pace, iubire si petale de poezie”. S-a mai scris o fila, a patra, si povestea va continua sa se scrie atata timp cat mai avem nevoie de a ne descoperi sufletul, atata vreme cat mai dorim sa ne pastram visele. An de an ne vom intoarce, mai romantici, mai frumosi, mai tineri, pentru ca doar traim in poveste, si daca noi vrem, putem face ca timpul sa curga, nefiresc, in sens invers. La fiecare inceput de toamna, la ceasul cand Luna isi canta versul de dor, menestrelii se vor aduna tot mai multi, aducandu-va in dar povestile lor.

Sprijin de suflet pentru menestreli

La editia din acest an, Directia pentru Cultura si Muzeul Judetean Maramures, sprijiniti de GAZETA de Maramures si de alti sponsori generosi au reusit sa aduca pe scena peste 15 menestreli, printre care: Andrei Albu, Cristi Corcioveanu, Daniel Fat, Tudor Pascu, Marinel Petreus, Florin Pop, Sorin Talos si grupurile: Cantos, Clasic si Flores. Important este ca acesta seara a depasit granitele judetului, desenand un punct de referinta pe harta manifestarilor de acest gen din tara, continuand cladirea “castelului” de suflet al muzicii folk.

Emanuel Luca





* Natiune, naratiune, fictiune
Diavolul din scripca

Tocmai pe cand se lasa un abur gros peste prunele coapte, asteptand rabdatoare sa se deschida horinciile, incepeau, in vremuri vechi, si jocurile la sura, pentru a readuce pe fata satenilor veselia ingropata in postul ce se sfasea la mijloc de august. Se aduna tot satul langa instrumentele celor doi lautari: o vioara si-un braci, suficiente pentru a face sa se scuture pamantul sub tropotul dansatorilor. Canta Ilie cu scripca, de trozneau incheieturile surii, se zguduia sindrila si se inroseau obrajii codanelor venite la joc. Ziceau oamenii despre el ca “il are pe dracu-n vioara”, ca nimeni nu poate sta pe loc cand isi pune bucata de lemn blestemat sub barbie. In cultura romaneasca simbolismul lautei a fost preluat mai ales de vioara, inventia ei fiind atribuita atat Diavolului, cat si lui Dumnezeu. Dupa o legenda, scripca a fost una din primele inventii ale Diavolului. Dar vioara creata de el nu canta. A fost necesara interventia lui Dumnezeu, care i-a facut gauri in cutia de rezonanta si i-a ridicat coardele pe calus (E.N.-Voronca). In basmele romanesti, scripca figureaza printre ajutoarele magice pe care le primeste eroul de la un donator mitic. Ea poate invia mortii, reda vederea unui orb, face pe oricine sa joace, pana cand cade mort. O asemenea vioara poate avea corzile “din vine de om”. Dintre instrumentele rituale, lauta, alaturi de fluier (bucium, cimpoi), e nelipsita din ceremoniile rituale si sarbatorile traditionale ale romanilor. Cantatului din vioara i se atribuie puterea de a izgoni duhurile rele. Cat durau eclipsele lunare sau solare, “tiganii satelor cantau din scripca”. O interesanta asociere a viorii si a femeii, dar si o dovada a sacralitatii acestui instrument, o sugereaza urmatoarea practica magica: “Fetele fura strune de la scripca si le leaga de mana, ca sa fie iubite cum ii iubit tonul strunelor” (A. Gorovei). Vraja aceasta are si o incantatie speciala, fiind rostita in Noaptea Sfantului Andrei (30 nov.): “Acele fete care doresc sa se ibovniceasca cu anumiti flacai cauta in aceasta seara cate o sarma de scripca – instrumentul ce se socoteste ca are puterea minunata de a inmuia sau potoli inima omului – pe care o pun la gat, zicand de trei ori: “Cum ii invartita sarmusoara asta, asa sa se invarteasca si inima lui (numele) Dupa mine!” (I. Evseev). Acum, pana si jocurile “traditionale” se fac sub mangaierea blanda a monitorului de la un calculator performant, care poate “zace” pana dimineata, fara pauza, fara mancare si horinca. Ilie canta pana ii tasnea sangele de sub unghii, iar dracul din vioara se potolea numai atunci cand vedea feciorii cum iau de dupa cap fetele si le duc spre sat, tocmai pe cand se lasa un abur gros peste prunele coapte...

Emanuel Luca



* Un scurt-metraj produs de adolescenti
“Temelia” de celuloid

Intr-un grup de adolescenti baimareni s-a rostit o provocare. Era mai mult o gluma. “Hai sa facem un film”, si-au spus ei razand. Vreo trei din grup au luat provocarea in serios si au inceput munca. S-a nascut astfel “Temelia”. Un scurt metraj de 20 minute, o realizare suta la suta baimareana.

Erli Zsolt (producator executiv si actor), Adrian Ciure (regizor), Ernst Noemi (co-scenarist si actor) sunt trei dintre adolescentii baimareni care au realizat la finele anului 2003 un film de scurt metraj. Filmul a fost finantat din propriul lor buzunar. Productia se numeste “Temelia” si are ca subiect incercarea a doi tineri de a reusi in hip-hop-ul romanesc. “Prima data am vorbit despre film in vara anului 2002, dar abia in februarie 2003 s-a inceput lucrul efectiv la scenariu. Filmarile au debutat in 19 august si au durat pana la sfarsitul lunii septembrie, incluzand montajul”, a spus Erli Zsolt, unul dintre initiatorii proiectului. Sorin Deac, unul dintre actori, si Erli Zsolt sunt si componentii trupei “Reprezentantii Strazii”, cu care au reusit sa scoata si un album. Filmul “Temelia” este realizat din fonduri proprii, cei doi componenti ai trupei “Reprezentantii strazii” investind in productie banii castigati de pe urma albumului. Media de varsta a celor implicati in realizarea filmului este de 18 ani.

Despre film

In proiect au fost implicati 30 de oameni, iar coloana sonora a fost realizata cu ajutorul a sase trupe de hip-hop locale si una din Satu Mare. Pentru cele sapte piese din film s-a lucrat in patru studiouri din Baia Mare si unul din Satu Mare. “Tema filmului se bazeaza pe un eseu pe care l-am scris in urma cu trei ani. Chiar daca se termina cu happy-end, are totusi ceva tragic. Locatiile alese (atat exterioare, cat si interioare) au fost exclusiv din Baia Mare, unele strazi devenind pentru cateva ore platouri de filmare. Filmul se situeaza undeva intre nivelul amatoricesc si cel profesional. Nici un membru al echipei nu avea vreo specializare in domeniu”, a spus Erli Zsolt, producator executiv, co-scenarist si actor al scurt-metrajului “Temelia”. Desi romanii nu sunt prin excelenta firi pragmatice, de cate ori vorbim despre un asemenea proiect ne gandim la bani. Pentru adolescentii implicati in proiectul “Temelia”, lipsa unor fonduri consistente nu a fost o piedica. “Intr-adevar, partea financiara este primul obstacol, dar vei gasi intodeauna oameni care sa te sprijine, daca vrei sa realizezi ceva. Pot sa spun ca nu am avut obstacole mari. Ne-am propus sa terminam in septembrie si am reusit, fara compromisuri majore. Singurul nostru regret este ca nu am reusit sa transmitem filmarile interioare live pe internet”, a spus cel mai tanar producator baimarean. Proiectul “Temelia” este mai mult decat laudabil. Speram ca acest scurt- metraj sa fie pentru tinerii implicati doar inceputul realizarii viselor.

“ are un public cu circuit inchis, cei implicati in acest proiect si cu putere de decizie, considerand ca este mai bine asa. Productia nu a fost vazuta ca o investitie care in timp sa aduca bani, ci reprezinta visul implinit al unor copii cu ganduri marete.” - Zolt Erli, producatorul scurt-metrajului “Temelia”

Mihaela Mihalea