CULTURA / REPORTAJ

* Maramureşul strămutat în Sibiu
Satul din muzeu

* Naţiune, naraţiune, ficţiune
Gunoiul şi folclorul electoral

* Noua aberaţie “profesională” a ministrului Athanasiu
Orientarea dezorientării

* Din banii de pensie, se documentează pentru monografia comunei
Înţeleptul cărturar

* Maramureşul strămutat în Sibiu
Satul din muzeu

Pe vremea când pădurile maramureşenilor nu emigrau în masă în ţările străine, iar meşterii locului ştiau să asculte “cum plânge lemnul”, acest colţ de ţară se putea mândri cu cele mai frumoase construcţii din lemn. Alături de bisericile de lemn, instalaţiile tehnice şi casele tradiţionale din Maramureş sunt prezentate, la loc de cinste, în marile muzee ale ţării. Muzeul din Dumbrava Sibiului a reuşit, în acest an, să-şi întregească colecţiile din Maramureş, reprezentând poate, mai bine decât unele muzee ale locului, acestă veche ţară a lemnului.

În Muzeul din Dumbrava Sibiului, zona etnografică Maramureş este prezentată în cadrul sectoarelor Arhitectură, Agricultură, Olărit, Prelucrarea fibrelor, Prelucrarea metalelor şi Edificii publice, fiind, după Mărginimea Sibiului, cea mai bine reprezentată zonă din România, fapt explicabil având în vedere bogăţia, diversitatea şi valoarea civilizaţiei populare tradiţionale a Maramureşului.

Satul maramureşean din Sibiu

În luna octombrie 2003, în Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale “ASTRA” din Dumbrava Sibiului, s-au finalizat lucrările de reconstrucţie a complexului hidraulic din Sârbi. Monumentul este format din piuă de haine şi batoză de treierat, acţionate hidraulic (construite în perioada interbelică), o vâltoare şi un cazan de ţuică, din sistemele de acţionare hidraulică a pivei şi batozei, plus construcţiile de adăpostire a acestora. Complexul din Sârbi, chintesenţă a geniului tehnic al ţăranului român, completează seria complexurilor hidraulice din toată ţara, reprezentând Transilvania (Tomeşti, Gura Răului şi Tălmacel), Muntenia (Rucăr), Gorjul (Polovragi) şi, în perspectivă, Bistriţa (Rebrişoara). Tot anul trecut, muzeul a fost întregit cu o gospodărie din localitatea Deseşti, care are în componenţa sa casă de locuit, şura cu două grajduri adaptată constructiv la îmblătitul cu batoză cu cai, şopronul cu coteţele de porci, pătulul de porumb, “şoprul de fân”, fântâna şi o poartă monumentală. De asemenea, gospodăria-atelier de fierar din Călineşti, obiectiv muzeal datat la mijlocul secolului al XIX-lea, întregeşte sectorul fierăritului, redând o latură a meşteşugului ce constă atât în legatul în fier al căruţelor, cât şi în potcovitul cailor. Bine reprezentat în muzeul de la Sibiu este şi centrul de olărit de la Săcel care a conservat, pâna în zilele noastre, cele mai arhaice procedee tehnice de presare a lutului şi de impermeabilizare naturală a vaselor ceramice prin lustruire cu piatra. Pe lângă valoarea excepţională a construcţiilor, este de semnalat reprezentarea celui mai vechi tip de cuptor ceramic, de tradiţie dacică (tipul semiovoidal), descoperire arheologică de la Medieşu Aurit (sec. III d.Hr.). Gospodăria de confecţionat straie din Săpânţa are o vechime de 70-80 de ani, fiind caracteristică arhitecturii începutului de secol XX. Confecţionarea straielor este un străvechi meşteşug, practicat mai ales în zonele montane şi submontane, în Săpânţa Maramureşului, devenit, în ultimele decenii, o îndeletnicire a majorităţii locuitorilor. El se asociază, deopotrivă cu îndrugatul (cel mai vechi sistem istoric de răsucire a firelor cu druga – strămoşul fusului) şi cu prelucrarea straielor pe principiul hidraulic al vîrtejului de apă produs într-un coş conic numit de daci “stează”, de daco-romani “vâltoare”, de slavi “vaiaga” şi de unguri “vanyola”. Un alt obiectiv reprezentativ pentru spaţiul maramureşean este Casa “meşteroaiei” din Săpânţa, construită în sec. al XVIII-lea şi ilustrează, în muzeul sibian, una dintre cele mai străvechi practici ritualice precreştine, păstrată ca o artă (“a meşteri”) în practica magică şi spiritualitatea contemporană a satului, după cum afirmă Remus Iancu, muzeograf în Dumbrava Sibiului.

Sărbătoare fără sărbătoriţi

În 18 mai, cu ocazia Zilei Internaţionale a Muzeelor, s-au vernisat monumentele din Sârbi şi Deseşti, organizatorii invitând din fiecare comună o delegaţie reprezentativă (cu preot, cu primar, cu director de şcoală şi cu cei mai de seamă locuitori ai comunelor). Directorul muzeului sibian, dr. Corneliu Bucur a solicitat, în mai multe rânduri, Consiliului Judeţean Maramureş, Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Prefecturii, sprijin “sub forma unei sponsorizări” pentru a asigura transportul maramureşenilor până la casele lor strămutate în Dumbrava Sibiului. Deşi vicepreşedintele CJ Maramureş, Livia Sima, a promis organizatorilor tot sprijinul, sibienii au avut surpriza să afle, cu două zile înaintea evenimentului, că “autocarele s-au defectat”, în consecinţă satul maramureşean din muzeu a rămas fără locuitori. Cum campania electorală tocmai dăduse în pârgă, nimeni de la conducerea judeţului n-a mai avut vreme să aplece urechea la cererea organizatorilor, astfel la sărbătoarea Maramureşului din muzeul sibian au lipsit tocmai sărbătoriţii. Asta prin grija diriguitorilor judeţului pentru mult trâmbiţata promovare a turismului cultural...

Emanuel Luca



* Naţiune, naraţiune, ficţiune
Gunoiul şi folclorul electoral

Trebuie să ştiţi, stimaţi alegători, că nu din incapabilitate, neputinţă sau neglijenţă, guvernele care s-au perindat peste românul postdecembrist n-au făcut curăţenie în ţară. Cum să nu fi vrut domniile lor ca patria noastră să strălucească precum un geam termopan după ploaie, curăţată de gunoaie, câini vagabonzi şi politicieni corupţi? Dar cum toţi aleşii sunt oameni cu respect pentru credinţa strămoşească (doar de aceea i-am votat), ei ştiu că sunt doar puţine zile în mandat când e voie să arunci gunoiul, sub orice formă s-ar prezenta el, de la comunistul uitat în funcţii de conducere, până la funcţionarul prins cu şpăguţa de Crăciun sau de Paşte. Iată ce spun vechile obiceiuri: pe lângă conotaţiile sale negative, gunoiul (fie el din gospodărie, din grajduri, din casă, din curtea blocului sau de pe stradă) are o seamă de valori magice legate de cultul strămoşilor şi de belşugul casei. Lucrul acesta se observă cu ocazia aprinderii focurilor pentru pomenirea moşilor, când se ard lucrurile vechi şi gunoiul din casă pentru încălzirea morţilor. Există, de asemenea, multe interdicţii privind scoaterea gunoiului în anumite zile de peste an, când se aşteaptă vizita oaspeţilor din lumea de dincolo. Acestea ar fi: în ziua de Paşti şi Crăciun, a doua zi după lăsatul de sec, după asfinţitul soarelui, lunea şi vinerea, când în casă e un mort; prin Bucovina, gunoiul nu se scoate afară din casă pe întreaga durată a sărbătorilor de iarnă. Dacă se mătură, aceasta se face de la uşă spre fundul casei “ca să vie binele şi norocul” (A. Gorovei). Gunoiul şi cenuşa nu se scoteau afară nici în zilele Filipilor de toamnă (17-23 noiembrie) consacrate strămoşilor lykantropi: “Cât ţin Filipii, gunoiul nu se scoate şi nici foc nu se aruncă din casă, căci în aceste zile lupoaicele umblă să găsească, cărbuni să mănânce”. Credinţa este că lupoaica de n-a apucat în zilele Filipilor să mănânce cărbuni, “nu se mai căţeleşte, rămâne stearpă”. Folosirea gunoiului pentru stimularea fertilităţii, pe lângă o explicaţie de ordin practic, are şi un determinism magic, deoarece se credea că el conţine “mana” strămoşilor: “Gunoiul din ziua de Sf. Gheorghe să-l lepezi la rădăcina pomilor, că rodesc bine pe urmă”. Gunoaiele sunt locurile preferate ale epifaniei sufletelor strămoşilor şi, de aceea, aici se desfăşurau unele acte de magie premaritală. Pe o vastă arie europeană exista obiceiul ca în seara de Crăciun sau de Anul Nou, fata de măritat să meargă la locul unde se depozitează gunoaiele şi să asculte acolo sunete prevestitoare, precum lătratul de câine, voci de bărbat, nume strigat etc., după care îşi ghiceşte ursitul sau locul de unde va veni acesta. Aşa stă treaba cu gunoiul pe la noi. Tot folclorul, săracul, e de vină pentru mizeria din ţară.

Emanuel Luca



* Noua aberaţie “profesională” a ministrului Athanasiu
Orientarea dezorientării

Noi cursuri pentru cei mici! Ministrul Athanasiu hotărăşte introducerea unei noi materii în orarul elevilor de gimnaziu. Un proaspăt proiect de lege prevede “orientarea profesională” ca disciplină obligatorie. Profesorii de gimnaziu au rezerve faţă de noua lege, care încarcă şi mai mult programul elevilor.

“Orientarea profesională” a fost disciplină obligatorie doar în învăţământul liceal. Potrivit unei recente hotărâri guvernamentale, noua materie trebuie să se studieze obligatoriu în toate unităţile de învăţământ şi nivelurile de pregătire. Trecând peste aspectul “înălţător” al proiectului, guvernanţii au ignorat programul, şi aşa destul de încărcat al elevilor de gimnaziu.

Critici şi idealişti

“Am citit despre acest proiect şi sunt de acord cu el. Orientarea profesională se face în toate ciclurile şcolare, începând cu grădiniţa (!). Chiar dacă proiectul este bun, trebuie luat în considerare şi reversul. De ani de zile încercăm să reducem orarul, care este foarte încărcat. Nu de mult am introdus la clasa a V-a Educaţia pentru sănătate şi va mai trebui să introducem şi această nouă disciplină. Noul proiect nu poate fi viabil decât cu reducerea în paralel a altor materii sau măcar a volumului de cunoştinţe.“, a spus Aurelia Chiuzbăian, director adjunct la Şcoala Generală Tăuţii de Sus. Chiar dacă reforma din învăţământ presupune ca directorii de şcoală să fie în primul rând buni manageri, pragmatismul i-a ocolit pe mulţi, unii râmânând idealişti. Andrei Făt, director la Şcoala Generală din Deseşti, crede că tot ce vine de la minister este cusut cu fir de aur, în concluzie nici acest proiect nu poate fi mai prejos. “Este un proiect care arată că în spatele lui a stat un creier căruia nu-i sunt indiferente destinele acestor copii, care sunt şi destinele ţării. Orientare se face şi la orele de dirigenţie, dar această disciplină îi poate fortifica pe elevi, dar şi avertiza că viaţa nu este numai un drum de foc, ci şi unul de gropi”, a spus Făt, marcat probabil de gropile din comună.

Planul cincinal

Din păcate, situaţia nu este deloc “înălţătoare”. Orientarea profesională este prevăzută în învăţământul european, dar partea română, copiază ca de obicei exemplele altora fără a lua în calcul efectele negative. În România, un elev de gimnaziu are 5-7 ore pe zi, timp de cinci zile pe săptămână. Pe lângă acestea, se mai adaugă şi orele în care îşi face temele şi se pregăteşte pentru ziua următoare. În ce priveşte orientarea profesională, chiar dacă este prezentă în toate mediile vieţii sociale, sondajele de specialitate arată că românii privesc în mod conservator locurile de muncă. În opinia românilor, cele mai bune profesii sunt cele de politician, medic sau avocat, iar cele mai prost plătite sunt cele de muncitor sau agricultor. Verdictul este categoric: părerile nu s-au schimbat în ultimii zece ani.

Alte păreri

“Orientarea profesională trebuie să se înceapă de la o vârstă cât mai fragedă. Bănuiesc că o dată cu noul proiect se va reveni şi asupra celorlalte materii, pentru a se mai reduce din programă.” - Elena Vlad, director la Şcoala Generală din Bogdan Vodă. “Proiectul nu poate fi viabil decât cu reducerea în paralel a altor materii sau măcar a volumului de cunoştinţe.” - Aurelia Chiuzbăian, director adjunct la Şcoala Generală din Tăuţii de Sus

Mihaela Mihalea



* Din banii de pensie, se documentează pentru monografia comunei
Înţeleptul cărturar

Ioan Marina e cunoscut în Rona de Jos drept “cărturarul” sau “bătrânul cu minte şi sfaturi înţelepte”. N-are Marina şcoli multe, dar s-a implicat în viaţa comunităţii şi sătenii îl ştiu drept om de ispravă. De ani buni, bătrânul face “naveta” între casă şi Arhivele Naţionale, pentru a scrie o monografie a comunei Rona de Jos şi e convins că nu va trece la cele veşnice până îşi va termina opera.

Dacă ajungi în comuna maramureşeană Rona de Jos, e imposibil să nu te sfătuiască cineva să stai de vorbă cu Ioan Marina. Bătrânul a fost cârsnic la biserică, consilier local, a cunoscut pe viu experienţa dureroasă a celui de-al II-lea Război Mondial, holocaustul evreilor şi e “specializat” în istoria comunei Rona de Jos. Baciul Marina locuieşte singur, într-o casă de lemn construită în stil maramureşean. Deşi are 86 de ani, nu-l prea găseşti acasă. Merge la câmp de cum cântă cocoşii, dar e dispus să renunţe chiar şi la o zi de sapă sau de coasă pentru a-şi depăna amintirile. Ioan Marina a făcut numai două clase “la zi”. “Aveam nouă fraţi, şi tata m-o trimis la oi. Învăţam în colibă, apoi mergeam la şcoală. După doi ani de şcoală, tata o zis să mă duc numai la examene, în rest să muncesc pe lângă casă. Am fost singurul român într-o clasă de evrei. În armată, m-o trimis la un curs de psihologie, cum îi zâce acuma. Atunci îmi zâcea . Cât am umblat cu frontu’, am văzut şi auzât multe. De aceea am vrut să scriu şi io ceva, să rămână în urmă. Vreţi să vedeţi?”, întreabă încrezător bătrânul. La auzul răspunsului afirmativ, Marina scoate din dulapul vechi un teanc de dosare, fotografii şi documente. Prezintă cu voce scăzută fiecare medalie de onoare, scrisoare sau document provenit de la Arhivele Naţionale. Are date despre fiecare clădire importantă din localitate, câteva rapoarte şi mărturii ale strămoşilor. Urmează un moment de tăcere, după care bătrânul îmi întinde timid un manusris. Pe coperta caietului vechi, este scris cu litere de tipar “Istorioara comunii Rona de Jos”. Ne studiază atent reacţia, după care îşi îndreaptă şalele ca şi cum urma un salut milităresc şi vorbeşte răspicat. “De şapte ani lucrez la ea. Din pensia mică, îmi tot adun bani să merg la Sighet şi Baia Mare şi să copiez documente. Am io ambiţia de a scrie o monografie a satului. N-o scris nime’ de aici din sat şi n-aş vrea să se piardă tăt trecutu’. Nu-s io cărturar şi nici om învăţat, am numa şapte clase, din cauza asta i-am zâs , că poate nu-i chiar aşa de bine făcută. Îi numai o jumătate de monografie… Am 86 de ani, nu mai pot aştepta multe, că imediat mă cheamă , da’ aş vrea să termin de scris . Aşa, m-aş duce împăcat”, a spus bărânul, în timp ce privea cu drag spre “opera” sa.

Ioana Lucacel