CULTURA, REPORTAJ

* Cultele americane si-au gasit salas in Maramures
Perifericele temple rurale

* Natiune, naratiune, fictiune
Fulgerul inspiratiei

* Magica aventura a zborului invers

* 13 august 1940 – inceputul ofensivei aeriene asupra insulelor britanice
Ziua Vulturilor cu aripi de metal

* Despre miselescul conflict din Transnistria
Democratia, asasinata!

* Povestea Ioanei lui Ungur, una din ultimele vindecatoare

* Dr. Denis Deletant, profesor la University College din Londra
“Persona non-grata pentru Ceausescu!”

* Cultele americane si-au gasit salas in Maramures
Perifericele temple rurale

Lumea rurala maramureseana a fost intotdeauna puternic dominata de Biserica si de spiritul religios. Oamenii de la tara au fost si au ramas marcati in sensibilitatea lor profunda de acest spirit. De la botez la mormant, toate momentele fundamentale ale vietii au fost si sunt acompaniate de Biserica. Cladirea cultica a fost plasata in majoritatea cazurilor in mijlocul comunitatii care-si regasea solidaritatea si coeziunea in functie de ea.

In ultimii ani, solidaritatea si coeziunea maramuresenilor, cel putin in spatiul credintei, s-a destramat. Inainte de instaurarea regimului comunist, romanii erau fie ortodocsi, fie greco-catolici. Comunistii au unificat cele doua Biserici surori, impunand ortodoxia. Dupa 1989, am asistat la o ofensiva a cultelor neo-protestante intr-o zona considerata nu cu multa vreme in urma pastratoarea mostenirii traditiei bizantine orientale.

Credinta de import

In teorie, comunitatile rurale sunt mai conservatoare decat cele urbane, acceptand schimbarile cu greutate. Practica vine sa infirme aceasta teorie. Mii de maramureseni au devenit adventisti, martori ai lui Iehova, penticostali sau baptisti, completand un mozaic confesional dominat totusi de ortodocsi, greco-catolici si romano-catolici. Numai in Repedea, pentru a da doar un exemplu, exista aproximativ 250 de penticostali. In fata noilor lacase de cult, puternic contrastante cu traditia arhitecturii religioase maramuresene, nu poti sa nu te intrebi ce legatura poate fi intre spiritualitatea Maramuresului istoric si cultele nascute candva pe la inceputul secolului al XVII-lea in coloniile engleze din America de Nord, rod al unei puternice migratii puritane. Simplitatea micilor biserici de lemn ale Maramuresului si frumusetea lor nestudiata sunt ”concurate” de noile temple, de regula paralelipipedice, parte din ele zugravite in culori pastelate, cu usi metalice si termopane. Pentru maramuresenii secolului trecut, crucea mai era inca un obiect care se bucura de adoratie. ”Este mare veneratia pe care o au pentru sfanta cruce pe care o aseaza dinaintea bisericilor satelor si o venereaza cand trec pe dinainte-i”, afirma un calator francez in insemnarile sale de calatorie. Crucea, semn al victoriei adevaratei biserici asupra ereticilor si infidelilor, nu-si gaseste locul pe noile asezaminte de cult, dupa cum nici icoanele nu sunt de gasit in interiorul acestora si nici clopotele in vreo turla, pentru a ritma cu dangatul lor viata credinciosilor, a anunta apropierea unui pericol, sarbatorile sau doliul. Un evreu convertit a reprezentat in Maramures un simbol al crestinismului ortodox. Astazi, romanii din Maramures par sa fie in cautarea unei noi identitati. O identitate de import, fara traditie, simbolizata de noile, strainele si perifericele temple rurale.

Ioan Botis





* Natiune, naratiune, fictiune
Fulgerul inspiratiei

In timp ce-si instala antena parabolica in nucul din apropierea casei, pe Vasile Traznea l-a lovit inspiratia. Dintr-o data i s–au aratat inaintea ochilor, arzand pe cer, cele sase numere de la extragerea loto de saptamana viitoare, a vazut-o pe Ileana, nevasta-sa, intrand grabita in casa padurarului (cum dracu’, ca ea trebuia sa fie la bai acum?) si, ca intr-un vis, a zarit-o pe Baba Saveta cum ii turna in sticla de horinca spirt Mona si apa pana la buza oiegii. Suparat de cele vazute, si-a trecut mana prin par, intr-un gest de neliniste metafizica (ce sa mai traiesti daca te inseala nevasta si tu bei spirt cu apa in loc de horinca din pere puturoase?), numai ca tocmai in locul unde trebuia sa fie parul lui bogat, proaspat spalat de ploile ce cadeau abundent peste sat, se inalta o padure de sarme contorsionate, capabile sa receptioneze toate posturile tv transmise prin satelit, plus imaginile venite de pe un satelit rusesc. Din ziua in care l-a lovit traznetul, Vasile era convins ca exista viata dupa moarte si ca alcoolul dauneaza grav sanatatii, dar nu mai era sigur de paternitatea lui Vasilica Traznea jr. Fulgerul si trasnetul sunt simboluri ale focului ceresc, ale fortei si pedepsei divine. In crestinismul oriental, stapanul fulgerului este Sfantul Ilie, el foloseste acest “tun ceresc” pentru urmarirea Diavolului si pedepsirea celor pacatosi. Fulgerul si tunetul sunt considerate “vocea lui Dumnezeu”. In antichitate exista o adevarata stiinta pentru descifrarea acestor mesaje (libri fulguralis), iar la noi, in Evul Mediu circulau molnialnicele – cartile ce preziceau viitorul, dupa fulger. Fulgerul este considerat un agent fertilizator, o “samanta” cereasca. In multe mituri, femeile raman insarcinate in urma atingerii lor de un fulger. Apare si ca un simbol al focului ce renoveaza natura si societatea, in urma unei furtuni. Ambivalenta trasnetului si tunetului merge pana acolo, incat ele sunt atribuite uneori Diavolului: “Tunetul este urletul diavolilor vatamati” (T. Pamfile). Totusi, in credintele daco-romane, predomina conotatia sacrala asupra celei demonice. Se considera, de pilda, ca celui omorat de traznet i se iarta toate pacatele si se duce drept in rai. Se mai crede ca fulgerul e o deschidere momentana a cerului, o dezvelire a frumusetii ceresti tainuite. La romani, ca si la toate popoarele din jurul lor, se mai crede ca incendiul provocat de un fulger se poate stinge numai cu lapte de vaca, deoarece norii sunt considerati drept vaci ceresti (I. Evseev). Mijloacele magice de aparare impotriva fulgerelor sunt identice cu cele folosite impotriva tuturor urgiilor cerului: respectarea Joilor oprite (dintre Pasti si Rusalii) a zilelor Fulgeratoarelor (16 - 18 ianuarie), a sarbatorii Sf. Ilie (20 iulie) si Palie (21 iulie) etc.

Emanuel Luca





* Magica aventura a zborului invers

Cu sprijinul U.A.P., filiala Baia Mare, a Primariei si Consiliului Local Baia Mare, a aparut al doisprezecelea album din colectia ”Mica biblioteca de arta baimareana”, colectie ingrijita si editata de Tiberiu Alexa. Roland Castro rencontres prezinta in conceptia grafica a Laurei Ghinea si a lui Adrian Chira lucrarile expuse de curand la Galeriile U.A.P. de Roland Castro, artist si profesor la Institutul Superior de Arta Saint-Luc din Liege, Belgia. Castro are in palmares numeroase expozitii personale precum si participari la expozitii colective impreuna cu grupul ”Quanta”, din care face parte, in Belgia, Franta, Germania, Spania, Portugalia, Romania, Ungaria, Taiwan, Anglia, Italia si Olanda. ”Aceasta magica aventura a zborului invers, devenita atat de arhaica, veche si esentiala se refuza din nou unei istorii liniare si devine brusc asemenea unei expozitii ultrasolare manifest, propunere, invitatie si calauza catre cum ar trebui sa privim si intelege rostul lucrurilor si al lumilor, de acum incolo intr-un viitor pe care sa ni-l asumam ca prieteni”, afirma Dorel Gaina, referindu-se la arta lui Roland Castro.

Ioan BOTIS





* 13 august 1940 – inceputul ofensivei aeriene asupra insulelor britanice
Ziua Vulturilor cu aripi de metal

In septembrie 1939, dupa o rezistenta eroica, Polonia fusese ingenunchiata. In primavara anului urmator, Wermachtul ocupa Danemarca si Norvegia, iar in vara anului 1940, Reichul nazist parea invincibil. Campania din mai-iunie a aceluiasi an a insemnat caderea Belgiei, Olandei si Luxemburgului. In fine, armistitiul de la Rathondes a pecetluit catastrofa militara a Frantei. Anglia ramasese singura putere capabila sa continue lupta impotriva unei masini de razboi germane, care-si crease deja un mit al invincibilitatii.

Primele atacuri ale aviatiei germane asupra convoaielor navale britanice din Canalul Manecii si Marea Nordului au inceput in iunie 1940, dar abia in 13 august 1940 a inceput adevarata ofensiva aeriana germana asupra insulelor britanice. Hitler facuse din eliminarea Royal Air Force conditia principala pentru realizarea debarcarii in Anglia. Luftwaffe a incercat sa dobandeasca suprematia aeriana prin distrugerea aerodromurilor din sudul si sud-estul Angliei si prin atacarea centrelor industriei aeronautice.

Stapanii cerului

“Atata vreme cat fortele aeriene inamice nu sunt infrante, imperativul primordial al razboiului aerian este de a le ataca in orice imprejurare, ziua ca si noaptea, in aer si la sol, lasand la o parte orice alta misiune”, afirma Reichmarchall Hermann Gőring, iar maresalul Wilhelm Keitel, in numele Inaltului comandament al Wermachtului, sustinea ca “o debarcare in Anglia este posibila cu conditia ca aviatia sa-si asigure stapanirea spatiului aerian si anumite alte obiective sa fie indeplinite in prealabil.” In fata aviatiei britanice se aflau trei flote aeriene germane, ale caror comandamente functionau la Paris (Luftflotte III , condusa de generalul Sperrle), la Bruxelles (Luftflotte II, condusa de generalul Kesserling) si in Norvegia (Luftflotte V, condusa de generalul Stumpf), primele doua fiind mult mai importante si totalizand un numar de aproximativ 2.600 de aparate, fata de doar 160 ale celei de a cincea flote. Cifrele sunt aproximative, evaluarile diferind in functie de documentele consultate; unele stabilesc un bilant absolut al tuturor aparatelor existente, iar altele o situatie a aparatelor care puteau participa efectiv la lupta. Germanii aveau cateva avantaje: generalii Sperle si Kesserling erau considerati cei mai periculosi sefi din Luftwaffe (primul avea experienta razboiului din Polonia, al doilea al luptelor din Spania), iar veteranii din legiunea Condor, a caror vedeta era Galland, se perfectionasera in timpul razboiului din Spania si al campaniilor din Polonia, Olanda, Belgia si Franta. De cealalta parte, britanicii puteau angaja in lupta aproximativ 650 de avioane ale RAF. In orice caz, Air Chief Marschal, sir Hugh Downing, nu ignora faptul ca avea de-a face cu un adversar ale carui forte erau net superioare din punct de vedere numeric. Cat priveste valoarea aparatelor ce se infruntau, nu exista nici o indoiala ca Hurricane, cu care erau echipate doua treimi din escadrilele engleze, era inferior avioanelor de vanatoare germane. Faptul a fost confirmat de declaratiile a doi piloti din Luftwaffe: Galland (care spunea despre Hurricane ca “este o placere sa le dobori”) si Steinhof (care preciza ca “eram fericiti cand le intalneam”). In anumite conditii, Spitfire putea sa faca joc egal cu Messerschmitt 109. “Trebuia, desigur, sa impingi aparatul pana la limitele lui extreme pentru a face fata Messerschmitt-urilor, dar la mare inaltime eram aproape la egalitate si ne tratau cu respect”, afirma Jeffrey Quill, pilotul de incercare al Spit-ului. Cu aparatele lor, britanicii trebuiau sa realizeze deasupra Angliei “o umbrela de avioane de vanatoare”, consolidata printr-o intreaga retea de aparare antiaeriana, de reflectoare, de baloane captive, de statii de reperaj si de radare. Cat despre piloti, numai lupta urma sa decida care dintre cele doua tabere detinea superioritatea. Englezii care participasera la operatiunile din Franta si care fusesera repatriati dobandisera o experienta pretioasa a dog-fight-ului, lupta caineasca pe care o reprezenta duelul aerian. Ei puteau fi buni instructori pentru cei care inca nu cunoscusera botezul focului, dar legatura cu noii piloti era greu de realizat.

Ziua vulturului

“Popor englez, sosim… Pregatiti-va bagajele, asa, ca sa le aveti la indemana cand vom ajunge acolo… Sosim…”, repeta fara incetare postul de radio german. Ziarele berlineze anuntau inceputul sfarsitului pentru Marea Britanie. Nachtausgabe (“Editia de noapte”) socotea ca, din partea lui Churchill, continuarea razboiului constituia “o crima impotriva poporului sau”. La 8 august, intregului personal al aviatiei britanice i-a fost citit un ordin de zi: “Batalia pentru Anglia va incepe. Membri ai Fortelor aeriene britanice, fiti constienti ca soarta generatiilor viitoare se afla in mainile voastre.” Reichmarshall-ul Hermann Gőring, seful Luftwaffe, fixase data atacului aerian impotriva Marii Britanii pe 10 august: Adlertag, “Ziua vulturului”. Germanii masasera de-a lungul coastelor, de la Cherbourg pana in Norvegia, 3358 de avioane, din care 2250, adica 75% din efectivul lor, in perfecta stare. Conditiile atmosferice i-au obligat pe germani sa declanseze atacul abia pe 13 august. Misiunea principala incredintata aviatiei germane era nimicirea fortelor aeriene engleze. Luftwaffe urma sa loveasca unitatile de aviatie, aerodromurile si bazele de aprovizionare, uzinele producatoare de avioane si de armament antiaerian. Aerodromul Manston a fost distrus, iar cele de la Hawkinge si Limpne au fost avariate. Pe aerodromul de la Manston, care primise lovitura de gratie, constructiile erau distruse, liniile telefonice taiate si pista semana cu un peisaj selenar. Aviatia germana a atacat Birmingham, Boston, Kirton, Beverley, Southampton, Crewe, Yarmouth, Harwich, Bristol si Swansea, dar “Ziua vulturului” nu a avut pentru germani amploarea nadajduita. Bilantul primei zile din batalia Angliei era favorabil englezilor: aviatia germana efectuase 1485 de actiuni si pierduse 40 de avioane, in timp ce britanicii executasera 700 de actiuni si aveau 13 avioane doborate, sase dintre piloti fiind salvati.

Walhalla si “ucigasii pur-sange”

In zilele urmatoare, luptele au continuat cu aceeasi inversunare. Pe 15 august, “joia neagra” a aviatiei germane, Luftflotte V a pierdut o optime din bombardiere si o cincime din aparatele de vanatoare de distanta lunga, demonstrand ca raidurile germane plecate din Norvegia nu erau rentabile. In zilele urmatoare, Luftflotte V a fost folosita doar pentru bombardarea Londrei si a Liverpool-ului. Luftwaffe a dat lovituri napraznice in scutul de aerodromuri al capitalei britanice. La Biggin Hill au fost distruse atelierele, parcul auto, magaziile, cazarmile lungi din caramida si un hangar cu gigantice usi glisante. Aerodromul nu mai avea apa, gaz, electricitate si nici telefon. Walhalla (astfel numeau germanii o importanta formatiune de bombardiere Dornier 17, escortata de avioane de vanatoare Messerschmitt 109) a aruncat sute de bombe pe aerodromurile de la Kenley, Croydon si West Malling. Potopul de otel a distrus hangare, avioane Hurricane, puncte de control. Britanicii au pierdut 240 de aparate in lupta si 30 la sol. Dupa primele confruntari se puteau trage deja unele concluzii. Aparea clar ca Luftwaffe suferea un handicap in fata RAF-ului, bazele germane fiind mai indepartate de locul bataliei, astfel incat pilotii constransi sa se arunce cu parasuta cadeau in teritoriul inamic sau in apele teritoriale ale adversarului, fiind de cele mai multe ori facuti prizonieri. Pilotul englez caruia i se intampla aceeasi nenorocire era salvat, ingrijit daca era nevoie, fiind cel mai adesea apt pentru reluarea luptei chiar de a doua zi, daca nu chiar in aceeasi dupa-amiaza. Se putea insa constata totodata dificultatea pentru cel atacat de a-si aduce escadrilele pe locurile bataliei intr-un timp suficient de scurt. O escadrila de vanatoare germana avea nevoie, in medie, de sase minute pentru a traversa Canalul Manecii. Unei escadrile Spitfire ii erau necesare insa treisprezece minute pentru a se ridica la 20.000 de picioare, iar uneia de Hurricane ii trebuiau cu trei minute in plus pentru a realiza acelasi lucru. Cu vremea, fiecare escadrila engleza si-a inventat moduri proprii de lupta. Metoda generala, impusa de razboiul aerian modern, tolera unele exceptii de amanunt. Astfel, unii piloti, foarte putini, deosebit de abili si priceputi in acrobatie, isi cantau partitura “solo”. Ei erau “ucigasii pur-sange”. Altii, inzestrati si ei, acceptau rolul de tinta. Atrageau asupra lor aparatele de vanatoare inamice, stiau de minune sa le supravegheze cu priviri aruncate pe furis inapoi, isi calculau pozitia in asa fel incat tirul inamic sa fie zadarnic si il antrenau pe adversar intr-o sarabanda nesabuita, la capatul careia alti piloti asteptau intr-o ambuscada pentru a da lovitura de gratie.

Hitler a salvat Anglia

Insula aduna trofeele salbatice ale agresorului. Din cer cadeau nu doar oameni vii si avioane, ci si sfaramaturi de tabla, bucati de matase de parasuta, fiare rasucite si cadavre, de cele mai multe ori mutilate si carbonizate. In cursul unei alarme s-a produs un eveniment fara precedent: pentru prima data in istoria crichetului a fost intrerupt un meci. Sacrilegiul s-a produs pe stadionul din Lord’s. Chestiunea era grava. Aceasta partida intrerupta dovedea ca blestematii de nemti puteau face chiar mai mult decat sa invadeze Anglia, puteau sa-i tulbure obiceiurile. Ambele tabere erau obosite: si agresorul care suporta cu greu insuccesul si Fighter Command-ul englez ce pierduse in primele zece zile de lupta 154 de piloti. Deoarece RAF-ul nu fusese distrus, germanii au facut schimbari in planurile de bataie. Stukas-urile au fost scoase la pensie fiindca erau prea vulnerabile si sufereau pierderi grave, pricinuind moartea a numerosi piloti, iar bombardamentele asupra fabricilor au inceput sa fie realizate doar in timpul unor raiduri de noapte de catre formatiuni mici de avioane. Cu siguranta ca ziua de 3 septembrie 1940 a fost cea in care Germania a pierdut batalia Angliei. Marea cotitura in desfasurarea razboiului a fost determinata de nerabdarea lui Hitler, care a dus la schimbarea obiectivului aviatiei germane, marea eroare a bataliei: atacarea Londrei. Schimbarea impusa de Hitler venea in momentul in care aviatia britanica era pe punctul de pierde batalia din cer. Ironia istoriei a facut ca tocmai Hitler sa salveze de la dezastru RAF si sa faca imposibila o viitoare debarcare a Wermachtului pe pamant englez. Gőring n-a incetat vreodata sa preconizeze nimicirea RAF-ului cu prioritate asupra oricarui alt obiectiv, dar nimeni nu putea trece peste vointa lui Hitler. Asupra Londrei au fost aruncate 36.844 de tone de bombe, fara insa ca Germania sa obtina atat de mult dorita capitulare a Angliei. Ultimul bombardament masiv asupra capitalei Marii Britanii a fost efectuat in noaptea de 10/11 mai 1941, apoi grosul aviatiei germane a fost dislocat in est, in vederea agresiunii impotriva Uniunii Sovietice. In batalia Angliei, pilotii britanici au reusit sa evite o infrangere imediata si ireparabila, cu consecinte grave in desfasurarea ulterioara a razboiului. Mitul invincibilitatii germane fusese destramat.

Victoria “ochilor orbilor”

Radarul este o prescurtare a cuvintelor Radio Detecting and Ranging, care constituie cea mai senzationala descoperire tehnica din perioada bataliei Angliei. Fara indoiala ca sir Robert Watson-Watt, caruia i se datoreaza aplicarea lui pentru apararea insulei, poate fi considerat unul dintre invingatorii bataliei. “Radarul a dat ochi orbilor; dintr-o data cel asediat, strapungand zidurile cu vederea datorita miracolului infatisat de ecranul luminos, il vedea venind pe agresor”, afirma Marcel Jullian. Principiul aparatului e simplu si se bazeaza pe proprietatile undelor electromagnetice ultrascurte “de a se propaga in linie dreapta cu viteza luminii si de a se reflecta ca un ecou fara intarziere si cu aceeasi viteza cand intalnesc in cale un obiect solid”. Britanicii reuseau cu ajutorul radarului sa stabileasca importanta formatiilor de avioane inamice, pozitia si viteza lor de deplasare.

Arma de elita

“Vanatoarea este, prin definitie, o arma de elita. Incredintand unor piloti selectionati aparate de o valoare aproape inestimabila, concepute de ingineri geniali si executate de specialisti ingeniosi, s-a creat un instrument de o eficacitate extraordinara, dar si de o finete extrema. Instrument taios ca un brici, trebuie folosit cu o mana sigura si sensibila. Daca te servesti de el ca de un cutit de macelar, nu trebuie sa te miri ca-si toceste taisul.” – generalul Galland, asul pilotajului german, cu 97 de victorii aeriene repurtate.

Ce a spus Churchill

“Recunostinta fiecarui camin din insula noastra, din imperiul nostru si chiar din lume, cu exceptia celor ce sunt vinovati, se indreapta catre pilotii englezi, care, deveniti cutezatori prin disproportia fortelor puse fata in fata si neobositi in luptele lor neintrerupte si pline de primejdii, sunt pe cale de a castiga razboiul prin vitejia si devotamentul lor. Niciodata in istoria conflictelor dintre oameni n-a fost contractata o datorie asa de mare de catre un numar atat de mare de oameni fata de altul atat de mic.” – Winston Churchill, primul-ministru al Marii Britanii.

Ioan Botis





* Despre miselescul conflict din Transnistria
Democratia, asasinata!

Fapt fara precedent in mileniul III. Campania anti-romaneasca din Transnistria loveste necrutator democratia. Elevii si profesorii romani din auto-proclamata republica Transnistria lupta pentru pastrarea dreptului de a invata in limba materna. GAZETA a dialogat cu factorii decizionali din invatamantul maramuresan despre conflictul transnistrean.

Conflictul din autoproclamata republica Transnistria ataca un drept fundamental al minoritatilor. Dreptul de a studia in limba materna. Desfiintarea scolilor romanesti din acea zona a lumii ar trebui sa determine pozitii categorice din partea institutiilor internationale care militeaza pentru respectarea drepturilor omului. Deocamdata, Transnistria este sprijinita de Moscova, iar guvernul roman a luat o pozitie timida si departe de a fi radicala, asa cum ar fi cerut situatia. In anul scolar 2003-2004, in Maramures au studiat sapte elevi din Republica Moldova (stat din care s-a desprins autoproclamata republica Transnistria), dintre care cinci au fost bursieri. Elevii moldoveni sunt inscrisi in invatamantul liceal si vor absolvi in Maramures. “Acesti copii au tot dreptul sa invete in limba romana. Guvernul trebuie sa faca toate demersurile si trebuie sesizate toate forurile internationale pentru a se stopa acest conflict. Daca sunt romani, au dreptul sa studieze in limba romana”, a spus David Elisabeta, inspector general adjunct, responsabil pentru invatamantul minoritatilor in cadrul Inspectoratului Scolar Judetean Maramures. Sindicatele din invatamant au luat atitudine, pichetand Ambasada Rusiei din Bucuresti. “Situatia nu este deloc normala. Sunt implicatii politice si cred ca masurile guvernului ar trebui sa fie destul de dure. Din pacate, nu s-a luat o masura ferma. Sau noua ne este frica, sau le facem jocul lor. Ma intreb ce ar face alte state daca noi am desfiinta invatamantul minoritar. La noi sunt scoli in limba ucraineana, bulgara, maghiara. Ce s-ar intampla daca am inchide noi toate aceste scoli?”, se intreaba Liviu Pop, presedintele Sindicatului Liber din Invatamant Maramures.

Pericol de razboi!

O pozitie transanta si de o duritate extrema a avut si lectorul universitar Gheorghe Mihai Barle, directorul Muzeului Memorial din Sighet. “Am avut la Scoala de Vara doi copii exceptionali din Transnistria si chiar la Universitatea de Nord sunt studenti transnistreni si basarabeni. Sunt solidar cu tragedia lor. In aceasta situatie exista chiar pericolul unui conflict militar. Situatia din Transnistria ridica semne de intrebare referitoare la OSCE, care are competete pentru a regla conflictele militare din aceasta parte a Europei. In ciuda luarilor de pozitie, gubernia lui Smirnov, sub protectia Moscovei, atenteaza la ce are mai scump un popor, la limba sa. Este un calcul politic care se gestioneaza cu protectia Moscovei”, a concluzionat Barle. Peste aceste pareri foarte critice la adresa organismelor internationale care au rolul de a apara principiile democratice, razbate o “tacere vehementa” dinspre Bucuresti.

“Criza din Transnistria atinge la aceasta ora cota maxima. Este inadmisibil cum o structura fantomatica cu pretentii statale poate sfida toate institutiile internationale si marile puteri!” – lector universitar Gheorghe Barle, directorul Muzeului Memorial din Sighetu Marmatiei.

Mihaela Mihalea





* Povestea Ioanei lui Ungur, una din ultimele vindecatoare

Fiecare sat din Maramures a avut samanii si vracii sai, incepand din vremurile preistorice si pana mai daunazi. Babele care vindecau tot felul de boli prin intermediul descantecelor si riturilor precrestine, al ceaiurilor de plante, al magiei populare ori prin tratamente empirice au fost parte integranta a societatii rurale din Carpati.

Astazi, in Tara Maramuresului mai exista doar vreo zece lecuitori care folosesc metodele preluate din stramosi. Sub muntii Tibles, in dosul Prelucii Vrajitoarelor, ce domina centrul agroturistic Botiza, la rascrucea drumurilor ce urca pe Secu si Sasu, se afla o casuta din lemn, veche de 200 de ani.

Acasa la Ioana

Casa, cu dusumea din pamant si cu o multime de obiecte traditionale, n-are curent. Pardoseala din argila nu se mai afla nicaieri in sat. E buna si sanatoasa, se intretine usor, atat doar ca prafuie. Pamantul fiind amestecat cu balega, vara da racoare, iar iarna tine de cald. Incovenientul este ca dusumeaua trebuie refacuta din sase in sase luni. Casuta din povesti este locuinta Ioanei lui Ungur, poate ultima lecuitoare din Maramures. In varsta de 75 de ani, cu doar trei clase facute la zi si una la seral, batrana cunoaste mai multe secrete despre oase si incheieturi decat multi ortopezi. Povesteste despre metoda lecuirii entorselor, luxatiilor si fracturilor: ”Io pun numa’ unsoare de porc, toptita asa, fara nemnica. Daca ciontu-i rupt tare apoi nu ma leg, il trimit pa om la spital. O femeie din Sieu o fo’ mai an la noi, ca o pticat din pom pa sira spinarii. Am frecat-o tata noaptea cu unsoare. Carnea i s-o tras pa spate si doi ani n-o durnit numa pa burta. Am tomnit-o, femeia ceie ii si amu buna, n-o mai fo’ apoi nicari la doctor. Io am invatat leacurile de la mama me, si ie de la bunica, pe care o scolit-o strabunica.” Din tot Maramuresul vin suferinzii la batrana din Botiza: pacientii provin mai ales de pe valea Izei, dar si de pe Tisa, Viseu sau Cosau. Ioana Ungur a vindecat si oameni veniti din alte judete, chiar si din Bucuresti. ”Repara” luxatii, entorse, dar si fracturi (pentru a caror sutura foloseste lopatele) si a vindecat chiar si animale de tractiune. Niciodata tratamentele sale n-au facut rau cuiva, si nici n-au agravat suferintele accidentatilor. Cat priveste plantele medicinale, Ioana lu’ Ungur nu pare foarte incantata. Este prea simplu: ”Oricine poate folosi de ciale. Si io bieu ciaiuri, amu ieu laba gastii, pantru bolile mele.”

Pledoarie pentru neuitare

De Revelion, nana Ioana s-a imbolnavit tare. Mai intai, a lovit-o raceala, apoi s-a capatat la o gastrita si hipertensiune. ”Doamna doctor o zas ca nu-mi da decat doua zale, da’ ni, ca de la Anu’ Nou o tat duc.” Femeia traieste singura, doar o vecina o mai ajuta la treburile gospodaresti. ”Am o sora pa departe, io n-am fo’ casatorita veci. Mai intai, am avut mama bolnava, apoi tata o fo’ 18 ani beteag, apoi un frate de-al meu n-o putut umbla 9 ani de zale. I-am grijit pa tati, de-aceie nu m-am maritat. Si amu’, nu-i cine ma griji pa mine. Tata o trait 87 de ani.” Ioana Ungur are unul dintre cele mai mici venituri din Maramures: “180.000 de lei pa luna ajutor social”. Baba Ioana, unul dintre cei mai valorosi reprezentanti ai comunitatii rurale maramuresene, ultimul ”vraci al tribului”, se zbate singura, in lipsuri si nevoi. Dar nu asta o doare cel mai tare, ci faptul ca mestesugul sau se pierde. Nimeni n-a invatat meseria de ”mester de oase”, arta ancestrala care, iata, aproape ca a disparut. Pana se mai poate, ar trebui ca etnologii sa inregistreze ceea ce femeia stie ca nimeni altcineva: aducerea la loc a oaselor si incheieturilor zdruncinate. Cine stie, poate generatiile urmatoare vor valorifica aceste informatii care nu ne spun astazi, noua, novicilor, nimic.

Teofil Ivanciuc




* Dr. Denis Deletant, profesor la University College din Londra
“Persona non-grata pentru Ceausescu!”

Carte de vizita

Este profesor de filologie romanica la University College din Londra, Facultatea de Studii central-europene. Tema de doctorat: ”Manuscrisul de la Ieud”. S-a casatorit cu o romanca (Andreea Caracostea) si a facut prima vizita in tara noastra in 1965. In 1969 a obtinut o bursa de studii in Bucuresti. Vorbeste cursiv romaneste. A scris mai multe carti, printre care se remarca cele cu profil lingvistic, dictionare si ghiduri de conversatie englezo-romane, lucrari despre comunism si represiune. Pasiuni: istoria romanilor dupa 1250, Maresalul Antonescu, partide politice, istoria si literatura dintre anii 1944-1989, afaceri politice curente. Este specialist in Istoria recenta.

In 1988, britanicul Denis Deletant a fost declarat ”persona nongrata” de catre guvernul comunist, pentru apropierea sa de dizidentii anticomunisti romani. Deletant a ajuns in judetul nostru, studiind un controversat document: ”Manuscrisul de la Ieud”. Apoi, s-a indragostit iremediabil de Maramures.

Reporter: Cand a aparut limba romana?
Dennis Deletant: Ce intelegeti prin limba romana? Latina vulgara, protoromana? Greu de spus, dar totusi as zice pe la inceputurile mileniului II. Faptul ca limba nu e consemnata decat prin secolul XV, trage greu in balanta. Desi, unii istorici vor sa ”coboare” aparitia limbii cu o mie de ani mai devreme. Tot in legatura cu limba, in arhivele genoveze exista niste rapoarte de la Dunarea de Jos, din secolul XIII, in care se consemneaza prezenta unei limbi latine - limba valacha. Personal, cred ca este vorba de limba romana, si daca e astfel, atunci se certifica faptul ca romana a existat cel putin din acel secol. Rep.: Acum puteti face consideratii despre perioada de redactare a “Manuscrisului de la Ieud”?
D.D.: Mi-am luat doctoratul cu acest Codice, pe care l-am studiat din scoarta in scoarta. Este clar ca data inscriptionata pe el (”Valeat 6900”, adica anii 1391-1392) este apocrifa. Acesta a fost de fapt redactat pe la inceputul secolului XVII, lucru dovedit de filigranul hartiei. Dar, din punct de vedere lingvistic, manuscrisul este mult mai vechi. Greu de spus de cand dateaza, pentru ca nu exista ceva cu care sa-l compari. La fel ca si cu psaltirile rotacizante, care sunt imposibil de datat cu precizie. Rep.: Totusi, incercati sa datati inceputul scrisului romanesc in Maramures?
D.D.: In Maramures, limba romana poate sa fi fost consemnata chiar mai devreme de secolul XV.
Rep.: V-ati publicat lucrarea de doctorat?
D.D.: N-am publicat studiul cu Ieudul pentru ca atunci, prin 1973, nu s-a putut (din lipsa unui sponsor), iar mai apoi au aparut alte studii (cel al lui Ghetie), astfel ca acum ar trebui sa-mi revizuiesc lucrarea (mai ales la capitolul privitor la originea celor doua predici).

Despre Antonescu si turnatori

Rep.: La ce lucrati?
D.D.: La un studiu despre Antonescu, subiect controversat. Sunt convins ca din cauza sa au fost omorati circa 250 de mii de evrei. Maresalul a fost un personaj complex si sensibilul subiect trebuie abordat din toate unghiurile. Regimul sau trebuie pus intr-un anumit context si discutat atent, fara patima, ca un caz incomod.
Rep.: Va frapeaza soarta fostilor tortionari? Ati auzit de moartea lui Ciolpan?
D.D.: Da, am auzit ca fostul comandant al penitenciarului Sighet a murit recent de aceeasi boala pe care a scris-o pe certificatele de moarte ale tuturor decedatilor de acolo: insuficienta respiratorie. Straniu… In 1987 m-am intalnit cu Corneliu Coposu, care mi-a povestit despre detentia lui la Ramnicu Sarat, in acelasi loc cu Vasile Luca, si despre moartea celebrului nomenclaturist, survenita tot acolo, in 1963.
Rep.: Ati avut probleme cu Securitatea?

D.D.: Nu a fost ceva deosebit… urmariri, filaje. Stiu de la prietenii mei ca mai erau uneori chemati si intrebati despre ce anume discutau cu mine.
Rep.: Cine va turna?
D.D. (razand): Fiind cetatean strain n-am avut acces la dosarul meu. Acum cativa ani, Magureanu mi-a zis ca nu poate sa mi-l puna la dispozitie pentru ca dosarul este inca activ! Pe mine ma intereseaza accesul la propriul dosar nu pentru a aflat cine m-a turnat, ci pentru ca, la vremea aceea, n-am consemnat in scris anumite lucruri, pentru a nu fi eventual aflate de Secu’, si poate astfel le pot regasi. Am practicat acel tip de autocenzura la care te gandesti ca strain, pentru a–ti proteja prietenii.

“Coruptia, un fenomen frecvent”

Rep.: Ati fost de multe ori in Maramures. Cum il gasiti acum?
D.D.: Am venit aici prima data chiar in 1969. A fost o experienta interesanta pentru mine. In Ieud, cautam biserica catolica si toata lumea fugea de mine, temandu-se de Securitate. Apoi un batran mi-a zis: ”a, vreti sa mergeti la biserica rechemata”, si mi-a aratat drumul. Auzi, rechemata… Si m-a dus la Biserica din Deal, in podul careia s-a gasit Codicele. Maramuresul s-a schimbat mult in anii acestia. Sunt tot mai rar intalnite costumele populare, casele de lemn sau traditiile dispar cu repeziciune. Asta nu cred ca e bine.
Rep.: Ce nu va place in Romania?
D.D.: Nu-mi plac anumiti oameni, cu neseriozitatea lor si lipsa de consideratie pentru concetatean. Si unii, care nu vad dincolo de nasul lor, neputand intrezari valoarea semenilor.
Rep.: V-ati lovit de coruptia din Romania?
D.D. (razand): O, da, deseori. Nu e un fenomen unic numai pentru Romania, ci e prezent si afara. Dar aici, din cauza greutatilor vietii, fenomenul se simte mai apasator.
Rep.: Ce va place cel mai mult in Romania?
D.D.: Imi place amintirea unor trairi sau ale unor locuri ori persoane. Majoritatea prietenilor mei sunt romani. Aici am cunoscut multi oameni de cultura, am legat multe prietenii.

Optiuni si argumente

l Muzica preferata?
Jazz, rock&roll, simfonica (dar nu ma prea omor dupa muzica clasica). l Scriitorul roman preferat?
Caragiale.
l Si unul contemporan?
Greu de spus scriitor, poate autor… Marius Oprea, Andrei Plesu, Alexandru Zub, Cartarescu (dar nu toate lucrarile).
l Mancarea preferata?
Ciorbele romanesti (de burta, in special).
l Vin sau tuica?
Bere si vodca (ce o fi, poate Stolickynaia).
l La Londra ce mancati?
Sotia, fiind romanca, gateste “romaneste”. Mancarea cea mai buna este musacaua de vinete.
De baut, beau cidru.

Teofil Ivanciuc