CULTURA, REPORTAJ

* Artistii care au inscriptionat lumina in “7 zile”
Mai clipeste o data!

* Natiune, naratiune, fictiune
Stapanul ghiulurilor

* In cautarea crestinismului

* Diana Serban, “geniala” GAZETEI in sport
Medaliata vorbareata

* 6 mai – 1758: nasterea inventatorului Terorii
Marele inchizitor al iacobinilor

* Festivalul de film experimental “Carbunari 2004”
Maraton cinematografic

* Artistii care au inscriptionat lumina in “7 zile”
Mai clipeste o data!

In perioada 12-19 aprilie, la Poienile Izei, s-a desfasurat a cincea editie a taberei de fotografie “7 zile”. Cosmin Bumbut, Voicu Bojan, Petrut Calinescu, Vasile Dorolti, Silviu Ghetie, Bogdan Croitoru, Alexandru Paul, Gicu Serban, Oleg Tishkovets si Rene Triebl sunt fotografii care au realizat intr-o saptamana mii de fotografii cu oamenii si locurile Poienilor Izei. Vremea a tinut cu fotografii, soarele permitandu-le sa realizeze ce si-au propus: portrete.

Ideea unei tabere pentru artistii fotografi i-a apartinut lui Silviu Ghetie, dupa care cativa prieteni ai fotoreporterului GAZETEI s–au raliat acestei initiative. Aflata in acest an la a cincea editie, miscarea este cunoscuta azi in toata tara ca un curent fotografic. Activitatea fotoclubului 7 zile este unica in tara si foarte probabil in tot sud-estul Europei. Din grup fac parte fotografi amatori si profesionisti, dintre care multi au premii nationale, internationale si albume de arta fotografica. Membrii clubului sunt atat fotoreporteri, care lucreaza pentru marile agentii de presa, cat si cunoscuti fotografi de moda si publicitate din Bucuresti. Criteriile care permit accesul in grupul fotografilor sunt valoarea si prietenia, asa ca numarul membrilor fotoclubului este limitat.

Mii de instantanee

In acest an, fotografii s-au instalat intr-o pensiune din Poienile Izei, pensiune de care au fost mai mult decat incantati. In absenta oricarui sprijin financiar, toate cheltuielile presupuse de tabara au fost suportate de membrii clubului. Aparatele fotografice au inregistrat mii de instantanee nu doar in Poienile Izei (unde fotografii s-au “specializat” in arta portretului), ci si in satele din jur, aceste ultime produse fotografice constituindu-se intr-o expozitie ce va avea vernisajul la inceputul lunii iunie, la Cluj, in cadrul Festivalului de film “Transilvania”. Intr-o zi de joi de la sfarsitul lunii trecute, la Caminul cultural din Poienile Izei, cu sprijinul preotului, primarului si al directorului caminului din localitate, a avut loc vernisajul expozitiei de portrete. Peste o suta de sateni au participat la eveniment, numarul publicului intrecand cu mult orice vernisaj al unei expozitii de fotografie din Baia Mare realizat vreodata. Fotografii au impartit fotografii pentru toata lumea, eugenii pentru copii, vin si palinca pentru restul lumii. In duminica imediat urmatoare, evenimentul a fost repetat imediat dupa incheierea slujbei de la biserica, numarul participantilor fiind de aceasta data mult mai mare. Au fost prezenti, cu mic cu mare, si cei care, in urma cu trei zile, n-au participat la vernisaj. Colaborarea fotografilor cu oamenii locului a depasit spatiul cultural; fotografii au fost invitati la o nunta, au jucat fotbal cu o echipa formata din copiii satului si l-au “corupt” la una dintre agapele absolut necesare intr-o astfel de tabara pana si pe preotul satului… Anul trecut, cam pe vremea asta, semnalam faptul ca artistii fotografi nu vor mai expune la Galeriile Uniunii Artistilor Plastici, in conditiile in care li se cere chirie. Am avut dreptate. In acest an, o parte a unei expozitii retrospective a fotoclubului a fost vernisata intr-un spatiu destinat in exclusivitate manifestarilor culturale de acest gen, din cadrul Bibliotecii Judetene “Petre Dulfu”: Salonul artelor, inaugurat tocmai cu acest prilej. Aflat la vernisaj, criticul de film Alex Leo Serban a apreciat ca expozitia “te face sa mai clipesti o data in fata realitatii”, iar Teodor Ardelean, directorul institutiei-gazda, a considerat-o ca fiind “inscriptionarea luminii prin ea insasi”.

Ioan Botis



* Natiune, naratiune, fictiune
Stapanul ghiulurilor

Pardalian (se scrie cum se aude la ceas tarziu in noapte, urlat peste satra de caldarari de la marginea satului) ramasese din vremea comunismului cu o privire ciudata si melancolica. In fiecare seara se retragea dupa coviltirul intunecat al carutei, de nu i se mai vedeau decat ochii stralucitori, si murmura “pretiosul meu...unde esti...mi te-au furat...” Apoi isi pipaia cele trei ghiuluri de la mana stanga, zabovind mai mult asupra indexului, vaduvit de lucirea pretiosului confiscat in vremuri de restriste de catre comunisti (haoleu ce zale negre). De ceva vreme incoace, de cand caldararii facusera o vizita de prietenie medicului din sat, pe cand acesta se afla la o nunta, isi petreceau serile proiectand pe lipideul unei pirande singurul DVD (Stapanul ghiulurilor III) ce se afla in aparatul pe care-l luasera cu ei din locuinta nuntasului. De atunci si Pardalian, impresionat de film, murmura pierdut, cu gandul la ghiulul confiscat “...my precious” lovindu-se cu pumnii in piept si tavalindu-se pe jos de dor si de durere. Apoi, Pardalian citea dintr-o revista de atitudine si rafinament: Ca transpunere in metal a cercului, inelul simbolizeaza eternitatea, unitatea, legatura, unirea, fidelitatea. Rolul sau de simbol solar sau lunar poate fi subliniat de metalul din care este facut (aur si, respectiv, argint). Una dintre cele mai vechi identificari simbolice este cea dintre inel si vulva feminina, de unde a rezultat inelul de logodna sau de nunta (I. Evseev). Proba inelului in basme sau romane cavaleresti (asemanatoare probei pantofului) poate avea si un substrat erotic, ingustimea inelului semnificand castitatea. Inelul este si un semn al supunerii si sclaviei, mai ales cand este de fier. Prometeu, eliberat de Hercules, trebuia sa poarte un inel de fier, ca semn al supunerii fata de Zeus. Inelul de aur, incrustat cu pietre sau avand gravate anumite semne, simbolizeaza puterea, regalitatea, gloria. In popor, inelului i se atribuie si valente de aparare magica: “E bine ca tot omul sa aiba un inel in deget, ca sa nu se lege blastamurile de el” (A. Gorovei). Dar puterea magica a inelului, ca veriga a unui lant ce leaga toate lucrurile, inclusiv subiectul unui act de magie cu obiectul vrajii, functioneaza si in cazul blestemului, marind eficienta sa: “Exista, la poporul nostru, credinta superstitioasa ca blestemul rostit se prinde mai bine daca ai inel pe deget in momentul blestemarii” (V. Aga). Astfel, inelul ramane un simbol al legaturilor de tot felul. De aceea, el va fi prezent in toate practicile magice de rupere sau de stabilire a unor relatii speciale dintre oameni. Chiar si in prezent, in eticheta aparent profana a omului modern, scoaterea inelului (verighetei) este semnul eliberarii de obligatiile unui contract. Asa le vorbea Pardalian puradeilor asezati langa foc, hotarat sa voteze partidul care-i va retroceda cocoseii si pretiosul inel confiscat de comunisti.

Emanuel Luca



* In cautarea crestinismului

“Traim astazi agonia unei culturi si eroziunea valorilor atasate in mod exclusiv acestei lumi. Sunt din ce in ce mai numerosi oamenii care cauta, insetati, spiritualitatea si valorile superioare ale vietii, dar cautarea lor este adeseori obliterata de ignoranta duhovniceasca, fapt care confirma trista constatare a Parintelui Alexander Men: Crestinismul este ceva care urmeaza sa fie descoperit”, afirma parintele Rafail. Ii anuntam pe cei care se afla in cautare, ca a aparut, in conditii grafice deosebite, al doilea numar al revistei Seminarului Teologic Liceal Ortodox Baia Mare, Foaia teologica. “Sf. Iosif Marturisitorul – pavaza a Ortodoxiei maramuresene”, “Moldova la apogeu – Stefan cel Mare si Sfant”, “Comuniunea dintre cei vii si cei raposati” si “Frumusetea cultului ortodox” sunt doar cateva dintre titlurile pe care vi le propune Foaia teologica. In plus, revista cuprinde conditiile si actele necesare pentru inscrierea la seminar, probele orale si scrise pe care candidatii trebuie sa le sustina, precum si bibliografia necesara pentru sustinerea examenului de admitere.

Ioan BOTIS



* Diana Serban, “geniala” GAZETEI in sport
Medaliata vorbareata

Diana Serban s-a nascut in 26 mai 1985, in Baia Mare. A absolvit clasa a VIII-a, la Colegiul National “Vasile Lucaciu”. Este eleva in clasa a XII-a C, la Colegiul National “Nicolae Titulescu”. Practica orientarea sportiva de la varsta de 12 ani. In perioada 1998-2003, a obtinut 25 de medalii la concursuri interne si internationale: 10 de aur, 8 de argint si 7 de bronz!

“Eram cam plangacioasa cand eram mica. Nu suportam sa ma zgariu. La un moment dat, mama s-a hotarat sa ma dea la un sport. O vecina avea un unchi, antrenor de orientare sportiva si asa am ajuns sa practic un sport in care zgarieturile sunt la ordinea zilei”, isi aduce aminte Diana despre cum a inceput viata sportiva.

Un maraton marcant

Un alt motiv care a determinat-o sa aleaga acest sport este faptul ca si parintii ei au practicat aceeasi disciplina sportiva, obtinand, cu ani in urma, performante deosebite. Dianei i se pare ca orientarea sportiva este un sport mult mai greu decat atletismul, pentru ca presupune o conditie fizica exceptionala si un nivel ridicat de percepere a hartii. “Toate se invata in timp: semnele conventionale (toate reperele din teren sunt trecute prin semne conventionale pe harta), nivelmentul (diferentele de nivel) si echidistantele dintre posturi”, sustine Diana. Cu toate acestea, Diana are in palmares cateva crosuri castigate la nivel local si o medalie de bronz la maratonul international desfasurat pe ruta Arad – Bekescaba. In timpul maratonului a slabit 3 kilograme, alergand in doua zile cate 21 de kilometri, concursul fiind unul de stafeta. Prima zi a fost mai usoara, dar in a doua zi au inceput sa apara dureri musculare si ale gleznelor. “Cred ca o sa raman marcata pe viata dupa experienta respectiva”, afirma Diana, constienta de faptul ca si in orientarea sportiva, o disciplina mai mult decat solicitanta, apar uneori probleme de sanatate. In perioadele in care se antreneaza, alearga aproape zilnic 10 kilometri, in parc sau pe stadion. Din pacate, Federatia nu-i recompenseaza in nici un fel pe sportivii din aceasta disciplina pentru succesele obtinute.

Plimbarea de 13 ore

Dianei ii place sa calatoreasca. A fost in Republica Moldova, Ungaria, Slovacia si Germania. Ar vrea sa vada Olanda, pentru ca lalele sunt florile ei preferate, sau Egiptul, pentru ca o fascineaza piramidele de la Gizeh si istoria antica a Egiptului. De o singura excursie pe munte isi aduce aminte cu mai putina placere: “Eram undeva in Bucegi si antrenorul ne-a scos la o plimbare. Plimbarea asta s-a prelungit vreo 13 ore! Pana si un caine care ne-a insotit o vreme a renuntat si s-a intors in sat”. Isi recunoaste cateva defecte: e incapatanata, vorbeste mult si, din cauza personalitatii puternice, nu recunoaste niciodata cand greseste. O intreb ce calitati are. Nu-mi spune decat una: vorbeste mult! Stie ca are multi prieteni, dar si pseudo-prieteni, lucru care nu o deranjeaza. Alearga la fel de bine prin “padurea pe care n-o poti descoperi niciodata”. Si daca lucrurile merg bine, o sa alerge pe la firme, pentru ca vrea sa ajunga inspector OPC.

Preferintele unei “geniale”

In afara de orientarea sportiva, Dianei ii plac gimnastica, patinajul artistic, schiul si sariturile cu schiurile. Nu prea are preferinte muzicale; asculta orice gen de muzica cu placere. I-a nominalizat, totusi, pe Paula Seling si baietii de la Directia 5. Ii place sa se plimbe, sa viziteze muzee, sa fotografieze si sa plece cat mai des in excursii. Dintre culori prefera albastrul, iar dintre mancaruri cartofii prajiti si bucataria traditionala romaneasca, chiar daca nu-I plac mararul, patrunjelul si telina. Bacovia (“pentru ca are atata dreptate in tot ceea ce afirma”) si Camil Petrescu sunt mai aproape de sufletul ei. Eminescu nu-i place “pentru ca e prea romantic”.

Ioan Botis



* 6 mai – 1758: nasterea inventatorului Terorii
Marele inchizitor al iacobinilor

Marele revolutionar francez Maximilien François Marie Isidore de Robespierre s-a nascut la 6 mai 1758, la Arras. A fost seful Comitetului Salvarii Publice in perioada in care revolutionarii francezi si-au consolidat pozitia, culminand cu domnia Terorii. Inainte de a fi condamnat la moarte, a fost acuzat ca ar fi vrut sa devina rege al Frantei. Dovada folosita de acuzatorii lui a fost o pecete cu floare de crin care (cica) s-ar fi gasit acasa la el…

Potrivit traditiei, familia lui Robespierre a fost de origine irlandeza. In timpul Reformei, aceasta a emigrat in Franta. De la inceputul secolului al XVII-lea, stramosii sai directi pe linie materna au fost notari in micul oras Carvin de langa Arras. Bunicul sau, avand ambitii mari, s-a stabilit in Arras, ca avocat. Tatal sau a urmau aceeasi profesie, casatorindu-se in 1757 cu Jacqueline Marguerite Carraut, fiica unui berar din acelasi oras. Din casatoria lor s-au nascut patru copii, doi baieti si doua fete, Maximilien fiind cel mai tanar. In 1767, doamna Derobespierre (numele pe care l-a purtat mama lui Maximilien) a murit. Sotul neconsolat a parasit Arras si a ratacit prin Europa pana la moartea lui, survenita in 1769, la Munich.

Trecutul revolutionarului

Copiii au fost luati in grija de bunicul din partea mamei si de matusi, iar Maximilien a fost trimis la scoala din Arras, de unde, in 1770, datorita nominalizarii facute de episcop a primit o bursa la colegiul Luis-le Grand din Paris. Dupa completarea studiilor, a fost admis ca avocat, in 1781. Robespierre s-a intors in Arras. Reputatia lui de intransingent l-a precedat si episcopul din Arras l-a numit judecator al diocezei Arras, in martie 1782. In aceasta functie a refuzat sa pronunte o condamnare la moarte, a revenit la bara, ca avocat, si in scurt timp a devenit un avocat de mare succes. S-a intors spre literatura si societate, fiind considerat unul dintre cei mai buni scriitori si unul dintre cei mai populari “dandies” din Arras. In decembrie 1784, a obtinut o medalie din partea academiei din Metz pentru un eseu asupra relativitatii condamnarii criminalilor. Premiul a fost impartit intre el si Pierre Louis Lacretelle, un avocat si jurnalist de succes din Paris. S-a bucurat de mare popularitate in mica societate literara si muzicala din Arras, cunoscuta sub numele de “Rosati”, al carui membru era si Carnot. Calitatile sale oratorice l-au facut apreciat in clubul iacobin. In 1788 a luat parte la discutiile privitoare la modul in care sunt alese Starile Generale, sustinand cu tarie ca acestea nu reprezinta poporul Frantei, tocmai din cauza sistemului electoral. Robespierre a devenit, in urma Revolutiei franceze din 1789, unul dintre oamenii care au schimbat fata omenirii prin sistemul pe care l-a instaurat. Un model care a slujit peste un secol si jumatate sistemului comunist al terorii…

Domnia Terorii

In perioada Terorii, Franta a fost condusa de o legislatie a mortii, la baza careia statea triumviratul de inchizitori format din Robespierre, Saint Just si Couthon. Teroarea a transformat revolutia intr-o inutila si groaznica baie de sange. Mii de oameni au pierit nevinovati, numai ca sa nu se opreasca ghilotina. Ororile au fost la ordinea zilei: tatal murea in locul fiului, sotia in locul sotului, vecina era arestata pentru ca se afla in vizita la cel care urma sa fie arestat, sotia lui Camille Desmoulins pentru ca a protestat impotriva arestarii sotului si toate arestarile erau urmate de condamnari la moarte. Iacobinii au instaurat in Franta ceea ce, in istoria contemporana, s-ar numi “partidul unic”. Comitetul Salvarii Publice ii dadea lui Robespierre puteri extraordinare in toate domeniile. “Pe viitor, dupa cate se pare, nici un obstacol nu mai statea in calea lui Robespierre. Dar ce voia el de fapt? Urmarea oare, impreuna cu Saint-Just, himera de a aseza republica pe virtute, de a face din Franta o Sparta moderna? Sau, dimpotriva, asa cum au pretins dusmanii lui, urmarea doar sa instaureze dictatura lui personala? La aceste intrebari nu este posibil de dat un raspuns categoric, fiindca cutitul ghilotinei din Termidor a intrerupt brusc activitatea Incoruptibilului”, afirma Jacques Madaule in Istoria Frantei.

Omul puterii supreme

In vara anului 1973, Robespierre a capatat puteri supreme in cadrul Comitetului Salvarii Publice. In viziunea lui Robespierre, suveranitatea poporului nu putea exista fara “virtute publica”, concept prin care intelegea devotament absolut fata de natiunea revolutionara si noile ei legi. Incoruptibilul a recurs la teroare impotriva dusmanilor republicii revolutionare, tocmai cu scopul de a introna loialitatea. Robespierre si iacobinii intentionau sa instaureze o dictatura adaptata la starea de necesitate si sa lanseze o campanie de teroare de stat, cu scopul de a institui un sistem politic complet democratic. Acesti conducatori sustineau ca exercita puteri absolute in conformitate cu vointa poporului suveran. Prin urmare, oricine se impotrivea guvernarii revolutionare punea in pericol suveranitatea poporului, ca atare nu merita indurare. In octombrie 1793, aceasta paradoxala democratie dictatoriala a inceput sa-si secere presupusii adversari. In decursul celor zece luni de domnie a Terorii, fosta regina, Maria Antoaneta si alti nobili au cazut sub cutitul ghilotinei. Totusi, majoritatea victimelor Terorii nu erau aristocrati. Sustinatori ai federalismului (ca girondinii) si adeptii unei democratii mai putin extremiste decat cea preconizata de iacobini au impartasit aceeasi soarta. Nimeni nu se putea socoti in siguranta. Tribunalele revolutionare i-au condamnat pana si pe Danton si Jacques Hébert, doua dintre marile figuri ale Revolutiei franceze. Valul de violente a cuprins intreaga Franta. Victimele Terorii iacobine au murit nu numai ghilotinati, dar si inecati in masa sau in fata plutoanelor de executie, uneori fiind ucisi cu ghiulele de tun. Pana in iulie 1794, cand s-a incheiat domnia Terorii, revolutionarii au masacrat intre 30.000 si 40.000 de persoane.

“Regele” Robespierre

In noaptea de 9/10 termidor, umbla la Paris zvonul ca Robespierre ar fi vrut sa se proclame rege si ar fi avut chiar de gand sa ia in casatorie pe fata lui Ludovic al XVI-lea, detinuta la Temple. Acel zvon absurd se bucurase de o audienta destul de larga si influentase desfasurarea evenimentelor de mai tarziu. In 9 termidor dimineata, s-a desfasurat sedinta Conventiei care se va termina prin punerea in stare de arest a lui Robespierre. Tiranul, acesta este termenul, totodata cap de acuzare si epitet injurios, pe care Billaud-Varenne il arunca lui Robespierre. Membrii Conventiei il vor prelua strigand Jos tiranul! exorcizandu-si prin strigate spaima si impiedicandu-l, prin tipete repetate pe Robespierre sa ia cuvantul. Tallien va adauga si alte epitete: un nou Cromwell, un nou Catilina. Printre acuzatiile aduse lui Robespierre, pe cat de numeroase pe atat de disparate, nu figureaza aceea de a fi vrut sa restaureze monarhia si pe deasupra de a fi aspirat sa devina el insusi rege. Inainte de a se trece la executarea rebelilor scosi in afara legii, trebuie sa li stabileasca identitatea. La 10 termidor, in Sala Comitetului Salvarii Publice, Robespierre zace intins pe o masa. Un intreg cortegiu a insotit mutarea lui; multimea se inghesuie sa il vada. I se ridica bratul ca sa i se descopere fata insangerata, in timp ce insultele nu mai contenesc. Pentru a opri sangele care-i umple gura, Robespierre se serveste de un toc de pistol de piele alba. Conventia a hotarat, cu entuziasm, ca ghilotina sa fie deplasata din piata Tronului, desfiintata (bariera Vincennes) in Piata Revolutiei, chiar pe locul simbolic al mortii “ultimului tiran”. Carutele, plecand de la Conciergerie, trebuiau sa strabata centrul orasului. Circulau zvonuri ca ramasitele pamantesti ale celor executati fusesera aruncate in groapa unde se aflau trupurile lui Ludovic al XVI-lea si al Mariei Antoaneta, groapa deschisa anume pentru acest prilej exceptional. Barras si-a revendicat gloria acestei initiative. Robespierre isi incheia astfel istoria vietii alaturi de cei impotriva carora luptase cu o virulenta fara precedent.

In loc de concluzii

Robespierre ramane o figura emblematica a Revolutiei franceze, o revolutie care s-a vrut una mondiala. Omul care a trait pana la sfarsitul vietii in chirie, omul care n-a acceptat niciodata compromisul si concesia ca metoda de rezolvare a problemelor de stat, omul care din cauza intransingentei sale i-a dat mortii inclusiv pe colaboratorii lui cei mai apropiati (multi dintre ei oameni carora li se datora victoria Revolutiei, inclusiv seful girondinilor, Danton) a murit ca un cetatean al republicii franceze stapanite de Teroarea pe care el a inventat-o, acuzat ca ar fi vrut sa traiasca precum un reprezentant al aristocratiei impotriva careia a luptat si pe care, in parte, a decimat-o. In perioada in care Franta suferea de foame, noua burghezie imbogatita din specula cu alimente facea regulile jocurilor, in singurul stat cu adevarat republican din istoria vremii respective, Robespierre, omnipotentul inchizitor al unei lumi noi, se delecta gastronomic cu pulpe de sobolan pentru simplul motiv ca si-a dorit o lume in care conducatorii unui popor sa fie primii care sa sufere pentru un ideal. Umbra lui strabate istoria. Nici un veritabil revolutionar n-a facut abstractie de personalitatea lui. Marx, Lenin, Che Guevara, Stalin si toata pleiada anarhistilor l-au avut ca model. Personalitate marcanta si controversata a istoriei mondiale, Robespierre ramane pentru toti cei care stiu cate ceva despre mersul lumii Incoruptibilul.

Creatorul masinariei Terorii

Robespierre era desigur un nou Cromwell, mai periculos si mai ambitios. Ii revine istoriei sa scrie viata tiranului Robespierre, sa-i zugraveasca tabloul complet, dar mecanismele sistemului sau de tiranie trebuie dezvaluite de pe acum. Robespierre a suprimat libertatea de expresie, pana si in adunarile Conventiei, unde ar fi trebuit sa se refugieze libertatea de opinie chiar atunci cand avea sa fie alungata de pe tot pamantul si unde trebuia sa platesti cu viata dreptul de a avea o parere potrivnica lui Robespierre. Toata masinaria Terorii: sistemul celui mai odios spionaj, temnitele gemand de prizonieri nevinovati, comploturile nascocite, in sfarsit un tribunal de ucigasi impunea o tacere de moarte Conventiei si in intreaga tara.

Inventatorul ghilotinei

La 28 mai 1738, s-a nascut in Saintes, Joseph Ignace Guillotin, medic si revolutionar care a inventat dispozitivul pentru decapitat, numit ghilotina. De fapt, masina a fost inventata de dr. Antoine Loius, secretarul Academiei chirurgicale din Surgeans si un mecanic. Ea fusese deja folosita in Scotia, Anglia si in alte tari europene, numai ca Joseph Ignace Guillotin a obtinut, ca deputat, in sedinta Adunarii Nationale (1789) introducerea pedepsei prin decapitare pentru a scurta chinurile condamnatilor la moarte, iar masina a primit numele lui. A murit la 28 martie 1814 din cauza unei umflaturi la umar.

Iacobinii lui Robespierre

In 1789, grupurile de activisti politici au format asociatii, cu scopul de a tine sub control evolutia evenimentelor. Aceste cluburi politice au capatat treptat tot mai multa influenta, pe masura ce Adunarea Nationala si cea Legislativa si-au continuat lucrarile. Cel mai radical dintre aceste grupuri se intalnea la Pais, intr-o manastire de pe strada St.Jacques. datorita numelui strazii, membrii grupului au devenit cunoscuti sub numele de iacobini. Robespierre se afla in fruntea acestui grup care avea sedii in intreaga Franta, cu toate ca iacobinii luptau pentru suprematia guvernarii centrale asupra administratiei politice locale.

“Din 1789, obsesia originilor, pe care le tese orice istorie nationala, se alimenteaza tocmai din ruptura revolutionara. Asa cum marile invazii constituisera mitul societatii nobiliare, marea epopee a originilor sale, 1789 este data de nastere, anul zero al noii lumi bazate pe egalitate.” – François Furet

“Talentul politic al lui Robespierre consta, intre altele, in remarcabila lui pricepere de a manui simultan cele doua parghii ale puterii de care dispunea datorita pozitiei cheie in Comitetul Salvarii Publice si in grupul de conducere al iacobinilor.” – Bronislaw Baczko

Ioan Botis



* Festivalul de film experimental “Carbunari 2004”
Maraton cinematografic

Biblioteca Judeteana “Petre Dulfu” a gazduit prima editie a Festivalului de film experimental “Carbunari 2004”, organizat de Muzeul de Arta Contemporana Florean. In cadrul festivalului au fost inscrise 193 de filme experimentale, dintre care 17 au trecut de selectia realizata de un juriu format din Alex Leo Serban (presedintele juriului), Aurelia Mocanu, Ovidiu Bose Pastina, Mircea Bochis si Victor Florean.

Una dintre ideile organizatorilor festivalului a fost aceea de a nu impune nici o selectie a filmelor. Singura “cenzura” existenta a fost cea autoimpusa de autorii filmelor. Festivalul, cel putin din acest punct de vedere, a fost un experiment si pentru organizatori. In absenta oricarei selectii, in cadrul festivalului au fost prezentate filme de valori substantial diferite. Castigatorul festivalului si al premiului de 1.500 de dolari a fost austriacul Virgil Wildrich, cu pelicula “Fast Film”. Virgil Wildrich este autorul unui colaj exceptional, realizat din secvente decupate din aproximativ 400 de filme (dupa vizionarea a 1200 de productii cinematografice), cele mai multe dintre acestea fiind celebre. Imaginile care compun un film de 14 minute au fost filmate cadru cu cadru dupa ce, in prealabil, au fost lipite pe bucati de hartie. Cei care au vazut filmul isi pot imagina munca titanica a realizatorului si a echipei care l-a sustinut. Austriacul va intra in posesia premiului la editia de anul viitor a festivalului, cand va face parte si din juriu.

200 de filme in doua zile

In ultima zi a festivalului, inainte de a anunta castigatorul, presedintele juriului, Alex Leo Serban, criticul de film care a dat motto-ul festivalului (“Nu stiu ce este un film experimental dar daca il vad, il recunosc imediat”), a tinut sa precizeze ca, dincolo de satisfactia artistica, pentru juriu, festivalul a fost extrem de solicitant. Am retinut cateva dintre remarcile Aureliei Mocanu, care a apreciat in mod deosebit ideea organizatorilor acestui festival, dar a si punctat si lipsurile participantilor romani la festival. “Trebuie sa ai un comportament de comunicare general care incepe cu acela de relationare. Spre exemplu, la festival, romanii au trimis, cam toti, materiale necorespunzatoare fata de ce s-a cerut, pe suporturi aleatorii si n-au respectat aproape deloc termenul limita de trimitere a filmelor. Premiatul a avut unul dintre cele mai perfecte comportamente de comunicare cu organizatorii. A trimis un CD profesional cu mai multe filme, a indicat ce film sa intre in concurs, si-a trimis CV-ul si o corespondenta de o politete exemplara. Aceasta inseamna globalizare: sa stii sa te porti si sa iesi in evidenta cu ceva particular. Trebuie sa stii foarte bine ce insemni tu in ochii celorlalti”, a afirmat criticul de arta. Dincolo de criticile bine venite, ramane faptul ca jumatate din filmele prezente in festival au fost romanesti si ca tinerii realizatori promit. Performanta realizata de Muzeul Florean constituie un eveniment cultural de prima marime nu doar pentru Maramures, ci pentru tot spatiul Europei rasaritene. Cu siguranta, editiile viitoare ale festivalului vor inscrie Maramuresul ca un punct de reper pe harta culturala a Europei.

A fost un maraton cinematografic. Ar trebui sa intram in cartea recordurilor. Nu cred sa mai fi vazut cineva in lume aproape 200 de filme in doar doua zile. (Alex Leo Serban, critic de film)

“Premiul festivalului da stacheta cea mai inalta la aceasta ora in ceea ce inseamna creatia experimentala din Europa. Daca tinerii romani care au trimis filme aici vor avea sansa sa vada ce s-a premiat in cadrul festivalului, vor intelege care este calea de urmat. Este un vector, iti arata directia si vor intelege ce inseamna supercomplexitate in experiment. E bine ca avem si filmele lor, chiar daca nu sunt la nivelul unui experiment profesionist, insa sunt experimentale pentru ca sunt de inceput de cariera. A fost bine ca am vazut reprezentanti ai mai multor generatii si ce inseamna experimentul in timp. Cand nu ai un limbaj foarte articulat, atunci iti raman doar ideile si le poti relua atunci cand esti stapan pe mijloacele artistice, asa cum ne-a dovedit premiatul” – Aurelia Mocanu, critic de arta.

Ioan Botis