CULTURA / REPORTAJ

* Armonii de primavara
Sistemul “dupa ureche”

* Catacombele vechiului Sighet

* Natiune, naratiune, fictiune
Folclor cu abrevieri

* Ore de informatica, tinute la xeroxul scolii
Tehnologie… rudimentara

* Batranul carsnic din Poienile Izei a cunoscut indeaproape
Satul fara divorturi

* Armonii de primavara
Sistemul “dupa ureche”

Festivalurile de literatura se imputineaza, desenand din ce in ce mai putine repere pe harta limbii romane. Intre vartejul acelor de ceasornic care masoara acum doar orele de serviciu, orele suplimentare, asteptarea pensiei si distanta dintre alegator si ales, literatura s-a transformat intr-un cult oficiat de niste preoti (barbosii aceia cu vesnicele tigari aprinse in coltul gurii) intr-un limbaj abscons.

La Viseul de Sus, Festivalul de literatura “Armonii de primavara” a ajuns la cea de-a XXVI-a editie, incercand sa le vorbeasca oamenilor pre limba lor, facandu-i sa inteleaga ca a venit primavara si-n orasul lor.

16 la 7

Holul Casei de cultura din Viseul de Sus adaposteste o vitrina cu numeroase carti ale autorilor viseuani (tiparite la prestigioase edituri din tara), dovada ca in acest colt de tara, poezia, proza, parodia si epigrama au tinut piept cu succes manelei si telenovelei zilnice. Ca in fiecare an, Lucian Perta a reusit sa aduca aici un juriu prestigios, care sa-si puna pecetea asupra creatiilor prezentate in concurs. Asfel, juriul format din 16 scriitori, reprezentanti ai institutiilor de cultura si directori de edituri, au audiat, pe parcursul a doua ore, scrierile celor 7 concurenti. Chiar daca asta inseamna 2,28 membri juriu pe cap de concurent, nu trebuie sa vi se para mult, caci Festivalul se desfasoara “dupa ureche”, adica, nu in sistemul impamantenit al festivalurilor de literatura unde lucrarile sunt trimise cu ceva timp inainte organizatorilor. Varianta propusa de Perta cere concurentilor atat o scriitura reusita, cat si o prezenta scenica pe masura, ei fiind nevoiti sa-si “interpreteze” creatiile. Dupa parerea juriului, condus de prozatorul Ioan Grosan, premiile au meritat sa mearga la Diana Anghel – Cluj (premiul I), Margareta Bogdan – Cluj (II) si Doru Perta – Libotin (III). Totusi, nimeni n-a plecat cu mana goala, caci numerosul juriu a impartit cu darnicie diplome participantilor aflati in inferioritate numerica.

Scrieti baieti, nu(mai) scrieti...

Dincolo de aprigul concurs, in cadrul festivalului s–a discutat despre “Literatura provinciei, intre cerere si oferta”, un subiect din ce in ce mai mediatizat, avand in vedere volumul mare de carte aparut pe piata in ultima vreme. Din pacate, putine dintre ele reusesc sa fie distribuite pe plan national, ramanand, in felul acesta, doar o literatura de cafenea, impartita “pe sub mana” amicilor si cunostintelor. Directorul Editurii Grinta din Cluj-Napoca, Gabriel Cojocaru, vorbea chiar de un “sindrom de gasca”, care stapaneste atat marile edituri, cat si ministerul diriguitor. Astfel, doar anumiti scriitori beneficiaza de subventiile Ministerului Culturii si Cultelor, reusind sa-si editeze cartile intr-un tiraj satisfacator, care sa ajunga intr-o retea nationala de distributie. Si aceasta triere nu se bazeaza nicidecum pe criteriul valorii... In aceste conditii, discutia aprinsa din holul Casei de Cultura din Viseul de Sus sta sub zodia vanarii de vant, ca nici nu mai stie scriitorul roman ce sa aleaga din celebra vorba: “Scrieti baieti! Nu mai scrieti...”

Emanuel Luca



* Catacombele vechiului Sighet

Fiecare oras vechi colcaie de povesti fermecate, despre tuneluri care faceau odata legatura intre biserica si puscarie, intre primarie si poarta cetatii. Sighetul nu se lasa mai prejos. Edificat in primii ani ai secolului XIV si amintit in documentele vremii in 1334, Sighetu Marmatiei a fost, vreme de veacuri, un targ mestesugaresc si comercial de rang mediu, in care se amestecau maghiarii, nemtii, romanii, evreii si armenii. Fiecare cu istoriile si obiceiurile sale.

Subteranele

Sighetul medieval a fost construit pe un plan concentric, in jurul bisericii reformate (edificata in primele decenii ale secolului XIV, catolica pana la 1550). Burgul se centra si in jurul actualului restaurant Curtea Veche (fosta prefectura a Comitatului, constructie datand din anii 1647-1691). Pentru protejarea orasenilor si a averilor lor, biserica Sf. Emeric (asa se numea odinioara) a fost fortificata si prevazuta cu o curtina simpla de zid, dotata cu un bastion poligonal. Acea ”cetatuie” reprezenta principala piesa de aparare a orasului, dar nu singura. La o distanta de 150 de metri de biserica se inalta o palisada de lemn dublata de un sant. Apoi mai existau tunelurile de evacuare, construite in mai multe etape, cel mai probabil prin secolele XVI-XVIII. Astazi se stie ca sub actualul complex ”Curtea Veche” se afla nu unul, ci doua subsoluri suprapuse, care au jucat rolul de inchisoare comitatensa, mult inainte de zidirea ”Inchisorii ministrilor”. Acolo se mai pastreaza si azi celulele, fiare, lanturi, un cuptor, si alte marafeturi dragalase, datand din epoca torturii. Din pacate, azi beciul cel mai afund este inundat… Din acesta pornesc tuneluri in trei directii: spre biserica (sub care se afla o cripta zidita definitiv in 1934, care contine mormintele cavalerilor dinainte de 1550), spre Casa Haller (datand din secolul XVI, monument valoros, demolat aiurea de administratia Jenny Godja in 2002) si spre est. Unde ducea acest ultim tunel, greu de spus. Acesta iesea poate la cripta manastirii minorite de langa biserica romano catolica Sf. Carol, construita in 1730. Catacombele exista si parti din acestea sunt bine pastrate. Misterioase, intunecate, negre gauri colcaind de stafiile intunecatului ev mediu. Desi am parcurs vreo 4 kilometri prin canalele orasului, nu le-am dat de capat. Reteaua e imensa, cu unele parti vechi de doar 20 de ani, iar altele centenare si periculoase prin instabilitate. N-am gasit nici tigve, nici dinozauri, nici luminita de la capatul tunelului, ci doar aventura si ineditul. Calcam pe un taram misterios, al viselor cu spiridusi, al tenebrelor cu strigoi din vremi apuse. Speologia urbana e o activitate foarte incitanta, de pe urma careia profita din plin orasele turistice occidentale. Numai noi refuzam sa oferim vizitatorilor ceea ce avem. Si rusii.

Teofil IVANCIUC



* Natiune, naratiune, fictiune
Folclor cu abrevieri

Zece, a cincea, doua mii patru. Tema de casa la Limba si literatura romana. Titlul: O zi de primavara. Ieri, desi era duminica, m-am trezit foarte devreme. Mai devreme decat mine s-a trezit taticul. El intotdeauna imi spune ca nu e bine sa dormi in timpul slujbei de la biserica, de aceea se trezeste el asa devreme si bea un pahar mic de cognac inainte de a merge la meci. El zice ca asa ii poate incuraja mai bine pe jucatori. Eu zic ca poate e prea mic paharul si nu-i incurajeaza suficient, ca echipa noastra tot pierde de cateva etape. Ieri s-a trezit si mama, chiar in momentul in care tata se pregatea sa-si ia doza de optimism si dupa doua-trei liniute de dialog, tata a ramas fara curaj. Eu m-am bucurat foarte tare cand am aflat ca mergem la iarba verde, nu la cea de pe stadion, ci la Hoteni. Nu mi-am dat seama ce e asta, dar am simtit din glasul mamicii ca e ceva foarte important, ca ea nu se bucura asa tare numai atunci cand prinde reluarea de la telenovelele de dupa-masa. Cum taticul ramasese fara semne de exclamare la propozitii, am pornit pe la zece, catre satul acela ciudat unde trebuia sa fie Tanjaua hotenarilor. Cand am ajuns la locul faptei (adica tocmai am trecut peste expozitiune si-am dat de intriga), cam 14 tineri imbracati in costume populare chinuiau un flacau imbujorat. Acesta tot incerca sa fuga si ceilalti il tot prindeau si-l puneau inapoi pe un fel de carut cu doua roate. Am intrebat-o pe mamica ce-a facut personajul din imaginea prezentata mai sus si de ce Catalin Radu Tanase nu e la fata locului sa relateze evenimentul, daca s-a intamplat ceva atat de groaznic de s-a adunat tot satul. Mamica mi-a spus ca acel flacau iesise primul la arat in acel an si ca ceilalti il sarbatoresc si sa nu mai comentez, ca asa e folclorul. Eu n-am mai comentat, da’ tot m-am mirat de ce-l chinuie in halul asta pe bietul om, il fugaresc si-l baga in apa, de parca nu era suficienta ploaia ce cadea poetico-mocaneste peste campurile patriei. Apoi m-am linistit cand l-am vazut pe nenea primarul pe scena si pe toti ceilalti domni simpatici care vorbesc atat de frumos si de avantat ca si in poeziile patriotice pe care le-am invatat la gradinita. Ei au inceput sa vorbeasca numai cu abrevieri (tip psd, pnl, pd, prm, pntcd, pur si altele) si mi-am dat seama ca asa e folclorul si n-am mai intrebat. Dupa ce au coborat de pe scena acesti solisti, au intrat formatiile, dar lumea a cam plecat. Poate din cauza ploii sau poate sa ceara autografe artistilor. Eu mi-am dat seama ca ei au fost atractia sarbatorii si ca astfel se manifesta folclorul. Tot din traditia stramoseasca fac parte si micii, berea, hamsiile, pistoalele cu capse, slapii si alba-neagra. Mie mi-a placut tare mult la aceasta sarbatoare, desi m-am cam suparat cand am vazut ca pe flacaul acela pe care l-au chinuit toata ziua si l-au bagat in apa, l-au cam uitat dupa ce s-a pornit sentimentul asta al folclorului sau, cum zicea taticul, campania electorala. Inchei aceasta compunere fericit ca am inteles ce inseamna folclorul, dorul si poporul acesta, miorita alunecand peste deal-vale, deal-vale… (Gigel C. a cincea ce).

Emanuel Luca



* Ore de informatica, tinute la xeroxul scolii
Tehnologie… rudimentara

Vrem tehnologie! Mileniul III a gasit scolile maramuresene din mediul rural fara un biet calculator. Teoretic, elevii claselor de gimnaziu ar trebui sa beneficieze de ore de informatica, dar sunt scoli care nu au nici macar calculatoare. Pana vor ajunge si elevii de la sate sa se initieze in tainele calculatorului, vor mai trece cu siguranta cativa ani.

Teoretic, fiecare institutie de invatamant ar trebui sa detina un laborator de informatica. Daca in orase predomina o stare de normalitate aproximativa, cu laboratoare echipate acceptabil (macar cantitativ e respectata teoria ministeriala), in mediul rural, situatia e dezastruoasa. In satele in care calculatoarele nu lipsesc cu desavarsire, laboratorul de informatica este in curs de constituire, dar elevii tot nu beneficiaza de “noua” tehnologie. Motivele sunt diferite: lipsa calculatoarelor, a spatiului sau a unui profesor de specialitate sunt doar cateva. Pana se vor introduce orele de informatica in orarul elevilor, va mai trece o vreme. Scoala din Remeti a primit de la Inspectoratul Scolar trei calculatoare. “Acuma incercam sa punem la punct un laborator de informatica. Avem zece calculatoare, din care trei de la Inspectorat, restul fiind obtinute prin forte proprii. Cele sapte le-am primit de la o firma care a tinut cursuri la noi in scoala, iar la final ne-au lasat noua calculatoarele. Ore de informatica nu avem, doar ceva optional. Suntem intr-o faza incipienta si nu putem tine ore de informatica”, a confirmat Serioja Branzaniuc, directorul Scolii Generale din Remeti.

Au si nu prea

Desi in Scoala Generala din Craciunesti invata 140 de elevi, tehnologia nu a ajuns inca pana acolo. “Noi calculatoare avem si nu prea avem. Nu avem conditii si spatiu pentru a amenaja un laborator. Calculatoare avem, doua (!). Le-am primit de la Inspectorat, dar internet nu avem”, a spus Simona Malearciuc, directorul adjunct al Scolii Generale din Craciunesti. Nici scoala din Tisa nu sta mai bine. “Avem doar un calculator si un xerox. Nu avem internet. Uneori, profesorii, in orele de educatie tehnologica, le mai explica elevilor despre calculatoare (!)”, a spus Ana Lazarciuc, directorul adjunct al Scolii Generale din Tisa. Nici in scoala din Botiza nu exista laborator, dar situatia pare mai optimista. “Noi pregatim acuma un cabinet. Avem in total sapte calculatoare, din care trei am primit de la Inspectorat, trei le avem din sponsorizari si unul l–am primit de la o firma care a tinut un curs de informatica la noi in scoala si ne-o lasat noua un calculator. Este tot o sponsorizare. Avem si internet, dar in programa elevii nu au cursuri de informatica”, a spus Viorel Pasca, secretar la scoala din Botiza. Problema calculatoarelor, chiar daca este specifica scolilor generale din sate, este prezenta si in scolile baimarene. Liceul cu program sportiv si Liceul de arta sunt doua din institutiile de invatamant din Baia Mare care nu au fost dotate cu calculatoare. Se pare ca mileniul trei a cam uitat de noi.

Chiar daca orele de informatica sunt o necesitate pentru societatea de azi, scolile din mediul rural nu sunt dotate cu calculatore. Iar internetul este un lux prea costisitor pentru elevul roman.

“Noi nu am primit nici un calculator (!). Numai scoala din centru are. Ei, cred ca au vreo 18 calculatoare. Daca nu ma insel, la noi in sat doar doua familii au computer. De scoala noastra mai apartine o gradinita si inca o scoala situata cam la vreo 2 kilometri de Piatra”, a spus Iuliu Cosu, director la scoala din Piatra.

Mihaela Mihalea



* Batranul carsnic din Poienile Izei a cunoscut indeaproape
Satul fara divorturi

Poienile Izei, tanara comuna pitita sub coama Varatecului, pastreaza alura de sat neatins de civilizatie. Aici se mai afla cateva lucruri nemaiintalnite in alta parte: cei peste 1000 de locuitori au, cu totii, o singura religie: cea ortodoxa. Apoi, in acest loc nu s–au intregistrat decat sase divorturi in ultimul secol!

Unul dintre cei care cunosc cel mai bine neobisnuitul fenomen din Poienile Izei este batranul carsnic, Gabor Puicariu. Omul are 83 de ani si slujeste la biserica de 54 de ani, adica din anul 1950! De fapt, el a fost curator si membru al consiliului parohial pana in 1980, apoi a devenit carsnic. Cu pregatire putina (”am facut doar patru clase, sub romani”), a fost incorporat in anul 1942 in armata maghiara. Initial, Puicariu a fost cantonat ”in Cehoslovacia, la Hust” (adica in Maramuresul de nord), apoi a fost trimis pe front, pe linia intai. La Cotul Donului a fost ranit usor la spate, apoi a fost trimis spre vest, data incheierii razbelului, 9 mai, prinzandu-l la Linz. De pe urma celor doi ani de front, venerabilul batran primeste o pensie de veteran in valoare de 830.000 de lei pe luna.

Preotii din Poieni

Satul Poienile Izei a avut parte de-a lungul veacurilor de putini preoti. Nu ca scaunul parohial ar fi fost vacant din cand in cand, ci pentru longevitatea slujitorilor bisericii. Primul preot prins in documente a fost mentionat in secolul XV: popa Dan. In pomelnicul citit in altar de actualul preot, in fiecare duminica, mai sunt mentionati Dan Vasile, Popa Vasile si altii. In veacul al XIX-lea, preotul Munteanu a activat timp de 63 de ani! Actualul paroh, Ioan Pop, originar din Valeni, spune ca din 1924 si pana in 1963, satul a avut un singur preot, Barsan. “Cu el impreuna, poienarii au fost catolici, apoi au trecut cu totii la ortodocsi, fara probleme sau scandal. Incepand din 1963, vreme de 5 ani, aici a pastorit preotul Crisan, singurul care nu a fost originar din zona, ci din judetul Cluj. Apoi a venit socrul meu, care a slujit pana la decesul sau, survenit in 1989. A cazut la datorie, pe santierul noii biserici, fiind strivit de un camion. Oamenii au constiinta apartenentei ca sunt nemesi, urmasi de nobili. In tot secolul XX au avut loc doar trei divorturi, unul in 1950, iar celelalte in anii ‘60 si ‘80, si fiecare a fost o mare mirare pentru sat. Insa, in ultimii patru ani, au avut loc alte trei despartiri de familii. Se pare ca noua mentalitate, mai occidentala, patrunde incet si in Poienile Izei. Multi tineri pleaca la munca in strainatate si se intorc de acolo cu altfel de ganduri. Totusi, satenii sunt legati mult la biserica. Oamenii tin toate posturile: cel al Craciunului, Postul Mare, cele de Sanpetru, al Sfintei Marii si chiar si Postul Crucii - care nici macar nu este oficializat de biserica. ”La Manastirea Botiza nu prea se umbla, e si noua, si de maici, apoi nu are alt duhovnic decat pe un tinerel preot de mir.”

Bisnitarul francez

Cat priveste istoria locului, casa muzeu din centrul Poienilor Izei e adusa de la Glod, are cam 300 de ani, a fost achizitionata de catre primarie si se vrea mobilata integral in stil maramuresean autentic. Din nefericire, exista un cetatean francez care vine regulat la Poieni si cumpara ”toate lemnele vechi”. Din 1990 si pana acum, a dus din comuna poate chiar 60 de ”casi” in strainatate, cumparate cu sume derizorii, de doar 2-300 de euro pentru o locuinta din lemn strabun. Chiar si asa, cu gospodarii din lemn tot mai putine, Poienile Izei este si ramane o oaza de puritate, cu iz traditional, nekitschizat, un crampei de Maramures autentic. In centrul satului, biserica noua, de zid, si cea veche, patrimoniu UNESCO (”Voronetul Maramuresului”), cu cele mai fascinante picturi murale ce se pot afla, sunt despartite, aproape simbolic, de o vale traversata de un pod nou, din lemn cioplit cu barda. O punte sugestiva intre arhaic si modern, intre ieri si azi. Dar cel mai important aspect al acestui loc, aparent uitat de toti si toate, ramane... fidelitatea!

Teofil Ivanciuc