CULTURA/REPORTAJ

* In Poienile Izei, un vechi obicei pastoral de primavera
Ruptu’ sterpelor

* Natiune, naratiune, fictiune
Pe Apa Sambetei

* Restructurare sumbra la scolile cu clase I-IV
“Promovati”… invatatori!

* Alambicata istorie a monumentului din comuna Bogdan Voda

* 12 mai 1949 – sfarsitul blocadei Berlinului
Podul aerian al libertatii

* La final de mandat de presedinte al Euroregiunii Carpatice, Pamfil Berceanu a reusit:
IN EUROPA, PENTRU TREI ZILE

* In Poienile Izei, un vechi obicei pastoral de primavera
Ruptu’ sterpelor

Din vremuri imemorabile, probabil din timpurile purtatorilor culturii Cotofeni (strasnici crescatori de animale in urma cu 4.000 de ani), maramuresenii organizeaza, in prima jumatate a lunii mai, obiceiul ”ruptului sterpelor”, cel care deschide sezonul pastoral.

Locul desfasurarii sarbatorii este cel in care oile vor incepe pasunatul, sus, in hotarul satului. Asta pana la inceputul lui iunie, cand turma urca in muntele ”inalt”, mostenire din stramosi, masiv situat uneori la zeci de kilometri de vatra (in Muntii Maramuresului ori in cei ai Rodnei). La ”ruptu’ sterpelor”, gazda aduce colaci care se aranjeaza in forma de cruce, pe un mesteacan plasat langa tarcul oilor. Toti proprietarii de oi urca ”in deal”, unde dupa operatiunile de masurare a laptelui si de sfintire religioasa, incing o petrecere care dureaza pana seara. Cu prilejul acestei sarbatori, isi fac simtita prezenta arhaice obiceiuri, al caror sens, de multe ori, nu se mai poate intelege deplin.

Mulsu’ masurii

Poienile Izei, in prima duminica a lunii mai. Dupa slujba din biserica noua (slujita cu dichis, si “impodobita” de imnurile unui cor), enoriasii au pornit la deal, pentru celebrarea sarbatorii pastorale. In acest an, micuta comuna a poienarilor (care are doar o mie de locuitori) va trimite in munte trei stane, cu peste o mie de oi. Impreuna cu parintele paroh Ioan Pop si cu cantaretul de strana, am pornit urcusul in Obicina (plai ridicat la aproape un kilometru deasupra marii). La inceput, pana “s-a gatat drumul”, am urcat cu ajutorul unui jeep, apoi pe jos, prin padurea rara. Sus, am aflat mare veselie. Proprietarii oilor, precum si sotiile si pruncii acestora, trecusera deja de episodul mulsului masurilor, si-l asteptau pe preot. Mulsul initial are un rol precis: fiecare oaie este trecuta prin strunga, iar cantitatea de lapte pe care o da (de fata cu martorii!), va hotara cata branza va primi fiecare proprietar de pe urma mioarelor sale pana in toamna, la coboratul in vale.

Ritualul

Ritualul religios a fost complex, avand radacini precrestine. Preotul a oficiat la un altar improvizat dintr-un cazan de stana acoperit cu o cuvertura. Cazanul, foarte important, era asezat direct pe “solul viu” (pamant de pe care iarba fusese inlaturata). Dupa rugaciunile de binecuvantare a stanei, de ferire de lup, urs si evenimente napraznice, toti ciobanii, ingenuncheati, au fost stropiti cu agheasma. Au urmat oile si acareturile surlei. Cu acest prilej a fost sfintit si focul stanii (numit “focul viu”, pentru ca nu se va mai stinge pana in toamna). La urma, apa sfintita ramasa a fost inmanata baciului, pentru a fi folosita de acesta peste tot pe unde oile vor ajunge sa pasuneze. Dupa ritual, s-a intins masa, plina si imbelsugata, ca inainte de un drum lung. Am coborat, intr-un tarziu, din dealul ritualului, insa ciobanii si cele 400 de oi au ramas sus, suspendati pe varful Obcinii, intre cerul si pamantul care, de la inaltimea aceea, parea mult mai curat, mai bun, mai omenesc decat este de fapt. Obiceiul binecuvantarii turmei si ciobanilor este pe cale de disparitie in Maramures, dar avem credinta ca atata timp cat parohul Pop din Poienile Izei va pastori acea mica ”turma”, traditiile multimilenare nu vor disparea din comuna de sub Obcina. Pentru ca n-am gasit de-a lungul Maramuresului un preot mai hotarat in a pastra obiceiurile din batrani. Si asta este un lucru bun. Ruptu’ sterpelor este organizat de fiecare “gazda de munte” (administrator al stanei, care rareori coincide cu baciul sau pacurarul sef). Beneficiari sunt cei care s-au insambrat in turma respectiva (adica si-au dat oile in stana respectiva).

Teofil Ivanciuc



* Natiune, naratiune, fictiune
Pe Apa Sambetei

Feneistul ajuns peste noapte, din proprietar de apartament cu patru camere, chirias in caminul de nefamilisti (caci nici macar sotia nu i-a inteles spiritul de afacerist balcanic) cere despagubiri pentru calamitati. Dupa ce a facut atatea mitinguri si greve in zadar, mai ramane sa incerce la Ministerul Apelor, Padurilor si Protectiei Mediului. Pana la urma, banii lui s-au dus pe Apa Sambetei, sa dea socoteala cei care sunt raspunzatori de revarsarea apelor peste agoniseala lui de-o viata! Cu toate ca in popor se cunoaste expresia ”a se duce pe Apa Sambetei” cu sensul “a se pierde, a se risipi”, ezitam intre a scrie aceasta expresie cu litera mare sau cu litera mica. Dupa cum spunea si Ernest Bernea, Apa Sambetei trebuie s-o ortografiem cu majuscula, deoarece este numele unui rau infernal din geografia mitica a dacoromanilor. El poarta numele ultimei zile lucratoare a saptamanii, deoarece sambata, in calendarul poporului, dar si in cel bisericesc, este ziua dedicata amintirii sufletelor mortilor. “Sambata nimic nu mai poate reusi pentru ca e la sfarsitul saptamanii, sfarsitul fiind al mortii si al mortilor”. In plus, se mai crede ca aceasta apa care curge in taramul de dincolo e patronata de Sfanta Sambata. Se spune ca acest rau fabulos izvoraste de sub radacinile Bradului Lumii, iar dupa ce inconjoara pamantul de trei, sapte sau noua ori, ca un sarpe, se indreapta spre iad, unde se afla Apa Sambetei. “Apa Sambetei de aceea necontenit fierbe si nu mai are stare, pentru ca-i matca tuturor apelor” (E. N.-Voronca). Dar inainte de a ajunge in iad, ea trece pe langa niste ostroave populate de Blajini, care sunt sufletele celor drepti si cuviinciosi. Din aceasta cauza, Apa Sambetei reprezinta, in mitologia poporului roman, principala cale de comunicare dintre cei vii si cei morti. In magia populara, apa curgatoare, avand ca arhetip Apa Sambetei, este calea de exorcizare a bolilor si a altor rele (I. Evseev). Pe o apa curgatoare se da drumul ofrandelor rituale in diferite sambete dedicate pomenirii mortilor, se arunca obiectele apartinatoare mortului, dupa inmormantare, se lasa pe apa obiectele vechi, netrebuincioase in gospodarie, considerand ca ele apartin stramosilor: “Cand nu se poate da un lucru de pomana, el se arunca pe apa si va fi dus la locul cuvenit. Astfel se intampla cu obiectele vechi dar sfinte, icoane mancate de carii, candele crapate, ramasite de lumanari – se arunca spre a fi duse in lumea cealalta a mortilor” (T. Pamfile). Acum ne dam seama de ce obiectele de patrimoniu ecleziast, atat de cautate in vest, au disparut din tara. Ele nu au fost trecute fraudulos peste granita. Nu... ele s-au dus pe Apa Sambetei...

Emanuel Luca



* Restructurare sumbra la scolile cu clase I-IV
“Promovati”… invatatori!

Ministerul Educatiei a trecut la restructurari de directori. “Reforma” din invatamant a lasat scolile generale cu clasele I-IV fara personalitate juridica si, implicit, fara directori. Fostii conducatori de institutii prevad un viitor sumbru pentru scolile ramase pe mana nimanui.

De regula, scoli generale cu clase I-IV mai exista doar in mediul rural. Conform unei hotarari ministeriale, aceste scoli vor trece in subordinea unei scoli generale cu clasele I-VIII (de regula cea mai mare din comuna, n. red), care va avea statutul de scoala coordonatoare. Teoretic, noul director coordonator preia atat atributiile, cat si obligatiile vechilor directori. Practic, problema se prezinta altfel. “Acum am ramas si noi simpli invatatori, deoarece nici o scoala I-IV nu mai are director. Eu nu am vazut ordinul ministerului, dar a trebuit sa predau stampila la scoala din centru si a fost dusa Inspectoratului. Nu mai putem stampila nici macar CEC-urile de alocatii. Pentru o stampila, copiii trebuie sa se deplaseze 10-15 kilometri pana la scoala din centru, pe cheltuiala parintilor, bineinteles”, a spus Iuliu Cosu, fost director la Scoala cu clasele I-IV din Piatra. Scoala din Piatra apartine de cea din Remeti, iar Serioja Branzaniuc, directorul coordonator, nu este foarte incantat de noile sarcini. “Avem si noi cazuri in comuna. De acum inainte, scolile I-IV nu mai au statut juridic, li s-a retras stampila, iar directorilor indemnizatia. Eu ce pot sa spun… In calitate de subordonat al Inspectoratului nu pot sa fac nici o afirmatie”, a spus Serioja Branzaniuc.

Defavorizarea

Valeria Fat, fostul director al scolii din Bontaieni, considera ca noua hotarare a ministerului va defavoriza si mai mult scolile mici. “Suntem la o distanta de cinci kilometri de scoala coordonatoare (din Sisesti). Din punctul meu de vedere, si cred ca si ceilalti invatatori care au fost directori de scoli sunt de acord cu mine, aceasta decizie este gresita. Scolile I-IV vor ramane ale tuturor si ale nimanui. Nimeni nu se va mai interesa de aceste scoli. Noi ne-am ocupat de amenajarea si intretinerea acestor scoli. De acum inainte, scolile mici vor fi lasate de-o parte si doar cele mari vor primi fonduri”, a spus invatatoarea Valeria Fat. Chiar daca nu vor mai primi indemnizatie de conducere, invatatorii vor avea de rezolvat problemele administrative care nu pot fi rezolvate de directorul coordonator de la distanta. “Nu-i in regula ce se intampla, fiindca cineva tot va trebui sa faca munca noastra. Acum apartinem de scoala din Miresu Mare, iar directorul coordonator de acolo ne va transmite sarcinile. Dar de indeplinit, tot va trebui sa le indeplineasca cineva”, a spus Angela Dorca, invatatoare la Scoala generala din Remetii pe Somes. Daca deocamdata fostii directori se mai ocupa de problemele institutiei, in timp se vor plictisi sa lucreze… gratis. Iar elevii, “favorizati” ca de obicei, vor fi nevoiti sa mearga cativa kilometri chiar si pentru o adeverinta.

De acum inainte se va ocupa de administrarea scolilor directorul din centru care vine pe la noi o data, de doua ori… O sa vedeti in ce stare o sa ajunga scolile cu clasele I-IV! (Iuliu Cosu, fost director la Scoala cu clasele I-IV din Piatra)

Deocamdata

Nici fostul director din Tulghies nu este multumit de situatie. “Chiar daca am predat stampila cam de vreo doua saptamani, inca ma mai ocup de problemele administrative. Pana la urma, tot trebuie sa se ocupe cineva de scoala. Deocamdata, ma ocup eu, apoi vom vedea. Probleme sunt, mai ales ca la noi in scoala avem vreo 80 de copii (impreuna cu cei de la gradinita)”, a spus Ioan Ardelean, invatator in Tulghies

Mihaela Mihalea



* Alambicata istorie a monumentului din comuna Bogdan Voda

Vasile Deac-Mosu’, fost primar al comunei Bogdan Voda timp de 31 de ani (!), traieste azi pentru implinirea unei singure idei inaltatoare: vrea sa vada cu ochii sai dezvelirea statuii care-l reprezinta pe Bogdan Voda, calare. Primul voievod al Moldovei a plecat in 1359 din satul sau natal, Cuhea (rebotezat in 1968 Bogdan Voda), pentru a intemeia statul independent al romanilor de la rasarit de Carpati.

Vasile Deac-Mosu’ (poreclit astfel dupa soata sa, moasa de profesie), este un taran cu personalitate si ambitie. Asa a reusit sa obtina 6 milioane de lei pentru lucrare inca in 1974, dar, din cauza divergentelor dintre el si artistul Vida Gheza (cel insarcinat de PCR sa execute sculptura), nu s-a reusit demararea actiunii.

Proiectul esuat

”Vida o vrut sa-mi faca o cioata, un indoit. Io l-am vrut pa Bogdan calare pa cal. O taiet multe lemne sa-l faca, da’ degeaba. (Vida Gheza a declarat ca-l va ciopli pe Bogdan din cel mai mare trunchi din Maramures, inalt de 40 de metri, n.red.). Io zac ca voievodu’ trebe pus pa cal, si nu pa jos. Doara istoria zace ca . La indamana romanilor o stat intotdeauna calu’. Apoi o fo’ haiu,’lumii (de comedie, n. red.) cand am zas, la Bucuresti, la o conferinta cu Agricultura: . De-aici mi-o iesit vorbe: , si alte cele. Cand o fost clar ca nu va merge, Vida a zis ca-mi va lua cinci cincinale pentru , si (mirat, Mosu’ recunoaste, n. red.) iata: au trecut 30 de ani. Baciu Vida o avut dreptate.”

Comedia de dinozaur

In 1989 s-a reusit pornirea epopeei, insa intr-o forma la care nu s-a gandit nimeni: un cal gigantic si un voievod cu coroana pe cap, turnat din betonul ananghiei financiare, si cu un dinozaur alaturi. Mare pataranie, nene! Cu coroana a fost cel mai mare bai: Mosu’ sustinea sus si tare (pe drept motiv) ca Bogdan n-a avut pe cap, cel putin la plecarea de pe valea Izei, decat o simpla cusma, caci viteazul n-a fost decat un voievod maramuresean cand a pornit in expeditie peste munti. Razvan Theodorescu a argumentat (in 1989) ca, totusi, Intemeietorul a fost incoronat si a castigat disputa. Lucrarile au fost finantate de catre Ministerul Minelor si Geologiei, iar ”mester” a fost un inginer din Targu Jiu, un oarecare Stoica. Pentru ca materialele (ipsos, ciment, fier beton etc.) veneau din greu, ca de la statul socialist, s-au pus cofragii si la un dinozaur. Da, ati auzit bine, atunci s-a zidit (caci sculptat nu-i poti spune) in centrul comunei, o reptila gigantica, antediluviana. Povestea ”chinozaurului”, cum ii zice prin sat, este nelamurita. Un bogdanean, Nan, spune ca a fost facut ca sa se justifice banii, si ca era mult material. Mosu’, ca si ctitor, are o alta opinie, si anume ca lucrarea, fiind executata de geologi, fara autorizatie (!), s-a convenit pentru “acoperire” ca dinozaurul, dupa ce va fi gata, sa fie dus si asezat in fata Ministerului Minelor. O surpriza pentru Congresu’ al XIV-lea probabil. Sinistra mestereala, suspendata din cauza evenimentelor din decembrie 1989, s-a vrut a da un voievod calare (victoria Mosului dupa moartea lui Vida), inalt de 20 de metri (dupa altii, 28), pus sus, pe dealul Dumbrava (“ca sa se vada de la Budapesta”, glumeste acelasi ex-primar, Vasile Deac-Mosu').

Revolutia “vinovata”

Despre abandonul neasteptat, cauzat de Revolutie, Mosu’ spune indurerat: ”Daca mai statea tri luni de zale si nu sa mira lumea, voievodu’ era amu tomna in deal.” In momentul sistarii lucrarilor, era pe jumatate gata torsul lui Bogdan, calul (inalt de vreo 7-8 metri), cele doua picioare voievodale atarnate in sa si, desigur, ”chinozaurul”. Dupa 1989, neostoitul Deac a reinceput demersurile pentru ecvestra lui Bogdan, insa ministrul culturii de atunci, Andrei Plesu, s-a opus continuarii acelui proiect, cica pentru ca era de beton (sustine ex-biraul). Mosu’ s-a bucurat in felul sau: ”asta inseamna ca va fi de bronz, doar toti voievozii sunt din bronz”, si a inceput din nou duvalma. Tot omul nostru marturiseste: ”Io am fost cu Vadim. Dupa ce s-o retras de la guvernare, mi-o zis clar: . Da’ tat o facem, in toamna asta o inauguram. ”Pana una-alta, au inaugurat in ‘94 o placa inscriptionata (”In acest loc se va ridica ecvestra...”). Apoi au urmat: Bucuresti, aprobari, concurs, in fine, castiga Mosu’ si treaba se da pe mana sculptorului Ioan Marchis.

Dupa 30 de ani

Batranul, trist, frant dupa 30 de ani de lupta, conchide: ”Voievodu’ nu va avea de jos si pana la coroana decat (!) 11,7 metri inaltime. Iar dinozaurul i l-om da ministrului Mitrea, ca poate ne baga ceva craitari (bani, n.red.) acolo.” Dupa trei decenii de lupta, batrinul e la fel de aprig si hotarat. Vrea statuia voievodului, ecvestra sau pa jos, cu coroana sau cusma, dar numai din bronz sa fie. In spatele pietei din centrul comunei Bogdan Voda, sub un sopron putred, zace un dinozaur din ciment si ipsos, hidos, cu botul infipt in coada unui cal apocaliptic. De cal atarna doua picioare scoase parca din horror-urile de slaba factura. In fata calului cu sase picioare sta, mandru, bustul-tors al lui Bogdan, care seamana mai degraba cu Neagoe Basarab. Zac toti trei, calu’, ”chinozauru’” si Bogdan, in mizerie, printre moloz si urzici, plouati, cu betonul mancat de geruri si vanturi, ca niste aratari de pe alta lume. Iar Mosu umbla acum cu traista, ”dupa vo’ doua kile de bronz”. Are nevoie de un fleac, adica doar de 18 tone de aliaj cupru-plumb! Ce-i aia, pentru memoria mareata a unui voievod ca Bogdan?

Teofil Ivanciuc



* 12 mai 1949 – sfarsitul blocadei Berlinului
Podul aerian al libertatii

Dupa cel de al doilea razboi mondial, una dintre cele mai spinoase probleme in reglementarea relatiilor dintre invingatori (rusii pe de o parte si Aliatii occidentali pe de alta parte) a fost problema Berlinului. Orasul fusese impartit in patru zone de dominatie (sovietica, americana, britanica si franceza). In incercarea de a-i goni pe occidentali, sovieticii au decis sa condamne orasul la sufocare.

Criza Berlinului reprezinta prima mare alarma a razboiului rece. Fosta capitala germana, prinsa in teritoriul sovietic, a capatat un statut special, care o plasa sub administratie militara cvadripartita. La mai putin de un an din momentul in care “cortina de fier” cadea asupra Europei, Berlinul reprezenta o enclava occidentala in teritoriul sovietizat. “O vitrina a Vestului, deci o invitatie constanta la comparatie sau la fuga si, totodata, un factor de izolare suplimentara pentru comunismul german, care atinge recorduri de impopularitate”, cum afirma André Fontaine.

Miza conflictului

Blocada Berlinului realizata de sovietici intre 1948 si 1949 a incercat sa opereze un “abces imperialist” ca o prefata a intemeierii unui stat german, in zona rasariteana. Exista si posibilitatea ca blocada sa fi fost o prima incercare, in maniera caracteristica a lui Stalin, de a sonda hotararea adversarului. Indiferent daca Generalisimul s-a gandit ca orasul va cadea ca un fruct copt in mainile sale sau a vrut sa testeze capacitatea de rezistenta a americanilor, este cert ca Stalin a incercat sa impuna o schimbare a politicii americane in Germania, blocand toate caile terestre din vestul Berlinului. Intrucat orasul ramanea izolat la 160 km in interiorul zonei sovietice, masura luata de Stalin ingreuna controlul Aliatilor occidentali asupra sectoarelor detinute de ei in acest important centru administrativ. O cedare a controlului sau o schimbare a politicii americane in Germania de Vest ar fi marcat o importanta victorie sovietica in cadrul razboiului rece.

Podul aerian

Se pare ca Stalin a subestimat forta americanilor, din moment ce Washingtonul a profitat de aceasta ocazie pentru a demonstra pana unde este gata sa mearga in politica sa. Puterile occidentale nu au cedat in fata lui Stalin si nici nu au lansat un atac armat. Raspunsul Occidentului a fost categoric si dat in termeni de performanta tehnica: aviatia americana a asigurat un pod aerian spre Berlin, prin intermediul caruia au fost transportate alimentele, combustibilii si alte provizii necesare celor peste doua milioane de locuitori ai orasului. Extraordinarul reviriment al situatiei si al fortelor este subliniat de faptul ca incidentul se petrecea in acelasi oras care fusese scena finala a celui de-al doilea razboi mondial. Oamenii din acel timp n-aveau nevoie de o memorie prea vasta pentru a-si aminti ca Berlinul fusese tinta avioanelor americane inainte de a deveni obiectul ajutorului lor. Berlinul fusese capitala unui imperiu totalitar inainte de a intruchipa simbolul libertatii. Berlinezii si-au schimbat rolul o data cu sovieticii: semn ca un al treilea razboi mondial ameninta sa aiba loc exact acolo unde s-a incheiat al doilea, si in legatura cu el, caci fostii Aliati isi disputau sensul acestui razboi.

“Izolantul” sovietic

La 31 martie 1948, comandantul rus il informa pe generalul Clay (seful fortelor americane din zona) ca, in scopul ameliorarii zonei ocupate de URSS, functionarii sovietici vor controla de acum inainte bagajele si identitatea calatorilor, folosind trenurile militare occidentale cu destinatia Berlin. Generalul american va protesta impotriva acestei violari a principiului liberului acces in vechea Capitala si va pune in miscare un tren cu cateva santinele inarmate; rusii se vor multumi sa-l traga pe linie moarta, unde va ramane cateva zile inainte de a reveni la punctul de plecare. Kremlinul nu se va rezuma doar la atat. Dupa ce pretinsese sa impuna autorizatii prealabile pentru comertul pe calea ferata intre Berlin si exterior, va determina oprirea tuturor trenurilor la iesirea din zona rasariteana, va impune restrictii la serviciul coletelor postale si va supune traficul fluvial la aprobari individuale. De la sfarsitul lui mai, circulatia militara era practic intrerupta intre Berlin si restul lumii. Pe 23 iunie 1948, sovieticii opreau furnizarea de curent electric si carbune pentru sectoarele occidentale, in timp ce manifestatii comuniste, care evoluau spre o revolta, se desfasurau in fata Primariei orasului. La 24 iunie 1948, sub pretextul efectuarii de reparatii pe podurile Elbei, intreaga circulatie a fost oprita pe autostrada, calea ferata si canalele care leaga Berlinul de Germania de Vest.

Raspunsul Occidentului

Occidentalii au fost nevoiti sa asigure pe calea aerului inlocuirile de personal si aprovizionarea garnizoanelor lor; astfel s-a nascut podul aerian care avea sa intre curand in istorie. La Washington, unde domnea confuzia cea mai grava, se cerea abtinerea de la orice provocare. In cele din urma, dupa doua zile, presedintele Truman a hotarat sa treaca la aprovizionarea orasului pe calea aerului, pana se va ajunge la o solutie diplomatica. La 28 iunie, 150 de avioane au aterizat pe aeroportul Tempelhof, cu 400 de tone de alimente: 30% din nevoile cotidiene ale orasului asediat. Rusii, care nu credeau, in mod manifest, in succesul podului aerian, n-au incercat in nici un moment sa intercepteze aparatele americane si britanice. La 30 iunie, municipalitatea primea provocarea sovietica si facea apel la toti oamenii, oricare ar fi fost opiniile lor, sa condamne crima grava contra umanitatii de care rusii se facusera responsabili impunand blocada Berlinului. Stalin a crezut ca a gasit mijlocul de a-i impiedica pe occidentali sa-si realizeze planurile in Vest sau sa faca sa dispara acest avanpost de la Berlin pe care, treisprezece ani mai tarziu, Nikita Hrusciov avea sa-l compare cu o tumoare canceroasa. Pentru a-si arate in mod clar fermitatea, Truman a hotarat, cu acordul primului ministru britanic, Atlee, sa trimita in Anglia bombardiere B29, din acelea care transportau bomba atomica, lasand in acelasi timp sa se inteleaga limpede ca orice tentativa de atac a sovieticilor ar fi dus la declansarea unui razboi. Avioanele care au asigurat masivele transporturi aeriene din 1948-1949 au fost incomodate de sovietici doar prin uriase reflectoare orbitoare, dar rusii n-au deschis niciodata focul asupra lor. In acelasi timp, in Berlinul de Vest erau efectuate cu foarte mare rapiditate lucrari care sa permita aterizarea marilor cargouri aeriene. Cantitatea expediata zilnic atingea in iulie, 2.400 de tone si populatia berlineza suporta cu stoicism o rationalizare draconica. Speranta renastea in SUA, unde presedintele interpretase blocada ca o contraofensiva a comunismului international. Clay declara in fata Consiliului Securitatii Nationale – organismul suprem al politicii americane – ca un abandon al Berlinului ar fi dezastruos. S-a angajat atunci o dezbatere asupra celei mai bune cai de a ramane: fie intensificarea podului aerian, al carui debit trebuia adus la 4.500 de tone pe zi, daca se dorea ca el sa fie intr-adevar eficace, fie convoiul armat. In final, Truman a optat pentru prima formula, ca mai putin riscanta, in ciuda inconvenientului – subliniat din plin de catre generalul Vandenberg, seful de stat major al Aerului – ca intr-o atare situatie trebuia concentrata in Germania cea mai mare parte a mijloacelor aeriene aflate la dispozitia Statelor Unite. In acest timp, Truman avea sa se inteleaga cu Londra si Parisul pentru un demers comun al celor trei ambasadori pe langa Stalin insusi. Negocierile au esuat, dar occidentalii erau in curs de a castiga partida si nu se simteau obligati sa faca concesii.

Succesul podului aerian

La 22 octombrie, Clay putea declara ca podul aerian nu mai era un experiment. Timpul nefavorabil nu mai impiedica aterizarea aparatelor care aduceau la Berlin, in medie, 4.000 de tone de marfuri in fiecare zi. Viata economica era reorganizata in vechea capitala in care fusese trimisa, pe calea aerului, pana si o centrala electrica, in piese detasate, centrala care primea, pe aceeasi cale, carbunele destinat sa o alimenteze. Intreaga Germanie occidentala isi manifesta solidaritatea sa cu populatia orasului asediat. Oamenii politici si intelectualii occidentali se succedau la aeroportul Tempelhof pentru a-i incuraja pe berlinezi. Orasul de front devenise simbolul insusi al luptei pentru libertate. “Incercarea va crea intre invinsul de ieri si cel mai puternic dintre invingatorii sai legaturi sentimentale, pe care pasiunile cele mai brutale ca si seductia cea mai insidioasa se vor dovedi ulterior incapabile sa le micsoreze”, afirma André Fontaine. La inceputul anului 1949, rusii isi recunoscusera esecul. Trebuiau sa bata in retragere, fara a-si pierde prea mult din prestigiu. La 4 mai, un comunicat sovietic anunta lumii intregi ca blocada urma sa fie ridicata incepand cu data de 12 mai 1949.

Recunoasterea primei infrangeri

Ridicand blocada, Stalin recunostea implicit prima sa mare infrangere in razboiul rece care il opune lagarului occidental. Podul aerian nu va fi oprit totusi decat cateva luni mai tarziu. Datorita lui fusesera livrate la Berlin aproape 2,5 milioane tone de marfuri, implicand realizarea a aproximativ 200.000 de zboruri. Podul aerian s-a soldat cu moartea a 39 de aviatori englezi, a 31 de aviatori americani si a 9 civili, si a costat 350 milioane dolari SUA, 17 milioane lire sterline si 150 milioane marci germane. Nimeni n-ar fi indraznit totusi sa profetizeze ca pozitiile celor doua lagare in Europa erau stabilizate pentru o lunga perioada, ca vor trebui sa astepte noua ani pentru ca rusii sa reia, in mod serios, eforturile pentru a arunca in aer avanpostul berlinez si ca atunci vor esua din nou, de doua ori.

Militarizarea razboiului rece

Armata Rosie era mai amenintatoare in 1947 decat fusese in 1945. La doi ani dupa razboi, sovieticii aveau in Europa de Est peste 3.000.000 de soldati, in timp ce Statele Unite isi restransesera efectivul la mai putin de 2.000.000. Blocada Berlinului instituita de Stalin si amenintarea cu bomba atomica lansata de Truman Uniunii Sovietice au dezvaluit cat se poate de clar gradul de militarizare a razboiului rece. Impresionanta putere militara a Uniunii Sovietice si teama persistenta de Germania i-au determinat pe liderii statelor vest-europene sa se preocupe de propria securitate. Acest sentiment a determinat Marea Britanie si Franta, legate prin tratatul de la Dunquerque din martie 1947, sa-si largeasca pactul lor de alianta. Pe 17 martie 1948, a fost semnat la Bruxelles un tratat intre aceste doua puteri si Belgia, Olanda si Luxemburg, pact de aparare mutuala prin care se instituia WEU (Uniunea Vest Europeana). Incheiat pentru cinci ani, pactul stipula in articolul 4 ca in cazul in care una dintre parti ar fi obiectul unei agresiuni in Europa, celelalte semnatare “ii vor procura ajutor si asistenta prin toate mijloacele care le vor sta in puteri, militare si de alt tip”. In fine, blocada Berlinului a consolidat ideea unei extinderi a pactului de la Bruxelles si la alte tari ale Europei occidentale si la cele doua mari tari industriale ale Americii de Nord. Pentru ca Statele Unite sa poata, in timp de pace, sa intre intr-un sistem de aliante in afara continentului american, trebuia un vot al Senatului. Acesta a fost obtinut pe 11 iunie 1948, cu 64 de voturi contra 4. Este “rezolutia Vandenberg”, dupa numele senatorului care a propus-o. Acest angajament constituie o veritabila revolutie in politica externa americana (abandonul doctrinei Monroe). De atunci, a devenit posibila gandirea unui sistem unic de aparare reciproca, integrandu-l pe cel al tratatului de la Bruxelles.

NATO – limitarea comunismului

In aprilie 1949, 12 natiuni formau NATO (Organizatia Tratatului Nord-Atlantic), angajandu-se ca, in situatia in care una dintre ele va fi atacata, toate celelalte sa i se alature in lupta impotriva agresorului. Cele 12 state semnatare ale tratatului erau SUA, Canada, Marea Britanie, Franta, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Portugalia, Norvegia, Danemarca si Islanda. Originea pactului trebuie cautata in teama occidentalilor in fata avansarii comuniste in Europa (crearea Kominformului, grevele comuniste din Italia si din Franta in 1947-1948 si mai ales “lovitura de la Praga” din februarie 1948 si blocada Berlinului). Aceasta alianta anti-sovietica a reprezentat apogeul orientarii puterilor occidentale catre o politica de limitare a comunismului prin forta militara, mai curand decat prin presiuni economice si politice.

Urmarile blocadei

La sfarsitul anului 1949, Europa si lumea intreaga pareau din ce in ce mai evident a se organiza in jurul a doi “poli” de putere: SUA (care impinsa de imprejurari a fost determinata sa-si exercite “leadership”-ul asupra “lumii libere”) si URSS (care inainte de crearea Pactului de la Varsovia a semnat tratate militare cu satelitii sai si s-a straduit sa-i integreze economic pe acestia spatiului sovietic, prin intermediul CAER). Erau doua “blocuri” relativ omogene care se vor infrunta in bataliile razboiului rece. O data cu criza Berlinului, s-a trecut de la “razboiul rece de miscare” la “razboiul rece de pozitie”, in Europa instaurandu-se o impartire durabila a influentei sovietice si occidentale. La 23 mai 1949, Aliatii occidentali au creat Republica Federala a Germaniei. La randul sau, Rusia s-a grabit sa infiinteze Republica Democrata Germana, la 7 octombrie 1949. Cu o luna inainte, rusii reusisera sa produca bomba atomica. In fine, in 1955, sovieticii infiintau Organizatia Tratatului de la Varsovia.

Ioan Botis



* La final de mandat de presedinte al Euroregiunii Carpatice, Pamfil Berceanu a reusit:
IN EUROPA, PENTRU TREI ZILE

Hai sa facem abstractie de timpul care s-a bosumflat vineri si sambata. La ora inchiderii editiei, inca vremea nu tinea cu participantii la cea de-a doua editie a Zilelor Culturii in Euroregiunea Carpatica. Atata bai sa fie, parca au spus participantii, care daca au venit de departe ca sa se simta bine, asta au si facut.

Este o vorba in popor, care spune ca daca ploua la nunta, e semn de noroc si de bogatie pentru tinerii care si-au pus pirostriile. Daca a plouat la cea de-a doua editie a Zilelor Culturii in Euroregiunea Carpatica - mai ales ca in ultima zi a manifestarilor era cuprins in program si un Festival International al Nuntilor -, poate fi si semn de bogatie, dar si de noroc. Bogatie in oameni frumosi si norocul de-a fi prieteni.

Semne bune si-o amanare

La sedinta care a inaugurat manifestarile, totul a fost conform asteptarilor. Au fost reprezentate toate tarile care fac parte din Euroregiunea Carpatica. Surpriza placuta au oferit-o reprezentantii Ungariei, care au venit cu cea mai numeroasa delegatie din istoria acestor evenimente. ”Numai cind era sedinta in Ungaria mai participau reprezentanti din fiecare judet care face parte din Euroregiune. In strainatate nu s-a mai inregistrat o participare atat de numeroasa”, ne-a spus Pamfil Berceanu, caruia tocmai i s-a incheiat mandatul de presedinte al Euroregiunii. Discutiile au decurs normal, doar propunerea partii ucrainene, privind cooperarea in cadrul Euroregiunii in domeniul dezvoltarii turismului si complexelor recreative, a fost amanata. Amanata, dar nu uitata, pentru ca va face parte din ordinea de zi a urmatoarei sedinte. Una peste alta, sedinta poate fi caracterizata drept una reusita. Mai ales ca s-a discutat si noua strategie care trebuie urmata avand in vedere ca trei tari, Slovacia, Polonia si Ungaria, din Euroregiune sunt noi membre ale Uniunii Europene. Concluzia care s-a desprins a fost aceea ca rolul Euroregiunii va creste in aceasta situatie noua.

Pozitii si reflectii

S-a simtit la modul negativ faptul ca Romania si Ucraina nu sunt inca membre UE sau partenerii din Euroregiune care au aderat ne-au tratat cu superioritate? a fost una din intrebarile pe care i le-am adresat lui Pamfil Berceanu. ”Nu, eu nu am simtit acest lucru. S-a speculat la un moment dat ca de aceea a fost respinsa propunerea ucraineana, dar, repet, a fost doar o amanare, nu o respingere a propunerii. Partea maghiara are o relatie speciala si cu noi, si cu ucrainenii. Sigur ca sub aspect economic sau, daca vreti, si sub aspect economic, ucrainenii sunt mai intarziati. De altfel, nici pozitia lor nu este ferma privind aderarea la Uniunea Europeana sau la CSI. Ei sunt inca pe stand-by. Noi, totusi, suntem mai avansati si speram sa intram in 2007 in Uniunea Europeana si nu va mai fi discrepanta sub aspect economic intre noi si ceilalti.”

Cantec, dans si prietenie

Seara folk din 7 mai a avut un mare absent, Ducu Bertzi. Artistul maramuresean pornise spre Baia Mare, dar vremea a fost potrivnica si nu a reusit sa ajunga la timp. Regretele au fost repede uitate in momentul in care corzile chitarelor, ciupite ghidus, au incalzit atmosfera. S-a cantat in toate limbile, pentru ca asa ii sta bine unei seri de muzica prilejuite de asemenea manifestari. Sambata, a fost randul simpozioanelor (”Rolul mass-media in extinderea Uniunii Europene”), a expozitiilor (”Arta dialogului european. Noua colonie internationala de arta de la Baia Mare” si ”9 Mai - Ziua Europei”), dar si al Festivalului International al cantecului si dansului Popular din Euroregiunea Carpatica, desfasurat la Casa de Cultura a Sindicatelor Baia Mare. Duminica, s-a trecut Gutinul. Festivalul International al Nuntilor s-a tinut in Valea Izei, pentru ca si maramuresenii de dincolo de Deal sunt ai nostri si merita si ei ceva frumos. Daca tot am inceput textul cu o vorba din popor, ar fi nimerit sa-l termin tot cu o zicere din intelepciunea batranilor. Sa te ai bine cu vecinul, ca-i mai aproape camasa decat haina.

Claudia Sitaru