CULTURA - REPORTAJ

* Heraldica moldo-maramureseana
Capul de bour a trecut Carpatii

* La taifas cu unul dintre cel mai mari graficieni ai Romaniei
Marcel Chirnoaga, vesnic tanar

* Ma tot mir
Miracolul apei

* Natiune, naratiune, fictiune
Ploaia care va veni...

* Stanele montane, pregatite pentru aderarea la UE
Nu mulgeti berbecul!

* Heraldica moldo-maramureseana
Capul de bour a trecut Carpatii

La mijlocul secolului al XIV-lea, dupa model occidental, regalitatea maghiara a incercat sa organizeze in Moldova o marca de aparare impotriva tatarilor din nordul Marii Negre, care organizau incursiuni de prada inspre Ungaria. Un rol important in organizarea acestei marci l-au avut maramuresenii. Odata cu ei, semnul heraldic reprezentat de capul de bour a trecut Carpatii in teritoriul viitorului stat feudal Moldova.

Primele incursiuni impotriva tatarilor au fost organizate de regele Ungariei Ludovic I de Anjou. In anii 1352-1353, vasalul acestuia, voievodul maramuresean Dragos din Bedeu a organizat in nordul Moldovei o marca de aparare ce poarta in lucrarile istoricilor numele de “Moldova Mica”. In 1359, un alt voievod maramuresean, Bogdan din Cuhea, acesta razvratit impotriva autoritatii maghiare, a trecut Carpatii si a preluat puterea din mainile Dragosestilor. Expeditiile de pedepsire impotriva “necredinciosului” Bogdan, cum il numesc documentele cancelariei regale pe adevaratul intemeietor al Moldovei, au ramas fara nici un rezultat.

Reguli medievale in heraldica

De la mijlocul secolului al XIII-lea, voievozii Transilvaniei au folosit pecetea personala. Dragos si Bogdan n-au facut exceptie de la aceasta regula. Dragos, in calitate de vasal al regelui Ungariei, in concordanta cu regulile heraldice strict aplicate si respectate in acea epoca, n-a avut libertatea de a-si fauri o noua stema, folosind in aceste conditii stema pe care o avea in Maramures, adica un cap de bour. Nicolae Iorga a emis o alta ipoteza si anume, ca acest cap de bour, ca element heraldic, a fost adus din Lituania datorita unei casatorii, care pare sa fi fost aceea a lui Latcu, fiul si succesorul lui Bogdan. Fara a avea suficiente dovezi, Iorga a lasat problema nelamurita, lansand doar aceasta ipoteza. “Din punct de vedere heraldic, daca ar fi fost adus capul de bour datorita unei casatorii, atunci aceasta stema ar fi cuprins mobila principala a voievozilor maramureseni (indiferent care ar fi fost ea) si alaturi dar in pozitie secundara, capul de bour ca apartinand mamei purtatorului si nu tatalui sau. Stema insa nu cuprinde decat o singura piesa heraldica…”, afirma Constantin Ittu (Influente heraldice maramuresene asupra primei steme a voievodatului Moldovei, in Marmatia 5-6, 1979-1980, pag.158-159), iar aceasta piesa heraldica este capul de bour.

Bouri de-o parte si de alta a Carpatilor

Expeditiile regelui Ludovic I de Anjou impotriva lui Bogdan urmareau sa-l inlocuiasca pe acesta cu Drag, fiul lui Sas, descendentul lui Dragos. Pentru ca aceste expeditii nu si-au atins scopul, intreaga familie a lui Sas s-a refugiat in regatul maghiar, unde, datorita fidelitatii fata de coroana si interesele ungare, regele le-a acordat, in 1365, domeniile confiscate de la Bogdan. Vechea stema maramureseana, cu usoare modificari, devenise intre timp insemnul heraldic al noului stat independent, Moldova. In aceste conditii, Ludovic I de Anjou a ales varianta de a acorda o noua stema familiei Sas. Capul de bour s-a pastrat, ca insemn heraldic, in Maramures. Orasul Sighet avea, spre exemplu, din 1383, o stema aproape identica cu cea a Moldovei. Cert este ca acest insemn heraldic a fost stema comitatului de Maramures inca inainte de secolul al XIV-lea si a reprezentat emblema familiilor voievodale maramuresene inainte de constituirea statului feudal Moldova, chiar daca, pentru multa lume, capul de bour reprezinta imaginea emblematica consacrata a statului moldav.

Ioan BOTIS



* La taifas cu unul dintre cel mai mari graficieni ai Romaniei
Marcel Chirnoaga, vesnic tanar

Are parul alb, este usor adus de spate si se imbraca exact ca un artist, adica aiurea. Dar spiritul sau a ramas tanar, cu toate ca a implinit deja 75 de ani. Este unul dintre ultimii artisti plastici clasici romani in viata. Am sperat sa ii iau un interviu. N-a fost sa fie. Totusi, din discutia pe care am avut-o cu el, am spicuit destule crampeie pe care sa vi le prezint.

A fost la noi in Maramures, de Sfanta Marie, pentru a se odihni si a-si serba ziua de nastere, la vechiul sau prieten, colectionarul de arta Nicolae Pipas din satul Tisa. L-am intrebat de ce aici. Mi-a marturisit ca iubeste Maramuresul, oamenii, aerul, natura si unda raului Tisa, in care ii place sa-si inmoaie picioarele, in serile cu apusuri rosii. Apoi, asezat pe o laita acoperita cu un vechi tol maramuresean, in prispa racoroasa a familiei gazda, a povestit despre inceputurile sale de artist.

Fuga la turci, oprita de rusi

Nepot de general, a fost declarat in anii ’50 dusman al clasei muncitoare. A studiat matematica la Universitatea Bucuresti, cu marele savant Dan Barbilian. Inca din primul an de studentie a inceput sa lucreze grafica. Desenele apareau in revista “Contemporanul". Isi aduce aminte de primul onorariu primit, 2.000 de lei, care insemnau mult pe atunci. Cu acei bani a putut iesi cu prietena sa in oras, la restaurant. Multa vreme a desenat fara placere, sporadic, doar strict pentru avantajul material. Apoi s-a angajat meteorolog la Aeroportul Baneasa, s-a casatorit si au venit si copiii (are doua fete). Nu dupa mult timp, a fost obligat sa renunte la acel post, din cauza dosarului sau de cadre. Asa erau vremurile. Luni de zile a somat, apoi s-a oplosit intr-un atelier, unde a fost remarcat de Cornel Baraschi si s-a trezit brusc, fara a cere acel lucru, membru al UAP. Din acel moment, totul a devenit simplu, a putut expune liber si sa lucreze linistit. Si nu prea. La un moment dat, a vrut sa fuga din tara, cu barca, pe Marea Neagra, si sa ajunga in Turcia. Naufragiat impreuna cu fiica sa, a fost pescuit, in extremis, de un vapor sovietic si a fost repatriat. A scapat, printr-un noroc, de inchisoare. Privind indarat, la inceputuri, simte recunostinta fata de doi maestri care i-au netezit hartoposul drum: Ligia Macovei si Vasile Kazar al nostru, al maramuresenilor. Au urmat expozitiile, Sala Dalles, primele turnee in strainatate (cel din Polonia), premiile, recunoasterea nationala si internationala. Azi, este un nume de referinta, un stil, un curent. Gravurile sale au ajuns pana in cele mai indepartate colturi ale Terrei, din Brazilia in Japonia, din Australia la New York.

“Credeam ca am inventat fierul”

Iata cateva cuvinte despre sine: "Pe la varsta de 35 de ani, mi s-a urcat la cap. M-am crezut artist. Fara falsa modestie, azi ma consider cel mai cunoscut artist roman. Nu cel mai bun, am spus. Am semnat peste 3000 de gravuri, care au fost multiplicate in cel putin 30 de mii de exemplare. Daca trei mii dintre acelea sunt bune, sunt tare. Poate 300 sunt foarte bune. Si 30 ar putea fi opere. In fond, si Picasso...Oare cate falsuri s-au facut dupa el? ...Gravez in otel. E de zece ori mai ieftin decat cuprul si e rezistent. Credeam ca eu am inventat fierul. Pana cand am vazut, la Koln, o expozitie Durrer, care etala si cinci matrite de otel care i-au apartinut. Atunci mi-am dat seama ca nu eu... Bon (este un tic verbal al sau, n. red.)." Maestrul, desi inaintat in varsta, lucreaza mult si calatoreste ca un globetrotter. In curand pleaca, nici nu mai stie a cata oara, in Italia. Aprinzandu-si o tigara fara filtru, de productie modoveneasca, ne vorbeste despre ultimul sau proiect (mie si librarului Cristian Fernea, cel care mi-a mijlocit intrevederea cu maestrul, n. red.): "Am primit o comanda pentru cinci gravuri ce vor ilustra o editie bibliofila Eminescu, care va numara doar 23 de exemplare, numerotate fiecare in parte. Dar nu am inspiratie. La cat imi place mie Eminescu..." Apoi, discutia a luat-o la vale, prin campuri minate. Francmasonerie, amintiri cu Ceausescu sau cu Virgil Magureanu, care s-a zgarcit si nu i-a mai comandat o lucrare monumentala maestrului Chirnoaga. Pentru ca a considerat-o prea scumpa. Meschinarie. L-am condus la gara, unde s-a suit in tren, protestand. Impotriva fetei de la casa de bilete, care nu l-a tratat cu respect, si ferm hotarat sa nu ia o sticla cu apa pe drum, desi era foarte cald. Si s-a dus, pierzandu-se in masa anonima a bisnitarilor din tren, ca un apostol al tusului si tuselor…

Teofil IVANCIUC



* Ma tot mir
Miracolul apei

E seceta mare. Lumea a inceput sa aprecieze apa si puterea datatoare de viata a acesteia. Pe apa, sub apa si langa apa se petrec tot felul de lucruri de mirare. Arhiepiscopul Tomisului a fost sechestrat intr-o biserica de pe malul celei mai mari ape ce scalda coada unei Romanii in forma de peste. Un alt peste, exasperat de nivelul tot mai scazut al apei, a incercat sa se sinucida, sarind in barca in care Adrian Nastase si omologul sau maghiar pandeau cu pusca rate salbatice. Exasperati de nivelul de trai tot mai scazut, mai multi romani s-au aruncat in ape de diferite adancimi si latimi. Premierul a aruncat pestele inapoi in apa. Pe romani nu i-a aruncat nimeni pe uscat. Roxana Ciuhulescu vrea sa se marite sub apa. Se pare ca nuntasii i-au luat-o inainte fara sa stie ca nunta va avea loc abia anul viitor. S-a mai derulat un Festival national al pastravului. Unii n-au prins nimic. Nici macar o rata salbatica nu s-a agatat in carlige pentru a egala, in sens invers, performanta remarcabila, unica de altfel, a premierului roman. E drept ca nici unul dintre ghinionisti nu este prim ministru. Povestea cu pestele sinucigas n-ar mai trebui sa mire pe nimeni, pentru ca multe lucruri normale pentru majoritate sunt pe invers pentru Nastase. Indienii au schimbat conceptul de Nirvana, care nu mai reprezinta "vesnicele plaiuri ale vanatoarei", ci “eternele ape ale pescuitului din intamplare”. Cred ca povestea, de a carui veridicitate ma indoiesc, are totusi un talc. Poate ca cineva incerca sa-i aduca aminte premierului ca “pestele de la cap se-mpute” si ca posibilitatea de a deveni capul unui stat cu harta in forma de peste atrage dupa sine si multe neajunsuri. Pare sa nu mai conteze intr-o Romanie in care multe lucruri miros mult mai urat decat pestii. Oricum, premierului roman i s-au cam atrofiat simturile, din moment ce nu vede ce se intampla in ograda in care ar trebui sa fie gospodar. E parca in situatia orbului care, trecand pe langa o pescarie, saluta politicos: “Saru’ mana, fetele!” E seceta mare si pestii sunt cuprinsi de lingoare. Obsedat de recenta si strania experienta, premierul roman a propus o noua deviza pentru Jocurile Olimpice: “Citius, Altius, Fortius, Merlucius!” Da-ne Doamne apa si putina minte…

Ioan BOTIS



* Natiune, naratiune, fictiune
Ploaia care va veni...

De ar fi fost o seceta ca aceasta, acum doua milenii, nu mai facea Apollodor din Damasc podul peste Dunare si nici dacii nu mai asteptau iarna ca sa treaca Danubiul pe gheata. Un bun prieten, care nici acum (la varsta la care-si picteaza capodopera) nu-si explica cum merg vorbele prin firul telefonului, e ferm convins ca de aveau dacii laptop-uri, de multa vreme eram primiti si noi in UE. La fel, nu-mi dau nici eu seama cum s-au metamorfozat instalatiile de irigatii (infaptuiri marete ale apusului regim) in stalpi de gard delimitind ograzile sefului de post si ale primarului din satul “traditional”. Tot e bine, ca daca anul acesta n-a plouat si n-a fost mult de cosit si de strans, a avut taranul roman loc unde sa-si sprijine coatele si sa priveasca-n zare. Cu coatele sprijinite pe gard, nu-ti mai ramane decat sa te gandesti la “armele chimice” europene care pot aduce ploaia sau la practicile vechi, pe care ti le mai aduci aminte din povestile bunicului. Dezlegarea ploilor este o actiune magica in practica meteorologiei practice romanesti. Dupa credintele poporului, seceta prelungita este cauzata de vrajitori, solomonari, caramidari etc. care leaga ploile. Ele pot fi dezlegate tot printr-o seama de procedee magico-rituale. In afara unor rituri prea bine cunoscute de provocare a ploii, precum Caloianul, Paparudele sau Udatul ritual, exista in arsenalul satului traditional si alte numeroase procedee de dezlegare a ploii. Se poate alcatui o lunga lista de asemenea practici de magie meteorologica: se omoara broastele, se strica musuroaiele furnicilor, se fura tiparele de la tigani cu care fac caramida, sau caramida arsa se arunca in puturi, se arunca in apa cruci vechi (mai ales de la mormintele unor betivi), se da pe apa icoana Maicii Domnului; tot intr-o apa sau intr-o fantana pot fi aruncate si alte obiecte avand legatura cu principiul piric si cu uscaciunea (mac, urzici, toaca, pirostrie, vatrai, grapa, oala de lut ars etc.). Eficienta lor este marita daca aceste obiecte, al caror potential “piric” este “stins” intr-o apa, sunt furate si nu obtinute pe cai licite (Ivan Evseev – Dictionar de magie...). Satul traditional, in caz de mare seceta, recurge si la dezgroparea strigoilor si la strapungerea lor cu o tepusa, deoarece se considera ca acestia pot fi cauza uscaciunii din natura. Nu-i nici un bai ca nu mai avem irigatii, avem suficienti betivi si strigoi pe care sa dam vina pentru seceta si pentru preturile mari din Romania. “Ploaia care va veni le va potopi pe toate”, ne spunem cu mare frica, ascunsi sub o umbrela, pe o terasa, la o bere...

Emanuel LUCA



* Stanele montane, pregatite pentru aderarea la UE
Nu mulgeti berbecul!

Pe durata sezonului estival, in Muntii Maramuresului urca la stane o multime de ciobani si turmele lor de oi. De un primitiv fermecator, stanele fac parte din zestrea traditionala a Romaniei. Dar cat de departe sunt de mult trambitata “integrare in UE”! GAZETA a realizat un reportaj la una dintre stanele din Muschet si a aflat necazurile cu care se confrunta oamenii muntelui: improprietariri pe baza de spaga, atacuri ale fiarelor salbatice, furturi si multe altele.

Sus, in golul alpin al Muschetului, sta agatata stana lui Gheorghe Benzar. Locul a fost stapanit de evrei (Alexandru Elefant) si ieudeni (Vasile Gorzo), iar in cel de-al XIV-lea veac, de cnejii din clanul lui Bogdan Voievod Descalecatorul. Originar din Poienile de sub Munte, Benzar a luat locul in folosinta in 1991. Inainte de Revolutie, pe acolo pasunau ciobanii din alte sate, dupa cum hotara primaria comunei Poieni, in al carei intravilan este situat muntele.

Trupul de munte numit Muschetu are o suprafata de 879 ha. In urma punerii in aplicare a Legii fondului funciar, Benzarii au fost improprietariti pe 61 ha de pajiste alpina. Fara includerea nici unui fir de brad desi, presarati prin pasune, se inalta ici-colo destul de multi molizi falnici. Mai mult, in CF, in dreptul numarului topo al familiei scrie “parcela de natura padure si pasune”. Drept ar fi fost ca terenul sa fie declarat pasune impadurita si masurat ca atare, inventariindu-se numarul si volumul firelor de masa lemnoasa. Gheorghe Benzar sustine ca primarul comunei (Bela Zongot - PSD) a conditionat mentionarea respectiva de primirea unui “cadou”, mai pe sleau a cerut un camion plin cu cherestea (care costa cateva zeci de milioane de lei). Benzarii sustin ca alti cetateni ai comunei, care n-au avut nici un drept, au fost improprietariti cu multe hectare de codru in schimbul unor sume de bani. Si alti sateni au adus acuze serioase primarului, care ar lucra in cardasie cu seful postului de politie, dar in opozitie cu reprezentantii ocolului silvic si cu cei ai politiei de frontiera. “N-am bani de lemn pantru primar, n-am nici pentru alte cele. Am multi coconi si mi tare greu”, s-a plans Benzar.

Belele-n lant

Stana are cinci ciobani, sase caini si 200 de oi. Punctul central este o cabanuta, suspendata intre cer si pajiste, incheiata din barne masive de brad. Alaturi, se ridica doua grajduri si tarcul oilor. Aninata cuminte pe un stalp, sta o “trambdita” (instrument de suflat asemanator cu un bucium din metal, tipic pastoresc), iar mai incolo, hodinindu-se, doua “tarnite” (sei din lemn folosite la transportul pe cai a branzei). Spre sud, se aliniaza muntii Groapa Sarbeasca si Ludescu, la nord stau straja Tarnita si Copilasu, iar catre rasarit e granita cu Ucraina, aflata la doar doi kilometri distanta. Cel mai experimentat cioban este Boico Gheorghe. Un tip inalt si slab, duhliu, cu o palariuta mocaneasca de Sibiu pe varful capului. Se plange de calitatea covorului vegetal: ”Iarba ii slabuca de tat. C-o fo’ ger mare si n-o fo’ ploaie num-un ptic”. Cand intrebarile au devenit prea iscoditoare, mi-a taiat elanul cu un “Io-s cioban, nu stiu multe.” Are acasa, in Poieni, opt guri de hranit, nevasta, sase copii si un tanc luat de suflet. In timpul mulsului, pe sub mana lui Boico trec oile, una cate una, sunt stoarse de lapte, apoi date la o parte. Prin “strunga” (trecatoarea din gardul tarcului care lasa sa treaca doar cate o turcana odata) se iveste o mioara, dar Boico nu o atinge, ci se apuca de o alta. L-am intrebat naiv de ce nu mulge si oaia aceea? Fulgerandu-ma cu privirea, in rasul dezlantuit al celorlalti pacurari, a spus: “Aiasta nu-i oaie, ii berbece…”

Necazuri la stana

Stapanul stanei, Gheorghe Benzar, a petrecut vara trecuta in munte, avand alaturi doar pe cei doi copii mai mari (de 13 si 15 ani). Singuri cuc, doar cu oile si cainii, pentru ca nu si-a permis sa plateasca ajutoare. N-a coborat timp de o luna deloc in sat, i-a fost extrem de greu, dar a iesit in toamna bine, cu un profit de 70 de milioane. “Da' amu nu mai mere. Am luat ciobani, ca nu mai pot. Ceia mari (adultii, n.red.) ieu sesa milioane pa luna, baietu’ ie tri. Cand le platesc, nu mai raman cu nimnic”, si-a descarcat naduful baciul. Anul trecut, vecinii din Ucraina le-au furat caii, au trecut granita aflata la doi pasi si au muncit timp de trei luni bidiviii romanesti la padure, pana au fost depistati de politistii de frontiera. Pierderea cea mai frecventa este provocata de atacul fiarelor salbatice. In zona amintita se afla unul dintre cele mai salbatice si bine pastrate habitate naturale din Romania. Padurile adapostesc ursi, lupi sau rasi. In zilele in care am poposit acolo, pe muntele vecin, in Groapa Sarbeasca, ursul a atacat oile noapte de noapte. Familia Benzar se lupta cu stihiile naturii si cu “particularitatile” locale ale improprietaririi, acolo sus la 1.500 m altitudine, la zeci de kilometri distanta de primul semn al civilizatiei: curentul electric. Numai in Muntii Maramuresului se mai afla vreo 70 de stane. Pregatite pentru aderarea la UE.

Teofil IVANCIUC