Cultură Naţională - Cultură Generală Un binom imperios necesar

Sunt, iată, zece ani de când sărbătorim oficial, la 15 ianuarie, data de naștere a poetului Mihail Eminescu, Ziua Culturii Naționale. Au apărut multe forme de a ne exprima, noi românii, în legătură cu acest eveniment național. Dintre toate, un loc aparte îl ocupă, fără îndoială, simpozionul inițiat, organizat și desfășurat sub patronajul Academiei Române, manifestare de neîndoielnică autoritate, de luat în seamă ca reper în aprecierile din domeniu.

Am reușit să fiu prezent la toate aceste acțiuni de nivel științific ridicat, să-i pot urmări pe vorbitorii desemnați să se pronunțe, să urmăresc cu sufletul la gură eva­luări, considerații, informații extrem de binevenite pentru mine ca cetățean român, dornic să știu cât mai multe despre țara în care m-am născut și unde voi trăi totdeauna. Așa cum se mărturisea un mare poet „Sunt suflet din sufletul neamului meu”, și înțeleg să mă consider dator să înțeleg cât mai în rotundul său sufletul românesc. Eminescu și ce
ne-a lăsat el vine de acolo. Cultura noastră națională iradiază în ritmurile organizate de pompe de frumusețe pe care el le-a generat și alături de alții le-a oxigenat și parfumat.
Ca și anul trecut, Ziua Culturii Na­ționale a fost sărbătorită de Academie, împreună cu un numeros public de toate vârstele și cu invitați de marcă, la Ateneul Român. Au urcat la microfon academicienii Ioan Aurel Pop, președintele instituției, profesorii Eugen Simion și Răzvan Theodorescu, prozatorul Nicolae Breban, miniștrii culturii și educa­ției, și - prin tradiție - actorul Dorel Vișan, recitator inconfundabil al creației eminesciene.
Aș alege din spusele de la pupitrul instalat pe faimoasa scenă a Ateneului, pe care au evoluat atâtea cele­brități muzicale, române și străine, de la Enescu, la Sergiu Celibidache, de la Oistrah la Yehudi Menuhin, o idee care mi se pare de rezonanță aparte. Și pot înțelege și de unde vine. Am citit la vremea sa, poziția Academiei Române, semnată de membrii conducerii în frunte cu președintele său, privind organizarea curriculară a școlii învățământului preuniversitar la noi. O pledoarie tranșantă în favoarea asimilării de cunoștințe cât mai multe în anii de școală, stăpânirea limbii române, cunoașterea temeinică a istoriei și geografiei patriei. Expunerea domnului profesor universitar Ioan Aurel Pop poartă sigiliul acestei convingeri și accentuează un adevăr pe care bine ar fi să-l învățăm toți: cultura națională se cristalizează prin contri­buțiile „celor aleși”, dar aleși dintre noi, care cu cât suntem mai nume­roși putem să ne înțelegem mai bine valorile, elementele identitare, contribuind, la rându-ne, la generarea de valoare adăugată, la afirmarea româ­nismului, cu toate virtuțile de care este în stare. Or, asta este ca și cu tabla înmulțirii: nu poți încerca să abordezi analiza matema­tică ori să polemizezi cu perceptele geometriei euclidiene dacă tu abia te descurci să stăpânești regula de trei simplă! Sau dacă ești pus în situația de a realiza un studiu privind, să zicem, marile descoperiri geografice, cum o poți face dacă tu nu ai plecat din școală cu noțiuni elementare despre epoca în care au avut loc, ce se întâmpla în țara noastră la epoca respectivă, ce voievozi stăpâneau în cetățile de scaun din Moldova ori Țara Româ­nească? Nu poți ști pe ce lume trăiești dacă ignori rostul învățăturii la ora maximei receptivități. Câtă poezie acumulăm în școală, chiar dacă, să spunem, adolescentei cu care te plimbi prin Cișmigiu nu-i mai arde să-i reciți din Coșbuc ori Alecsandri, ci preferă să-i fredonezi cu glas tare o melodie rapp. Noi rămânem solidari cu imboldurile receptate pe când copii fiind, păduri cutreieram și poate de aceea și suntem atât de neînțelegători la felul cum dispar într-o veselie din programa școlară discipline de tradiție îndelungată în școala românească. Ne arătăm deschiși la învățarea de limbi străine, la noutăți despre lumea în care trăim, dar cu o condiție: să știm cât mai multe despre noi, să știm, neîndoielnic, să vorbim corect românește, să scriem cu mare drag fraze românești, siguri că știm unde să punem virgula, adică nu între subiect și predicat. Mai este ceva: orice lucru se învață cu rost. De
exemplu, deprinzând a vorbi franțu­zește, nu ni se va ierta trântind unul lângă altul cuvinte care spun același lucru („mi-am adus aportul...” ) sau împleticind cuvinte dintr-o limbă în alta. Nu mai dau exemple...
Dragostea de carte este funda­mentală la orice vârstă, dar scrisul, cititul și socotitul se învață la timpul lor, astfel putând să evităm situațiile penibile când absolvenți de gimnaziu au dificultăți cu scrisul ori cu elementare reguli de gramatică.
În ce mă privește, am mai auzit angajamente de rectificare a erorilor strecurate în programul românesc de învățământ, provocate prin inter­venții lipsite de sens, teribiliste. Dar nu am pornit hotărâți în altă parte. Mă declar bucuros de intervențiile miniştrilor învățământului și al culturii în cadrul simpozionului de la Ateneu. Punctuali în cuvintele rostite, cei doi au mers pe creionarea unor inițiative care merită interes. Mi-a atras atenția insistența cu care au apărut subliniate inițiativele având ca punct de aplicație intensificarea interesului pentru lectură în rândul elevilor (și, atenție, al familiei). M-aș bucura să văd reacțiile pozitive la aceste îndemnuri atât de binevenite!

N-aș vrea să închei fără a întârzia în puține cuvinte asupra unor aspecte de... protocol. Anul trecut, preșe­dintele Iohannis a onorat cu prezența sa Ziua Culturii Naționale. Acum, nu. Întrebare: De ce? Doar pentru că a trecut anul electoral? Nici domnul prim-ministru n-a catadicsit. Aceeași întrebare: De ce? Pentru că e deja, cam nemeritat, la guvernare? Ne-am ales, și într-un caz și în altul, cu două voci dogite, chinuindu-se să se ridice la înălțimea funcțiilor reprezentate. Era mai bine, cred, să lipsească și ei. În asemenea situații, înlocuitorii la comandă golesc de conținut spusele pregătite de alții. Că ei, de țineau neapărat, veneau acolo cu texte scrise poate chiar de ei. Părintele Patriarh a adoptat o altă poziție. Cea firească, aș zice. Adică ne-a vorbit direct și personal.

„Mă declar bucuros de intervențiile miniştrilor învățământului și al culturii în cadrul simpozionului de la Ateneu. Punctuali în cuvintele rostite, cei doi au mers pe creionarea unor inițiative care merită interes. Mi-a atras atenția insistența cu care au apărut subliniate inițiativele având ca punct de aplicație intensificarea interesului pentru lectură în rândul elevilor (și, atenție, al familiei). M-aș bucura să văd reacțiile pozitive la aceste îndemnuri atât de binevenite!”