CULTURA - ISTORIE

* Videocasete separatiste, intr-o Europa ce se vrea unita
O alta istorie a Ardealului

* Adevarata vechime a bisericilor de lemn maramuresene
Stiinta bate traditia

* Ma tot mir
Oaia-i sfanta!

* Natiune, naratiune, fictiune
Mocanita cu poeti

* In Gutai, langa izvoare, zbiara codru’ de topoare
Pintea, voievodul Codrilor

* Important eveniment religios in Saliste
Lacasul maramuresean al lui Padre Pio

* Din dragoste pentru copii
Tabara crestina pe Valea Mare

* Videocasete separatiste, intr-o Europa ce se vrea unita
O alta istorie a Ardealului

De putina vreme, prin Ungaria au inceput sa circule videocasete ce prezinta o istorie a tarii vecine si prietene din perioada anilor 1938-1940. Pana aici, nimic rau. Nu are importanta nici macar faptul ca producerea si desfacerea acestor videocasete s-a facut cu sprijin financiar din America de Sud si Australia. Diaspora maghiara a fost intotdeauna mai activa decat cea romana, lucru de apreciat. Problemele legate de aceste casete sunt de alta natura.

Filmul despre care vorbim a fost realizat in perioada interbelica de catre conducerea Sectiei de Film a Imperiului Regal ungar, Biroul de Filme ungare. Trecand peste zambetul pe care-l provoaca alaturarea celor doua cuvinte: “Imperiu Regal”, filmul nu este deloc amuzant. Se stie ca, la sfarsitul primului razboi mondial, prin pacea de la Trianon, Ardealul intra in componenta Regatului Romaniei, care nu era si imperiu. In 1940, in urma Dictatului de la Viena, o mare parte a Transilvaniei, nu doar partea de nord-vest, a fost atribuita Ungariei.

Refugiul libertatii si culturii maghiare

“Evident ca mesajul filmului este un mesaj revizionist suta-n suta. Poate fi ceva cu totul marginal, dar poate fi ceva important. Sigur este ca aceste idei nu folosesc nimanui. Filmul, ca documentar, ar fi fost interesant. Stiti ce strica acest film? Tonul, comentariul. Altfel, e un film documentar care arata o clipa tragica din istoria noastra. Va marturisesc ca, pe mine, ma rascoleste, pentru ca sunt printre ultimii care am parasit Clujul. Ambalajul acestui film este cel mai criticabil, pentru ca are un comentariu otravit si nu obiectiv”, afirma, dupa vizionarea filmului, academicianul Dan Berindei, unul dintre cei mai valorosi istorici ai Romaniei de azi. Haideti sa vedem ce spune comentariul filmului despre perioada (1918-1940) in care Ardealul s-a aflat in granitele Romaniei, despre situtia maghiarilor din acest teritoriu in aceasta perioada si despre ocuparea unei importante parti din Ardeal de catre Ungaria. “Dupa 22 de ani de lupte deasupra Ungariei ciuntite, de nedreptate, dupa pacea de la Trianon, au aparut sclipirile luminii”, “Locuitorii strabuni ai Ardealului sunt aceeasi care au format aici partea maghiara. De atunci, Transilvania este piatra pretioasa a Imperiului Sf. Stefan. El este bastionul rasaritului in vremuri grele, locul de refugiu al libertatii si culturii maghiare”, “Dupa 20 de ani de intuneric, suntem martorii invierii maghiare”, informa primul ministru ungar populatia printr-un comunicat difuzat la radio, “Intre secui traieste vie constiinta originii hunice. Ei se considera fiii regelui Csaba. Dupa Trianon, situatia s-a schimbat; nu Ardealul a fost paznicul libertatii, ci maghiarii au adus libertatea pentru fiii lui Csaba”, “Maghiarii din teritoriile ocupate asteptau, infruntand cu vitejie toate nenorocirile. Au pus toate energiile in slujba invierii”, “De 22 de ani, sufletul nostru este cuprins de suferinta si saracie. Cu toate ca am fost asupriti, am ramas totusi maghiari”.

Precizari necesare

Comentariul filmului, asa cum remarca si Dan Berindei, este unul tendentios. Cu toate ca se fac referiri si la “recuperarea” teritoriilor maghiare din Cehoslovacia si Polonia, accentul este pus pe situatia din Ardeal, incercand sa se acrediteze ideea ca, in cei 22 de ani de stapanire romaneasca a Ardealului, maghiarii au fost nevoiti sa indure saracie, umilinte si privatiuni. Filmul prezinta imagini de epoca, dar comentariul este unul actual. Ce parere aveti despre ce scrie pe videocaseta: “Spre Rasarit, ’40, dreptate pentru Ungaria. Acest serial-document, marturie pentru vecie, despre fericirea nemarginita si a manifestarii libere a poporului din teritoriile jefuite, totodata evoca acele zile scaldate in lacrimi pentru revenirea careia fiecare maghiar adevarat sta in asteptare. Fiecare maghiar, intristat si jefuit de credinta lui, trebuie sa se adape din izvorul acestui film monumental, prinzand forta si credinta, deoarece credinta nestramutata, dragostea de patrie, disciplina si spiritul de sacrificiu vor aduce, cu siguranta, desteptarea maghiara”. Filmul contine si alte imensitati. Iata cateva mostre: “Incidentele de granita au obligat Ungaria sa ocupe Ucraina carpatica” si “In lupta sa pentru existenta, Germania a ocupat Polonia”. Nu se aminteste nimic despre cei 167 de romani asasinati la Ip si Traznea sau despre numeroase alte crime infaptuite de noii ocupanti ai Ardealului din 1940. Mi-au placut, in schimb, imaginile cu glorioasele trupe ungare, pedestre, ridicate in seile cailor sau pe seile bicicletelor. Ca fapt divers, primul car blindat apare in imaginile legate de ocuparea orasului Baia Mare. Probabil ca omagiu pentru “viteazul si baimareanul Horthy Miklos”, care, dupa Viena, adresa trupelor aflate sub comanda sa urmatorul ordin de razboi: “Honvezi, nedreptatea produsa de pacea de la Trianon a primit satisfactie. Ducem cu noi fratilor nostri maghiari din Ardeal, care timp de 22 de ani au trait in catusele robiei, dragostea, precum si dragostea pentru minoritatile care traiesc intre granitele tarii noastre, celor care ne sunt fideli. Cand pornim la drum in numele lui Dumnezeu si al patriei, sa avem in vedere aceste lucruri. Inainte, spre sira spinarii Carpatilor!” Cateva intrebari si poate o concluzie ar trebui sa incheie acest material. Si pentru ca am numerosi prieteni maghiari, am sa las sa faca aceste oficii un maghiar, Haydu Gyozo: “Ce scop slujeste difuzarea acestor casete, in momentul in care si Romania si Ungaria se afla in procesul de aderare la o Europa unita? Filmul atata in mod inutil nostalgii. Cei mai multi maghiari – personalitati si oameni simpli – vorbesc exceptional despre romani. Casetele sunt difuzate de un partid extremist si iredentist. Difuzarea acestui film este o crima impotriva romanilor si maghiarilor”. Despre faptul ca secuii nu sunt de origine hunica si despre multe alte false interpretari istorice, intr-un material viitor.

Ioan BOTIS



* Adevarata vechime a bisericilor de lemn maramuresene
Stiinta bate traditia

In spiritul adevarului istoric, aducem la cunostinta tuturor rezultatul ultimelor cercetari in acest domeniu, material publicat in luna mai in revista Muzeului Maramuresean. Olafur Eggertsson de la Icelandic Forest Research-Islanda si Alexandru Babos (lector la Universitatea Lund-Suedia), ambii de formatie dendrologi, au efectuat aprofundate cercetari in Maramuresul anilor 1995-1997.

Dendrologia este stiinta varstei lemnului, ocupandu-se cu inelele de crestere ale trunchiului acestuia, si anume, prin comparatia cu alte piese precis datate. Cei doi au studiat o multime de biserici si case vechi de pe vaile Izei, Cosaului si Marei, alaturi de unele constructii aflate in Muzeul Satului din Sighet, constituind o serie cronologica pentru lemnul de stejar din Maramures, intre anii 1406 si 1996. Altfel zis, orice e confectionat din stejar taiat aici intre acei ani, poate fi datat cu o marja de eroare de maximum 5 ani. De fapt, se dateaza anul in care a fost taiat lemnul, si nu anul, de multe ori mult mai recent, al edificarii constructiei.

Vechime contestata a barnelor

Am aflat din rezultatele publicate de cei doi cercetatori care sunt anii in care au fost taiate grinzile celebrelor biserici. Incepem cu Ieud-Deal, desigur. Fara tagada, zic savantii, actuala biserica a fost ridicata din barne provenite din lemne doborate din padure in anul 1610. La acel monument s-a constatat ca au urmat apoi o serie de reparatii, cu grinzi debitate in anul 1760. Deci nu in Ieud se afla cea dintai ctitorie din lemn, ci altundeva. Cele mai vechi biserici pastrate aproape in intregime (fara reparatii majore ulterioare) sunt cele din Oncesti, Cornesti, Valea Stejarului, Breb si Calinesti Caieni, toate fiind edificate in primele trei decenii ale celui de-al 17-lea veac. In plus, in Hoteni s-au gasit (inglobate intr-o alta constructie), fragmente dintr-o fosta biserica, adusa de la Botiza si datata in aceeasi perioada. Dar cele mai vechi barne pastrate pana astazi se afla in alte sate, inglobate acum in alte tipuri de constructii ori chiar biserici. La Cornesti, cele mai vechi barne din altar dateaza din 1505, parti ale bisericutei din Breb provin din indepartatul an 1529, la Nanesti se afla o sura cu parti ale unei vechi biserici dezafectate (si datata dendrologic ca fiind din 1530, la Valeni a existat, pana nu demult, o alta veche bisericuta (intr-o sura din Calinesti se pastreaza parti ale acesteia datate in 1521), iar biserica Oncesti din Muzeul Satului de pe dealul Dobaies din Sighet contine la baza turnului barne care au fost cioplite din trunchiuri care au fost taiate in 1573. Pe de alta parte, mult mediatizata vechime a bisericilor de la Manastirea Giulesti ori de la Barsana-Jbar nu se confirma, prima datandu-se in 1690, a doua fiind chiar mai recenta, din 1711. Trebuie remarcata importanta reala a acestor datari. Dar nicidecum exagerata. In situatia de fata, ceea ce trebuie sa intereseze in primul rand este pastrarea si conservarea acelor inestimabile monumente. Care se degradeaza pe zi ce trece, si pentru a caror restaurare se gasesc tot mai greu bani si mesteri. Este al 12-lea ceas pentru patrimoniul bisericesc medieval al Maramuresului. Ministerul Culturii nu dispune de fonduri, iar banii Occidentului vin foarte greu. In alta ordine de idei, artistii specializati in restaurarea si reconditionarea lemnului sunt tot mai putini si mai varstnici. Si nu se intrevede nici o noua generatie de mesteri in acest domeniu. Cel mai grav aspect insa este cel legat de fresce. Pictate in tempera, de multe ori direct pe lemn sau pe panza, acele zugraviri sunt in foarte mare parte deja distruse. Pretul restaurarii lor este enorm. Daca nu se va demara curand un program de reabilitare a lor, in circa doua decenii ne vom trezi cu un manunchi de biserici monument goale, lipsite de picturile tarziu-bizantine atat de frumoase si stralucitoare. Ar fi pacat, si la propriu si la figurat. Salvati picturile bisericutelor maramuresene!

Teofil IVANCIUC



* Ma tot mir
Oaia-i sfanta!

De putina vreme, a intrat in vigoare o noua lege care interzice discriminarea tiganilor. Masura mi se pare corecta pentru ca, la randul lor, tiganii nu fac nici un fel de discriminare, indiferent de natura activitatilor pe care le desfasoara: fura din buzunarele, casele si gradinile tuturor, fara sa tina cont de apartenenta etnica; injura birjareste pe oricine ii atentioneaza, fara sa-i intereseze apartenenta politica; violeaza pe apucate frumoase si urate, minore si batrane, grase si slabe, fara sa le testeze coeficientul de inteligenta, iar atunci cand folosesc sisul sau toporul nu-i intereseaza nivelul de pregatire intelectuala a tintei. Pai astia l-a batut si pa himparatul Iulian, i-au ciordit paraii si masina auto Fort si nici gaborii nu s-a bagat, ca era caz de vanzare de piranda fara puradei, intre doi bulibasi cu devla-n afaceri si bulan la marafeti. Treaba asta ne mai ajuta putin in procesul de integrare europeana. Nimeni n-o sa mai spuna ca rromii au mancat lebedele din Prater sau ca tiganii cersesc, atunci cand nu fura, prin capitalele occidentale. Nu se va mai vorbi de implicarea rromilor in vanzarea minorilor, nici de coeficientul infractiunilor savarsite de rromi. Pentru toate astea vor raspunde romanii si-i foarte bine ca va fi asa. Ce, parca imparatul Iulian si-a confectionat singur lucrarea de diploma? Stie el sa scrie si mai ales ce scrie acolo? Nu tot romanii i-au scris-o si i-au dat si diploma? In plus, rromii e harnici si munceste, ca d-aia regele Cioaba pregateste, cu finantare europeana, lansarea unui “Produs de mana rromilor”. Nu stim inca ce vor produce angajatii Majestatii Sale, dar variante ar fi: cozi de topor, carti de ghicit, bobi, salbe din banii clientului, chei universale pentru diferite yale si lacate, scule pentru deblocarea sculei de blocat volanul, instrumente muzicale, ghiuluri de arama de culoarea aurului, la acelasi pret si bancnote europene sau americane de diferite dimensiuni. Trebuie sa ne obisnuim odata si-odata cu acceptarea minoritatilor. Americanii si-au tras un episcop homosexual si la chinezi au aparut casatoriile intre bolnavii de SIDA. Numai la romani lucrurile par imobile. Ca pe vremuri, ciobanii din Marginimea Sibiului si-au tinut intalnirea anuala. Ei nu stiu de treaba cu discriminarea, de cea cu SIDA sau de chestia cu homosexualitatea. La ei, oaia-i sfanta!

Ioan BOTIS



* Natiune, naratiune, fictiune
Mocanita cu poeti

Stimata Doamna Redactie, daca ajunge la dumneata acest bilet vei afla despre mine ca traiesc, sunt bine-merci, lucru pe care, de altfel, ti-l doresc si dumitale. De cinci zile sunt aici, pe Valea Novatului si-mi castig cu greu bucata da paine si paharutul de horinca de zi cu zi. Asa e norma: scrii o poezie, primesti mancare si bautura. Nu-i de mirare ca ne compatimesc si forestierii de aici vazandu-ne cum asudam pentru a ne asigura traiul. Seful lor a si trimis un comunicat spre baza, descriind muncile “inumane” care se presteaza aici. Dupa frumosul portret de grup pe care ni l-a facut, a incheiat cu o minunata metafora (ca tot e si el langa o tabara de poezie): “...si cred ca nici nu-s intregi la cap”. Mai afla de la mine ca in Tabara nationala de poezie de pe Novat s-au adunat, prin grija Asociatiei Scriitorilor, a Primariei Viseul de Sus si a Directiei pentru Cultura Maramures, 12 manuitori de pixuri: Cornel Munteanu, V.R. Ghenceanu, I. Bogdan, N. Scheianu, I.M. Mihai, S. Horvath, V. Dobra, D. Macarie, I. Burnar, V. Sabau, St. Jurca si subsemnatul. Ziua de lucru incepe dimineata, pe la ora opt, cand din bucataria cabanei iese un miros atatator de cafea ce-i scoate pe scriitori de la taifasul cu muzele. Dupa micul dejun din filigorie, se trece la munca: minim o poezie pe cap de scriitor furajat. Obositi se intorc seara poetii in “Poiana lui Iocan”, unde se cantaresc creatiile. Urmeaza nelipsitul foc de tabara, unde se desfiinteaza opere, se citesc parodii, se adauga capitole la o posibila istorie a literaturii romane, se viseaza noi reviste literare, se propun metode inedite de invocare a muzelor. Asa trec zilele si ne cresc barbile, mai scriind o poema, mai visand o carte, mai iubind (in gand) o fata.

Emanuel LUCA



* In Gutai, langa izvoare, zbiara codru’ de topoare
Pintea, voievodul Codrilor

Numele vestitului haiduc Pintea Viteazul a fost deseori citat, de-a lungul secolelor, in doinele si baladele create pe teritoriul judetelor Maramures, Satu Mare, Bistrita si Cluj, unde si astazi multe locuri toponimice poarta numele lui. In amintirea populatiei de pe aceste teritorii este inca vie figura lui. In memoria oamenilor, el apare nu odata ca un personaj fantastic, cu calitati supraomenesti. Dincolo de lumea basmelor si a baladelor, insa, arhivele celor patru judete au pastrat in documente bogate stiri istorice din care se creioneaza persoana haiducului Pintea Grigore, supranumit Viteazul, originar din localitatea Magoaja (Hollomezo) din judetul Cluj. Teritoriul judetului Maramures a fost relativ devreme ocupat de armatele austriece ale generalului Veterani, inca din anul 1685. Din cauza abuzurilor armatei austriece si a obligatiilor sporite fata de feudali, spre sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea, situatia economica si sociala a taranilor de pe aceste teritorii a devenit insuportabila.

Nu este intamplator ca, la sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea, in teritoriile aflate sub stapanire austriaca, apar haiduci renumiti, ca Pintea Viteazul, Costin Ieremia si Kiss Albert, care au condus lupta iobagilor romani, maghiari, ucraineni si de alte nationalitati impotriva clasei dominante. Exploatarea crunta i-a determinat pe multi tarani sa ia drumul codrului, sa prade si sa se razbune pe cei exploatati.

Aria de actiune a cetelor haiducesti conduse de Grigore Pintea, dupa cum reiese din documente, a cuprins, in principal, Maramuresul istoric, Tara Lapusului, Tara Chioarului, Solnocul Inferior, Salajul, Bistrita Nasaud, Hustul, Bihorul si Bucovina.

Rascoala “curutilor”

Razvratirile impotriva regimului austriac au inceput in Ungaria si Transilvania inca inainte de asediul Vienei. Lupta a capatat forme populare, luand nastere doua tabere: a “curutilor” (denumire traditionala pentru razvratiti, in genere, derivand de la cruciatii lui Doja) impotriva “lobontilor” (sustinatorii regimului habsburgic). Francisc Rakoczi al II-lea a ridicat steagul luptei impotriva austriecilor la chemarea curutilor din partile Tisei de Sus, in primavara anului 1703. Intr-o proclamatie, Rakoczi chema la arme impotriva stapanirii straine pe toti nobilii, dar si pe nenobili, promitand tuturor celor care vor lua armele scutire de dari si de slujbe iobagesti. Miscarea a fost sustinuta financiar (pana in 1708) de regele Frantei, Ludovic al XIV-lea. Ostilitatea fata de Habsburgi era atat de generala, incat Rakoczi a putut strange sub randurile sale, in regiunile unde a izbucnit rascoala, oameni de toate neamurile si din toate clasele sociale: unguri, ruteni, slovaci, romani si de alte nationalitati, iobagime, oameni liberi, orasenime, nobilime de rand si, in parte, chiar nobilime mare, largind actiunea la un mare razboi de eliberare de sub stapanirea habsburgica. Rascoala antihabsburgica a luat sfarsit in 1711, prin semnarea pacii de la Satu Mare intre imperiali si nobilimea maghiara. Francisc Rakoczi al II-lea a incercat, fara succes, redeschiderea luptei impotriva austriecilor, cu sprijinul Frantei si al Imperiului otoman.

Luptele haiducilor in Maramures

Dupa stirile istorice de care avem cunostinta, Pintea si haiducii lui sunt semnalati pentru prima oara in anul 1694, in tinutul Baia Sprie, iar in documentele aflate la Filiala Arhivelor Statului Maramures, in 1695. Intr-o scrisoare adresata judelui orasului Baia Mare, Nicolae Bethlen, unul dintre reprezentantii aristocratiei ardelene, vorbeste despre atacul savarsit de catre haiduci impotriva comerciantilor greci din muntii Maramuresului. Dupa cum se precizeaza in acest document, in lupte au cazut 5 haiduci din cei 35, iar altii au fost raniti. In incheierea scrisorii, se ordona judelui sa-l informeze daca spiterii din Baia Mare au vindecat vreun haiduc din cei raniti si sa cerceteze din ce localitate sunt. In 1697, haiducii au fost sprijiniti de locuitorii satelor Mara si Hoteni, in timp ce se retrageau spre Lapus. La 6 mai 1698, se aude de Pintea langa Sighet, cand comitele camarii se plange in congregatia comitatensa de distrugerile provocate de haiduci, declinandu-si orice raspundere si cerand sa se ia masuri in vederea nimicirii lor. La 15 august 1699, Pintea intra in plina zi in orasul Baia Mare, provocand neliniste printre locuitori. Apoi, autoritatile incheie o intelegere cu el, oferindu-i o suma regulata de bani pentru a fi lasati in pace. Astfel, la 25 septembrie a aceluiasi an, Consiliul orasului Baia Mare trimite doi emisari sa se intalneasca cu el pentru a stabili de comun acord plata "soldei" lui Pintea si a cetei sale. In anul 1699, lupta si atacurile haiducilor devin din ce in ce mai “periculoase”, astfel incat capitanul cetatii Satmarului, Fredericus comes a Lowenburg, se ocupa personal cu prinderea si persecutarea haiducilor. Tot in acest an, Consiliul de razboi din Viena afla despre Pintea si haiducii lui. Armistitiul dintre haiduci si conducerea orasului Baia Mare e intrerupt, nu stim din ce motive. In anul 1701, dupa cum rezulta din documente, imparatul Leopold I promite pentru capul lui Pintea binecunoscutul premiu de 500 de taleri imperiali, o suma imensa pentru acea vreme, fapt care demonstreaza teama autoritatilor imperiale fata de atacurile tot mai insistente la care erau supuse din partea haiducilor.

Sfarsitul epopeii

In primavara anului 1703, concomitent cu rascoala iobagilor din partile de sus ale Tisei, condusa de capitanii curuti Esze Tamas si Kis Albert s-a intensificat atacul haiducilor lui Pintea in muntii Maramuresului in asa masura, incat guberniul trimite severe instructiuni pentru impiedicarea luptei acestora. In momentul in care izbucneste rascoala condusa de Francisc Rakozi al II-lea, Pintea si haiducii lui au sprijinit aceasta lupta, probabil si pentru a-si arata fidelitatea fata de principe. Documentul din 14 august 1703 descrie moartea vestitului haiduc in timp ce incerca sa ocupe orasul Baia Mare. Un proces verbal aflat in fondul primariei Baia Mare si pastrat in Arhivele Nationale filiala Baia Mare spune, referitor la data de 14 august, tradus: "... domnisorul Pintya de Hollemezo (Magoaja, satul sau natal, n.red.) ... orasenii (Baii Mari, n.red.) au luat armele si au tras... In timpul luptei, talharul Pintya a fost lovit si a cazut inaintea acelei porti... Corpul sau, ca cel al unui hot, a fost ingropat fara ceremonie, langa gardul din interiorul cetatii". Alte documente spun ca a fost doar ranit si capturat atunci, fiind apoi ucis pe 22 august. Legendele locale ii pomenesc pe cativa dintre tovarasii sai de haiducie: Balica Ursu, Craciun, Bucur, Vili, Dragulea, Negru Vasile, Suhai, Breb Lupu, Lantos Ion si Bekassy Andras. Alaturi de ei, au luptat de partea lui Pintea multi alti haiduci, in perioada de apogeu numarandu-se chiar si 2.000 de oameni. Haiducii au continuat lupta si dupa moartea lui Pintea, numele lui fiind purtat de multi conducatori ai acestora, pana pe la mijlocul secolului al XIX-lea, acest fapt explicand multele legende, toponime si fapte de arme atribuite generic unui Pintea. Astfel, alti Pintea apar in anii 1708 la Baia Sprie si 1711 la Budesti, un altul in timpul luptelor cu tatarii din 1717, un altul taman in 1845 la Baia Sprie si ultimul la Ocna Sugatag, in anul 1848. In documentele vremii, haiducii sunt numiti “latrones”, “malefactores”, in limba latina sau “rablok” si “Rauber” in limba maghiara si germana. Pintea ramane la fel de controversat ca si Antonescu. A facut si bine si rau. Istoricii inca n-au ajuns la un consens, si nici nu vor cadea vreodata, daca acel warlord a fost un simplu talhar ori a reprezentat intr-adevar o figura luminoasa, de erou ce a luptat pentru cei saraci si oropsiti, impotriva imperiului, pentru o Ungarie nordica independenta! Acel ultim mobil a contribuit de altfel la sfarsitul lui Pintea Grigore, care lupta in 1703 de partea curutilor lui Racoczy. Pintea a ramas in actele de cancelarie, in insemnari de pe cartile bisericesti, ca o fascinanta personalitate despre care, in 1883, pe buna dreptate, Nicolae Densusianu scria: “unul dintre cei mai importanti romani din secolul al XVII-lea a fost Grigore Pintea, din patria lui Dragos”.

Legendele Pintii

In intregul spatiu romanesc, pana prin Ungaria, Slovacia, Polonia si Ucraina, faptele haiducului Pintea au ajuns la dimensiuni de epopee. Pasul sau era atat de apasat, incat, conform legendei, in “Casa de Piatra” de pe versantul nordic al cunoscutului deal Bobalna de langa Dej (numit si “Pestera Pintii”), i-a ramas urma imprimata in piatra. Puterea lui era atat de mare, incat singur – zice legenda – a dus sau a aruncat o piatra de moara, de 250 de kg, din poarta cetatii Baia Mare, pana la marginea hotarelor dintre Tautii de Sus si Baia Sprie. Dupa ce a sarit cu calul nazdravan peste satele Sasa, Francenii Boiului si Boiul Mare, a coborat din nori, a dat cu toporul in stanca de a iesit apa din ea, sa-si stampere roibul de sete. De atunci, acest varf se numeste “Dealul Toporului”. Tot in acest loc, natura a creat, intr-o proeminenta calcaroasa, urme ciudate ce par a fi doua copite; zice-se ca ar fi ale calului infocat si zburator al haiducului, coborat aici din nori. Alaturi se mai vede, sapat in piatra, un blid avand forma botului calului, adancitura careia oamenii ii spun “Blidutu Pintii”. Locurile de taina, pentru popas si pregatire “de bataie” ale lui Pintea si ale ortacilor sai, organizati ca in adevarate tabere militare, erau, dupa cum se stie, in Muntii Gutaiului, Mesesului si Lapusului, pe “Satra Pintii” (munte cu altitudinea de 1.004 m), la adapostul dealurilor ingramadite ale Chioarului si chiar in locuri mai deschise, de langa Satu Mare, unde, conform unor insemnari contemporane haiducului, acesta ar fi incercat sa zboare cu “aparate” construite de el in acest scop.

“Fapte de arme” ale haiducilor

Un document din 21 iulie 1698, emis in Baia Sprie, ne da cateva informatii despre activitatea haiducilor lui Pintea: “Acum a sosit cu multa graba din Maramures scrisoarea pretorului Jura Ionas, care ne instiinteaza ca talharii au atacat castelul Rodna de la marginea Poloniei, unde au decapitat 250 de oameni si au incarcat bunuri si comori, povara a 150 de cai, ajungand la poalele muntilor maramureseni, peste care au si trecut si va roaga ca si din partea dumneavoastra sa-i intampine oameni inarmati, poate Dumnezeu ne ajuta sa-i prindem…”

Premiul cel mare

“Leopold din mila lui Dumnezeu imparat ales al romanilor, vesnic divin si al Germaniei, Ungariei si Bohemiei. Pentru prinderea aceluiasi Pintea si a insotitorilor lui, cine are curaj pentru a redobandi intr-adevar linistea si pacea poporului, nu numai pentru a-l dezvalui pe acest Pintea ci si pe unde a fost zarit, cu siguranta i se ofera o rasplata imperiala de o valoare de 500 de taleri, aceluia care il preda pe zisul Pintea, viu sau mort, trebuie rasplatit pe langa celelalte obiceiuri prin partile valahice chiar si preotii trebuie sa proclame aceste sugestii prin biserici, si noi hotaram cu bunavoie ca acest lucru trebuie raspandit…”

Moartea lui Pintea

“…cei din oras (Baia Mare – n.red.) au oferit curutilor hrana si bautura si pe de-asupra in carute paine, carne si in butoiase vin; nu se stie din ce cauza carnea si painea au fost aruncate, butoiasele cu vin sparte – si portile (orasului) cu multa indarjire atacate, poarta exterioara a fost sparta; printre ei primul si cel mai insemnat a fost sus amintitul Pintea, care el insusi a luat parte la atacul portii (…) Dupa ce locuitorii au suferit doua atacuri (…) au fost nevoiti sa puna mana pe arme si in timpul atacului amintitul Pintea a fost impuscat; pentru ca el a varsat mult sange nevinovat pe drumurile tarii si sangele lui s-a varsat la marginea drumului in fata portii, iar trupul lui a fost inmormantat, fara cinste, langa zidul cetatii, in interior”.

Ioan BOTIS
Teofil IVANCIUC
(dupa C. Oszoczki si Emil Lazar)



* Important eveniment religios in Saliste
Lacasul maramuresean al lui Padre Pio

Sarbatoare mare in satul Saliste din comuna Basesti, unde sute de oameni au venit sa asiste la sfintirea Bisericii greco-catolice Padre Pio. Sfantul care vegheaza asupra credinciosilor din Saliste s-a nascut in 25 mai 1887, la Pietrelcina, Benevento, Italia si a fost canonizat de catre Papa Ioan Paul al II-lea in vara anului trecut. Nascut intr-o familie de fermieri din sudul Italiei, cu numele de Francesco Forgione, la 15 ani a intrat in noviciatul Fratilor Capucini din Morcone.

Credinciosii sunt intampinati de versetul din Evanghelia lui Matei: “Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi biserica mea si portile iadului nu o vor birui”, textul in limba latina fiind inscris pe frontispiciul bisericii. In curtea larga, care gazduieste si biserica ortodoxa a satului, vegheaza o impresionanta sculptura in lemn, Isus rastignit pe cruce, adusa din Germania.

Cand urci treptele, la intrarea in curte, aleea spre biserica este marginita de 14 stalpi care adapostesc icoane cu imagini ale Drumului Crucii. In biserica, peretii sunt impodobiti cu icoane ce reprezinta aceleasi cazne ale lui Isus. Ceea ce impresioneaza in luminosul lacas de cult este vitraliul de pe peretele altarului si simplitatea din interior. Slujba a fost oficiata in fata bisericii si a reunit importante fete bisericesti. Multa lume s-a inghesuit sa ii vada pe arhiepiscopul si mitropolitul Lucian Muresan, alaturi de episcopul romano-catolic de Satu Mare, Jeno Schonberger – cel mai tanar episcop din tara - si de episcopul greco-catolic al Maramuresului si Satmarului, Ioan Sisestean. La incheierea slujbei de sfintire, cei doi fii ai satului care au avut o importanta contributie la edificarea bisericii, Dan Marinca si Florin Marinca, au primit diplome de merit ecleziastic si cate un exemplar al Bibliei de la Blaj. Preotul paroh Angel Zareczky, sufletul zidirilor religioase din Saliste si Basesti, a fost la randul sau recompensat cu o Biblie. Parohul Angel Zareczky este implicat si in miscarea tineretului “Cercetasii muntilor”, care au tinut sa isi ajute parintele spiritual in organizarea evenimentului. S-au distins cercetasii din Baia Mare, cu cravate maro-bej, cei din Franta care aveau cravate tricolore si tinerii greco-catolici din Oradea. Hramul bisericii este Sfantul Padre Pio, sanctificat anul trecut de catre Papa Ioan Paul al II-lea. Padre Pio a fost hirotonit preot la varsta de 22 de ani. La 20 septembrie 1918, in timp ce se ruga in fata unui crucifix, a primit stigmatele si se spune ca e primul preot care a primit aceasta binecuvantare. Odata cu raspandirea vestii, preotul insusi a devenit un punct de pelerinaj, atat pentru persoanele pioase, cat si pentru curiosi, mai ales din cauza stigmatelor - rani care semanau cu cele ale lui Isus in urma crucificarii. El asculta spovezi ore in sir si se afirma ca putea sa citeasca constiintele celor care ascundeau ceva, pe langa harul bilocatiei, al levitatiei si al vindecarii prin atingere.

Lavinia COTARCEA



* Din dragoste pentru copii
Tabara crestina pe Valea Mare

Pe Valea Mare, zona marginasa a Sighetului, aflata in spatele Muzeului Satului, pe un tapsan suspendat deasupra vaii Ronisoara, aproape de marginea padurii, se ridica o cladire de dimensiuni foarte mari, asemanatoare cu o scoala ori cu vreun motel. In aceasta perioada, in jurul zidirii se inalta o serie de corturi dungate, asemanatoare cu cele folosite la parcurile de distractii. Drumul de acces a fost construit cu inginereasca migala de catre proprietarii ansamblului arhitectonic, la fel ca podul de beton ce traverseaza rausorul. Acolo se afla tabara Asociatiei "Speranta pentru Viitor", organizatie religioasa care activeaza de peste un deceniu in Romania si in Republica Moldova si care se ocupa, in special, cu educatia morala a copiilor si adolescentilor. Asociatia organizeaza in fiecare an tabere de recreere destinate copiilor si tinerilor cu varsta cuprinsa intre sase si optsprezece ani. Anul acesta, totul a inceput cu seria cea mai mica de copii, de varsta prescolara, care au fost coordonati in permanenta de experimentati lideri de grup. Fiecare serie numara intre 300 si 500 de copii. Inmultind aceasta cifra cu cele opt ori noua saptamani, durata pe care se desfasoara tabara de la Sighet, rezulta o cifra impresionanta. Copiii provin, in special, din Maramures, dar si din alte judete ale tarii. Sunt bineveniti toti copiii, fara sa conteze starea sociala sau materiala a parintilor lor sau apartenenta religioasa. Tot ce conteaza este cumintenia si respectarea regulamentului de tabara (unul destul de strict). Juniorii au programe de masa, joaca, sport, muzica si altele. Fiecare serie beneficiaza de un sejur pe durata a cinci zile, care se incheie cu cate un gigantic foc de tabara. Cei care sunt cuminti sunt invitati si la editiile urmatoare ale sejurului. Asa s-a ajuns ca dimensiunea manifestarii sa creasca de la an la an. Pornindu-se de la un numar de 100-200 de copii cazati pe durata a doua sau trei saptamani, astazi, activitatea pe Valea Mare dureaza toata vara si se ofera servicii catorva mii de prescolari si elevi. Directorul Asociatiei "Speranta pentru Viitor", totodata si al taberei, este cetatean american si se numeste Tom Gentrey. Pentru ca a avut parte de o nefericita experienta in anii trecuti (cu colegi de gazetarie, mai putin inspirati), nu agreeaza deloc popularitatea oferita prin mass media. Speram sa nu se supere ca am facut, fara ca el sa stie, o scurta radiografie a taberei pe care o administreaza, in care cazarea si masa sunt absolut gratuite. Na, poftim, uite ca mi-a scapat esentialul!

Teofil IVANCIUC