CULTURA, ISTORIE

* Revalorizarea picturii interioare din bisericile de lemn
Sfintii calatori

* Natiune, naratiune, fictiune
Fete sfintite

* 15 noiembrie 1891 si 17 noiembrie 1887 – nasterea Generalilor
Rommel versus Montgomery

* Culti si desculti
Ce presedintele campaniei!

* Revalorizarea picturii interioare din bisericile de lemn
Sfintii calatori

“Avem de refacut impreuna o locuire, de multe ori este nevoie de ajutorul semenilor, de fiecare data de cel al lui Dumnezeu. Daca pornesti de unul singur, risti sa ramai un cub de piatra in locul unui spatiu primitor. Daca vrei sa locuiesti cu Ziditorul nu face tu planul casei, El iti stie mai bine masura; tine-te in preajma Lui, sa fii acolo cand trebuie, acesta nu-i putin lucru”, scria Gheorghe Ilea in Casa Aerului.

In 1958, pe Crisul Repede, intr-un sat din judetul Cluj, s-a nascut artistul plastic Gheorghe Ilea. In sat era o biserica din gorun, veche de peste 200 de ani, pictata pe la 1880. La un sfert de veac dupa ’58, Ilea a terminat Institutul de Arte Plastice “Ion Andreescu”, dar purta in sange, mai departe, nostalgia primului bocet stins in lemnul bisericutei din satul unde a invatat a musca, cu pasi sovaitori, din prundul ulitelor. De aceea, lucrarile artistului incifreaza sub penel primele lucruri oglindite in retina copilului, ce tine si acum sa coseasca un colt de gradina, chiar daca e promovat “ambasador al culturii romanesti” dupa cum spune I. Zbarciu (rector al Univ. “Ion Andreescu”). Mergand pe linia recuperarii unui paradis pierdut, Ilea realizeaza in 1999 expozitia Fanul, “bantuit de doua obsesii”: amintirea copilariei petrecute la sat (mirosul fanului care acompaniaza timpul) si nebunia vremurilor de astazi, ca si cum ar plonja intr-un prezent fara noima daca n-ar fi prizonierul propriului trecut. Doi ani mai tarziu, la Muzeul Tarii Crisurilor, expune Casa Aerului, construita simbolic, undeva la intretaierea dintre pictura si poezie; este o “casa buna, loc bun, starea de bine este impacarea cu semenii, impacarea cu Dumnezeu, impacarea cu tine”. Un alt important proiect care merita retinut in evolutia pictorului este Sura, lucrare care prezinta un perete de sura, la scara naturala. Dincolo de panza si culoare, simti cum Turca (vaca din gospodaria pictorului), rasufla fuioare de aer cald peste otava in care ai dormit, candva demult, cand inca bunicii te imbiau cu o cana de lapte proaspat. Anul acesta, ochiul artistului s-a oprit asupra bisericilor de lemn din Maramures, monumente de arhitectura aflate pe lista UNESCO. Proiectul intitulat sugestiv Document, consta in realizarea unor lucrari ce vor revaloriza, in spatiul artei contemporane, pictura interioara a bisericilor de lemn. Lucrarile vor reflecta cu fidelitate, atat ca dimensiuni, cat si ca maniera de executie, spatiul fizic si spiritual din interiorul bisericilor. Naosul, pronaosul, altarul sau iconostasul din patru biserici (Rogoz, Poienile Izei, Barsana, Desesti) vor fi redate in marime naturala, in tehnica tempera cu ulei pe panza, in mai multe panouri. Sfintii bisericilor maramuresene vor trece, cu tot cu patina timpului, cu haina de mucegai, sau cu piroanele si cuiele infipte de-a lungul anilor in trupul lor, pe panzele artistului, intr-o incercare de-a prinde in linii si culoare spatiul spiritual al artei vechi maramuresene. Astfel, aceste panze, reconstituind peretii bisericilor, vor putea calatori in marile expozitii ale lumii, ducand acolo o parte din satul maramuresean. Altfel spus, bisericile nu mai asteapta tacute ca turistii sa vina pe dealurile Maramuresului, ci merg in intampinarea lor, in spatii accesibile si mediatizate din tara si strainatate. “Cred ca este vorba de ramasita Raiului si incercarea de rezidire a lui, pe aceste adevarate temelii, bisericile de lemn maramuresene”, spune artistul care, intentioneaza sa refaca, sub o alta forma, mitul Mesterului Manole, caci de pe pereti el ia “Chip de pomenire” al Ziditorului, al oamenilor de aici, al zugravilor ce asteapta cuminti la masa Mosilor, spre a-l ridica in marile cetati ale lumii.

Emanuel LUCA







* Natiune, naratiune, fictiune
Fete sfintite

Se vede ca i-o pus Dumnezeu mana in cap. D-apoi, altfel nu se mai putea. Pe Ilie nu-l puteai scoate din crasma nici cu canii sefului de post. Uite asa si-o baut el toata averea, ca doar i-o lasat ai lui, cand s-o dus saracii, casa si sura de bocotan si gradina ceea de pe deal si carnet de cec cu bani de-o masina. Da’ ce, l-o interesat pe el? O zas intai ca bea, c-o ramas singur in casa ceea mare si ca aude glasuri noaptea, apoi ca l-o lasat Verjinica din Parau, apoi ca i-o luat unchiu-sau Ion tertiu din spatele casei pe nedrept si, la sfarsit, pentru c-o pierdut si masina la carti. Mie mi-era mila de el, ca venea pe la noi si cerea horinca si plangea si-mi povestea de vremea cand o fost copil, cum venea el de la scoala din oras si-l strangea mama-sa in brate de-i spunea “dragu’ mamii invata, ca numa’ cu atata-i ramane, ca noi ne-om duce intr-o zi”, si iar imi zacea cum radea el p-atunci, ca-i catau toti in cap si-i zaceau domnisor, iara fetele fecioare numa’ ce sa inroseau cand vorbeau de el. Si cand imi spunea astea, plangea si se tot ruga la Dumnezeu sa-l scape si sa-l ierte, ca stia si el in ce pierzanie a ajuns. Apoi, Dumnezeu nu ne lasa niciodata, nici cand ne afundam in mocirla si pupam talpile Satanei, ca ne scoate de acolo si ne curateste de toate relele. Asa si cu Ilie, s-o trezit intr-o dimineata, s-o juruit ca nu mai bea, si-o strans toate hainele curatele cate le mai avea si-o plecat, la manastire, cum zicea el pe atunci. Nu l-o mai vazut nimeni patru-cinci ani si cand o venit in sat, in haine de popa, aproape ca nici io nu l-am mai cunoscut, c-am vrut sa-i sarut mana, cum se cade a face cu popa nou, dara el m-o oprit si m-o imbratisat: “Nu ma mai cunosti, lele Catita? Io-s Ilie a lui Ion de pe Laz.” Si de-atunci io nu mai stiu cum sa ma port cu el, ca si-atunci cand predica din fata altarului, io tot il vad cum sedea el in crasma de bea si da cu uiegile de toti peretii. Si-apoi, din mosi stiu cateva vorbe care spun cum trebuie a te purta pe langa un popa. Ziceau batranii ca de-ti iese popa inainte, are sa te bata cineva. Cand intalnesti la drum popa, zvarle dupa el un sumuiog de fan si sa zici: “Ptiu, piei, drace!”. Tin minte ca de Boboteaza, tatuca se ferea sa-l lase pe popa sa sfarseasca umblatu’ cu crucea la noi acasa, ca-i de rau, si-l trimitea pe popa batran si la casa de sub padure, desi acolo nu statea nimeni. Apoi iarasi se zice ca in ajunul Bobotezei, e rau de moarte daca aperi pe popa de cani, iar tu trebuie sa arunci graunte de porumb inaintea lui, ca-ti vor oua gainile, iar cand pleaca din casa, sa maturi dupa el, ca nu vei avea pureci pe vatra. Da’ Ilie s-o schimbat, amu’ ie bani multi la inmormantari, nu ca popa cel batran. Ca zicea mamuca sa ma uit cand un popa hirotonisit vine acasa, de ii iese preoteasa inainte cu sapa si lopata, ca sa aiba parte de morti. Si pe ea, tot el o ingropat-o, da’ n-a luat bani ca si-o fi amintit de vremurile cand venea la noi de cerea horinca si plangea.

Emanuel LUCA







* 15 noiembrie 1891 si 17 noiembrie 1887 – nasterea Generalilor
Rommel versus Montgomery

Istoria retine doar chipurile invingatorilor, pe care le ridica uneori pe socluri nemeritate. In timp, chiar daca imaginea este falsa, ea tinde sa devina idilica si oficiala in acelasi timp. Nimeni nu are timp pentru invinsi, cu atat mai mult cu cat ei sunt mereu cei vinovati. Cati pot accepta ideea ca, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, un feldmaresal german a reprezentat cu adevarat onoarea militara, iar un feldmaresal britanic a avut idei rasiste? Istoria oficiala e uneori una inversa…

Generalul Erwin Rommel avea 49 de ani cand, in calitate de comandant al Diviziei 7 blindate, a devenit brusc celebru. In mai 1940, in timpul ofensivei din Franta, divizia sa a fortat raul Meuse, apoi a produs pierderi catastrofale Armatei 9 franceze, pe care a incercuit-o si a decimat-o, dupa care a ocupat Cherbourg, Saumur, Brest si Nantes. Bucurandu-se de increderea lui Hitler, in februarie 1941, Rommel a fost numit comandant al grupului de armate Afrikakorps. Doi ani mai tarziu, cand se afla la numai 70 de mile de Alexandria, numele sau era pe buzele tuturor. Cand “Sobolanii desertului”, cum isi spuneau adversarii sai, ziceau ca “au facut un rommel” insemna ca au avut o realizare deosebita. Inteligenta remarcabila si talentul de a improviza in situatii dificile i-au adus porecla de “Vulpea desertului”. Odata, fiind puternic inghesuit de Armata 8 britanica, stiind ca avioanele engleze efectuau zboruri de recunoastere pentru a fotografia liniile germane, a dat ordin ca blindatele disponibile sa circule prin desert timp de doua nopti. Urmele de senile fotografiate i-au facut pe englezi sa supraestimeze efectivele germane, silindu-i sa se retraga. Stiind ca expeditia africana e iremediabil pierduta (germanii duceau mare lipsa de combustibil si echipament, in vreme ce britanicii se intarisera substantial), Rommel i-a cerut lui Hitler retragerea, pentru a salva mii de oameni. Hitler i-a raspuns iritat: “Triumf sau moarte!” “Nici n-am murit, nici n-am triumfat”, comenta sec Rommel, mai tarziu. Inainte de capitularea din Tunisia, in mai 1943, Hitler i-a ordonat sa revina in Germania, astfel incat persoana sa sa nu fie identificata cu o infrangere.

In apararea civilizatiei

Lunile care au urmat au fost amare pentru Rommel, care nu intrase in partidul nazist si nu purtase niciodata insigna de aur a partidului. Preocupat de cariera militara, ignorase asasinatele in masa, folosirea muncii fortate, lagarele de concentrare si teroarea dezlantuita de Gestapo in teritoriile ocupate. “Am dus un razboi curat, dar ei mi-au manjit haina militara”, spunea Rommel, scarbit. Pentru a intari increderea poporului german si pentru a-i impresiona pe Aliati, Hitler i-a incredintat lui Rommel comanda trupelor terestre destinate contracararii debarcarii din Normandia. Rommel a prevazut ca o invazie pe scara larga nu poate fi respinsa cu trupele si dotarea de care dispunea. Sperand sa obtina conditii mai bune decat capitularea neconditionata (obiectivul politic al Aliatilor), Rommel se pregatea sa le ofere lui Eisenhower si lui Montgomery un armistitiu, fara stirea lui Hitler. Baza acestuia ar fi fost retragerea trupelor germane dincolo de zidul vestic de fortificatii. In schimb, Aliatii se obligau sa opreasca bombardarea oraselor germane. In rasarit insa, germanii urmau sa continue lupta impotriva sovieticilor, pentru apararea civilizatiei occidentale. Rommel intentiona sa-l captureze pe Hitler cu ajutorul unor unitati blindate de incredere si sa-l duca in fata unui tribunal german, nedorind sa-l transforme intr-un martir printr-un asasinat.

Razbunarea lui Hitler

S-a presupus ca mitralierea automobilului sau (in apropiere de Livarot, la sud de Le Havre) a fost raspunsul lui Hitler la ultimatumul trimis de Rommel, cu atat mai mult cu cat nici un raport al aviatiei britanice nu mentiona evenimentul (unul semnificativ, daca tinem cont ca masina lui Rommel purta insemnele unui feldmaresal). Rommel a fost grav ranit suferind o fractura de craniu, doua fracturi la tampla, maxilarul rupt, o rana la ochi si o comotie cerebrala. Doctorii s-au indoit ca va ramane in viata, dar Rommel si-a revenit. La 14 octombrie 1944, Rommel i-a primit in vila sa de la Herrlingen pe generalii Burgdorf si Maisl. Burgdorf l-a anuntat ca trebuie sa-i insoteasca si, in drum spre Ulm, i se va administra otrava. In caz de refuz, urma sa fie asasinat impreuna cu intreaga familie. Inainte de plecare, Rommel si-a anuntat sotia si fiul: “intr-un sfert de ora voi fi mort.” Versiunea oficiala germana a fost ca a murit din cauza ranilor primite cand masina sa a fost mitraliata. Funeraliile nationale ale acestui personaj legendar si acoperit de gloria militara s-au desfasurat dupa un ceremonial solemn. Necrologul a fost prezentat, in numele lui Hitler, de feldmaresalul von Rundstedt, care stia adevarul.

“Zeul razboiului”

Rommel avea un mod particular de a-si trage cascheta pe o spranceana, la care nu a renuntat nici dupa ce a fost anuntat ca mai are cateva minute de trait, si o siretenie tipic taraneasca. Subordonatii lui, care il vedeau iesind din turela tancului in fata liniilor de atac, il considerau un fel de zeu al razboiului. “Tineti-va aproape de mine”, i-a spus unuia dintre ofiterii sai, in timp ce in jur ploua cu obuze. “Eu nu patesc niciodata nimic”, a continuat cel despre care soldatii sai credeau ca este intangibil.

Marturia fiului

“14 octombrie 1944, ziua in care tatal meu a fost omorat din ordinul lui Hitler, a fost cea mai grea din existenta mea. (…) Tatal meu era aproape refacut dupa misteriosul accident de la Livarot. Sunt sigur ca a acceptat sa moara nu numai pentru a ne salva pe mine si pe mama, ci si pentru onoarea militara. Tata era, si a ramas, o figura de legenda pentru armata germana. Nu a avut niciodata simpatii pentru Hitler, nu a fost membru al Partidului National-Socialist. Avea o mare ambitie militara si multi istorici au scris ca a fost singurul in stare, datorita prestigiului de care se bucura, sa-l inlature pe Hitler!” Manfred Rommel, primar al orasului Stuttgart.

Conflictele cu aliatii

In septembrie 1944, a fost avansat la gradul de feldmaresal, iar in timpul ofensivei din Ardeni a primit comanda temporara a tuturor trupelor engleze si americane de pe acel aliniament. In 4 mai 1945, a primit capitularea fortelor germane din Olanda si nord-vestul Germaniei, dupa care a condus fortele britanice de ocupatie din Germania si a fost numit membru al Comisiei Aliate de Control. Insa Montgomery a trecut si prin clipe amare in cariera sa. Printre altele, majoritatea istoricilor militari considera ca a conceput defectuos operatiunea de la Arnhem, in care a pierit corpul de elita al fortei de soc aeropurtate a corpului expeditionar aliat. Un orgoliu netemperat l-a facut pe Montgomery sa nu fie niciodata popular printre generalii cu care a colaborat. Conflictele lui cu George Patton si Dwight Eisenhower au ramas celebre, ca si conferintele de presa pe care le organiza si in care isi “asuma” toate meritele victoriilor obtinute de Aliati. Mai temperamental decat o cereau imprejurarile, a creat numeroase fisuri in cadrul comandamentului aliat. In ciuda unor astfel de episoade, nimeni nu-i contesta feldmaresalului meritele de strateg si tactician, chiar daca in spatele acestora s-a aflat in permanenta o sete imensa de glorie si o dorinta patimasa de a fi aureolat ca erou al infrangerii Germaniei naziste.

Vicontele rasist

In 1946, i s-a acordat titlul nobiliar de viconte de Alamein pentru celebra victorie obtinuta de Armata 8, aflata sub comanda sa in batalia impotriva trupelor germane si italiene de la El Alamein. In acea perioada, parerile sale, care contraveneau politicii britanice, au fost tinute sub tacere. Ceva mai tarziu, reputatia sa a fost stirbita de descoperirea unor insemnari cu vadit caracter rasist, fapt care nu l-a impiedicat ca in perioada 1951-1958 sa ocupe o functie militara importanta in NATO.Dupa unii istorici, Montgomery si-a dovedit nu arareori luciditatea politica. “Bataliile se castiga mai intai in inimile oamenilor (…) Trebuie sa gasim calea pentru ca statele cu ideologii si cu sisteme sociale diferite sa poata trai laolalta in pace, fara sa se amestece unele in viata altora”, observa, deloc rasist, Montgomery in Calea spre conducere, carte aparuta in 1961. Avand si pretentii de vizionar, alaturi de cele de mare strateg, Montgomery s-a pronuntat in ceea ce priveste politica americana in Vietnam: “Statele Unite au incalcat cea de a doua regula a razboiului. Aceasta spune sa nu lupti cu trupe terestre in tinuturile Asiei. Prima regula este sa nu inaintezi spre Moscova. Aceste reguli le-am descoperit prin propria mea experienta.” Obosit de atata glorie, Montgomery a murit la Alton, Hampshire, in 24 martie 1976, nu inainte de a scrie pentru posteritate o carte care poarta un titlu simplu: Memorii.

Monty

Bernard Law Montgomery este considerat cel mai ilustru dintre sefii armatei britanice in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Fiu de episcop, nascut la 17 noiembrie 1887 in Londra, Montgomery a absolvit “St.Paul School” din capitala britanica si Academia Militara Regala din Sandhurst, ca locotenent de infanterie. Cariera sa militara a inceput in India, in 1908, dupa care, odata cu inceputul primului razboi mondial, a fost transferat in Franta. A fost avansat la gradul de capitan si datorita faptului ca a fost ranit inca de la inceputul razboiului. Intre 1938 si 1939 a condus o divizie britanica in Palestina si Transiordania, primind si gradul de general-maior. In al doilea razboi mondial a comandat o divizie in Franta, cu ale carei resturi jalnice a fost evacuat de la Dunquerque, in 1940. Dupa ce a trecut pe la comanda Corpului 5 britanic, a fost numit intr-o pozitie cheie intr-o structura militara ce avea drept scop apararea insulelor britanice impotriva unei posibile invazii germane. Succesul lui Rommel, ajuns la doar 70 de mile de Alexandria, l-a determinat pe Winston Churchill sa gandeasca o reorganizare a armatei britanice din nordul Africii, precum si o schimbare a conducerii acesteia. Montgomery a fost numit la comanda Armatei 8 britanice, numita si “Armata Nilului”.

Un idol fals

A fost primul dintre generalii Aliatilor care a provocat o retragere a masinii de razboi germane, motiv pentru care a fost avansat la gradul de general. A fost perioada in care a devenit popular printre trupele pe care le conducea, in pofida faptului ca Rommel obtinuse mai multe victorii spectaculoase. Nu conta nici macar faptul ca tancurile germane isi opreau inaintarea doar atunci cand nu mai aveau combustibil si ca Monty detinea o superioritate zdrobitoare in oameni si echipament de lupta. Importanta era doar victoria finala. Cu siguranta ca victoria obtinuta in cele din urma asupra trupelor conduse de Rommel a permis realizarea unei cotituri in situatia militara si politica din nordul Africii. Montgomery l-a urmarit pe Rommel in Libia si, mai tarziu, in Tunisia, unde ultimele forte germano-italiene s-au predat in 1943. Intre 10 iulie si 17 august 1943, armata lui Montgomery si Armata 7 americana, condusa de George Patton, au eliberat Sicilia, apoi au trecut in Calabria. In ambele actiuni, meritul principal l-a avut impulsivul Patton. Dupa debarcarea din Italia, Montgomery a fost trecut la conducerea grupului britanic de armate 21, care se pregatea, in Anglia, pentru operatiunea “Overlord”. Drumul din Normandia la Marea Baltica a fost ultima etapa parcursa de trupele conduse de Montgomery, sub comanda generala a lui Eisenhower.

Ioan BOTIS





* Culti si desculti
Ce presedintele campaniei!

De curand, remarcam ca lancezeala partidelor in campanie a devenit acuta si asteptam o revigorare. Degeaba, parca e un facut. Se sopteste ca ar fi vorba despre niste protocoale intre aliantele cheie ale campaniei (sa nu se joace la glezna si sa nu se “dea pe goarna jegul din curtea vecinului”). Noi am avut urmatoarea curiozitate: “ce acte emite presedintele Romaniei? Dar Guvernul si Parlamentul?” Responsabilul cu fulare de campanie in Maramu’, consilierul judetean Vasile Tantas, nu si-a “amintit” de prevederile constitutionale, in schimb nu a uitat sa ii dea o palma presedintelui. “Presedintele nu emite acte. Chiar acum face campanie electorala, mergand la intalniri, intruniri. Desi trebuie sa fie neutru pana la predarea stafetei. Adica, cetateanul numarul unu al Romaniei face campanie. In general, supervizeaza legile trecute prin Parlament. Guvernul propune legi pe care le inainteaza Parlamentului. Acesta le dezbate in plen”, a spus Tantas. “Mai, draga” Tantas, daca nu emite acte, probabil someaza sau emite judecati de valoare (gen, “mai, animalule!”). Alt consilier si-a amintit de o barfa despre prostiile pe care le-a debitat in plenul CJ referitoare la cei 21 de asistenti maternali “uitati” in afara organigramei DPC, incat si-a rezervat dreptul ca tot ceea ce nu spune sa fie folosit impotriva sa. “Eu sunt Soni Tudose. Ati scris de mine rau, cand eu am dat in jigodiile de acolo. Dialogul nostru nu mai poate continua”, a scurtat-o Szentgyorgy Sandor. Cu partea cu jigodiile suntem de acord. Lovit de boala frecvent aparuta printre “culti”, Gavril Miclea, presedintele Casei Judetene de Pensii Marmures, a gasit scuza perfecta. “Sunt pe drum. In intersectie. Nu pot raspunde acum.” Asadar si seful de la Pensii s-a molipsit de “intersectie cronica”, asemanator altor peroane si personalitati care nu stiau raspunsul. Da’ ce, dom’ Miclea, v-ati angajat la Circulatie? Va mai amintiti de Valcea? “Acum, pe loc sa raspund? Parlamentul emite acte legislative (legi), presedintele promulga legile elaborate de Parlament, iar Guvernul emite ordonante”, a incercat Emil Marinescu. Ceva mai aproape, dar nu concludent. Conform Constitutiei Romaniei, presedintele emite decrete, Parlamentul adopta legi, hotarari si motiuni, iar Guvernul hotarari si ordonante. Nu radeti, asteptati saptamana viitoare!

Ciprian DRAGOS