CULTURA, INTERVIU, ISTORIE

* 9 si 11 septembrie – ultimele zile ale lui Mao si Hrusciov
Dictatura ”Imparatilor RoSii”

* Expozitia lui Dorel Petrehus, o viziune despre lume si viata Tomografii contemporane

* Natiune, naratiune, fictiune
Juramantul

* Lipsa banilor cauzeaza si abandonul scolar
Abecedarul, lux nepermis

* Mihai Olos, artist plastic universal
“Is a lu’ Mihaiu’ Florii din Ardihat”

* De la ceramica de Sacel, la ceramica de Baia Mare
Imblanzitorul argilei

* O ceramica “consumabila”

* 9 si 11 septembrie – ultimele zile ale lui Mao si Hrusciov
Dictatura ”Imparatilor RoSii”

E greu de spus daca dictatura proletariatului i-a creat pe “imparatii rosii” sau liderii comunisti au creat dictatura clasei muncitoare. Dincolo de asemanarile inevitabile intre dictatorii apartinand aceleiasi ideologii, exista si mari deosebiri intre liderii comunismului mondial. Doi astfel de “imparati rosii”, Mao Zedong si Nikita Hrusciov, fac parte din aceeasi generatie, dar au profiluri si destine diferite.

Emil Cioran spunea candva ca omenirea nu i-a adorat decat pe cei care au dus-o la moarte. E un adevar doar partial verificat si care suporta multe amendamente.

Milioane de victime

Totalul victimelor care trebuie puse in seama regimului lui Mao este dificil de apreciat dar, chiar in conditiile absentei unei contabilitati cat de cat aproximative, estimarile facute de istorici mentioneaza 6 pana la 10 milioane de victime directe, incluzand sute de mii de tibetani, aproximativ 20 de milioane de “contrarevolutionari” care si-au gasit sfarsitul in inchisori si lagare si pana la 43 de milioane de “morti in plus” (cum ii numeste Jean-Louis Margolin) ai anilor 1959-1961. “Mortii in plus” sunt efectul foarte eronat numitului “Mare Salt Inainte”, in fapt victime ale foametei provocate de proiectele aberante ale lui Mao si a refuzului sau de a lua masuri contra efectelor dezastruoase. La 1 octombrie 1949 a fost proclamata Republica Populara Chineza, dar crimele lui Mao incepusera cu multi ani inainte. In 1930-1931, din ordinul lui Mao au fost lichidate 2000 de cadre ale Armatei Rosii. A urmat, in 1942, epurarea intelectualilor comunisti. In luna februarie a aceluiasi an, a aparut Conversatii despre arta si literatura, lucrare a “carmaciului” considerata ca avand valoare de lege, care dezvolta dogma supunerii intelectualului fata de elementul politic. De la inceputul lui iulie 1943, represiunea a devenit tot mai sofisticata, procesul epurarii a cunoscut un nou avant, a fost dezvoltat sistemul de detentie si s-au inmultit arestarile, torturile si decesele (printre acestea inregistrandu-se numeroase sinucideri).

Gulagul chinezesc

Revolutia chineza din 1949 s-a propagat de la sate inspre orase, invers decat fusese realizata revolutia din Rusia. “Reforma” agrara a insemnat intre 2 si 5 milioane de tarani asasinati. Acestia, cu toate ca nu stapaneau de cele mai multe ori decat 2 –3 hectare, erau considerati niste bogatasi care asupreau poporul. “Sigur ca trebuie sa ucidem toate aceste elemente reactionare care merita sa fie ucise”, fusese sentinta formulata de Mao. Intre timp, trupele politiei politice au ajuns la 1,2 milioane de oameni. Activitatea acestora a facut ca puscariile sa devina supraaglomerate (in unele existau pana la 300 de detinuti intr-o celula de 100 de metri patrati). Conditiile de detentie deosebit de grele, ratiile alimentare de infometare, munca pana la epuizare si torturile dintre cele mai sadice si mai variate la care erau supusi detinutii faceau ca in sase luni de la arestare 50% dintre detinuti sa moara in aceste lagare de munca. Anul 1955 a insemnat declansarea unei noi campanii de epurare, orientata in special impotriva intelectualilor si a unor vechi comunisti care cutezasera sa dea dovada de un minim de independenta. In 1957, Mao vorbea de 800.000 de contrarevolutionari lichidati, cifra mult inferioara celei reale. Se pare ca intr-un singur an, un singur comandant de lagar a ingropat de vii 1320 de detinuti, iar in China existau peste 1.000 de lagare de munca si numeroase alte centre de detentie. Laogai, vastul sistem de inchisori pus la punct de Mao, este in continuare cel mai putin cunoscut univers concentrationar din cele 3 mari astfel de sisteme ale secolului trecut.

Marele Salt Inainte

Multa vreme Occidentul a crezut ca Mao, in pofida faptului ca regimul sau era tiranic, a reusit sa asigure un bol de orez pentru fiecare chinez. Acest mit, ca multe altele s-a destramat. Intre 1959-1961, China a cunoscut cea mai ucigatoare foamete din istoria lumii, responsabili pentru milioanele de morti fiind Mao si regimul sau. Taranii au fost constransi sa se grupeze in unitati gigantice alcatuite din mii, chiar zeci de mii de familii, in care totul a devenit comun, incepand cu mesele. Sistemul initiat de Mao nu a dat rezultatele scontate. Vinovati au fost gasiti tot taranii, care au fost acuzati ca ascund recoltele. Zeci de mii de tarani au fost arestati si torturati pana la moarte, in timp ce copiii lor erau pusi la fiert si folositi apoi ca ingrasamant. Taranii care fugeau spre orase erau intampinati cu mitraliere. Milioane de infometati au incercat sa se hraneasca cu terci de ierburi, din scoarta de copac si din frunza de plop. Innebuniti de foame, cautau boabe nedigerate in balega cailor si viermi in cea a vacilor. In zadar a fost experimentat “erzatul de foamete” folosit in fabricarea painii (un amestec de faina cu 30% pasta de hartie) sau cel de plancton de balta cu terci de orez. In 1960, in anumite regiuni mortalitatea a ajuns la 29%. In cele din urma, s-a ajuns la canibalism… Nu trebuie uitat nici masacrul pe care Garzile Rosii l-au savarsit in Tibet. “Tibetanii nu au fost numai impuscati, ci si batuti mortal, crucificati, arsi de vii, sfartecati sau decapitati”, sustine Pierre-Antoine Donnet. In final, statuile lui Buddha din altarele templelor tibetane au fost inlocuite cu portretele lui Mao.

Ucenicul lui Stalin

In anii ’30 ai secolului trecut, in Uniunea Sovietica isi incepea ascensiunea la putere Nikita Hrusciov. In vremea aceea, pretul supravietuirii politice era credinta neclintita fata de Stalin, domeniu in care Hrusciov s-a comportat exemplar, luand locul unor oameni cazuti in dizgratie sau adesea omorati. Din 1935, Hrusciov s-a facut remarcat prin epurarile celor considerati antistalinisti, epurari pe care le-a dus la indeplinire in organizatia de partid a Moscovei si in Ucraina. La moartea lui Stalin, care nu numise nici un succesor, lupta pentru putere s-a dat intre Hrusciov, Malenkov, Molotov si Bulganin. Lavrenti Beria, seful politiei politice, cel mai periculos lider sovietic, a fost arestat de Armata Rosie, judecat sumar si impuscat. A fost una dintre putinele executii din perioada post-stalinista. Hrusciov a reusit sa se impuna in lupta pentru putere in mare parte datorita felului sau de a fi, jovial si vorbaret. Parea mai putin viclean si intrigant decat ceilalti politicieni bolsevici, motiv pentru care colegii tindeau sa-i subestimeze ambitia si cruzimea. Cert este ca Hrusciov a renuntat la asasinatul politic, dar n-a renuntat la indepartarea celor pe care-i considera primejdiosi (spre exemplu, maresalul Jukov a fost fortat sa se pensioneze). Aceasta nu i-a conferit insa lui Hrusciov o putere absoluta, care a ramas sa raspunda in fata Biroului Politic si a Comitetului Central, lucru de neimaginat in vremea lui Stalin.

Marile “realizari” ale lui Hrusciov

In 1956, Hrusciov s-a considerat destul de puternic pentru a ataca memoria lui Stalin. Termenul folosit de Hrusciov pentru a descrie stalinismul a fost “cultul personalitatii”, explicand ca prin asta intelege ca toate greselile comise in Uniunea Sovietica incepand cu anii ’30 au fost consecinta goanei lui Stalin dupa putere personala si a “maniei grandorii”. De fapt, Hrusciov urmarea prin destalinizare sa se disculpe pentru complicitatea la asasinatele comise de Stalin. In fapt, nici pe departe la fel de crud ca si Stalin, Hrusciov ramasese tot un “imparat rosu”. Impacarea cu Iugoslavia lui Tito era doar o aparenta. In timpul incercarii Ungariei de a liberaliza regimul politic, Hrusciov a trimis blindatele sovietice in Budapesta pentru a reprima miscarea. Intalnirea lui Hrusciov cu Eisenhower la Camp David, in 1959, nu a rezolvat rivalitatile dintre cele doua mari puteri; in 1962 era declansata criza rachetelor cubaneze.

O iubire imposibila

Intre cei doi lideri mondiali ai comunismului relatiile au fost, pe alocuri, mai mult decat tensionate. Mao Zedong a recunoscut ca Uniunea Sovietica detinea o pozitie speciala in istoria luptei proletare, dar, de asemenea, a dat de inteles ca atitudinea generala a lui Hrusciov fata de Occident era prea concilianta. Primele tensiuni intre cei doi au aparut in 1957, an in care sovieticii s-au oferit sa acorde Chinei asistenta pentru construirea unei arme nucleare proprii, cerand in schimb sa preia controlul asupra politicii de aparare a Pekinului. Pretul cerut de Moscova i s-a parut prea mare lui Mao, care a respins oferta, optand pentru un program nuclear chinez independent, dar care cerea un timp mai lung de punere in aplicare. Dupa numai un an, tensiunile dintre cei doi s-au accentuat in conditiile in care relatiile chino-americane au fost intrerupte din cauza ajutorului militar oferit de Statele Unite nationalistilor chinezi din Taiwan. Mao mizase pe un sprijin sovietic, dar acesta a fost refuzat de Hrusciov. Pentru liderul chinez acest fapt a reprezentat o dovada a tradarii cauzei comunismului international de catre seful de la Kremlin. Intre cei doi colosi au urmat dispute teritoriale si concentrare de trupe de-a lungul granitei comune din Asia Centrala. In 1963, SUA si URSS au semnat un tratat de interzicere a experientelor nucleare. China a refuzat sa se alature celor doua super-puteri in semnarea tratatului, act condamnat de Moscova, care l-a considerat o dovada sigura de iresponsabilitate din partea lui Mao. Hrusciov a pretins ca in acest mod China isi dorea izbucnirea unui conflict nuclear intre marile puteri ale lumii, urmand sa domine ceea ce ar fi ramas dupa razboi. “Uniunea Sovietica s-a intors la vechea traditie ruseasca ce avertiza impotriva pericolului galben, al spectrului vastei populatii chineze revarsandu-se asupra Europei dinspre est si avand Rusia drept prima victima”, afirma Michael Lynch. Hrusciov si Mao nu ascundeau faptul ca nutreau unul fata de altul o antipatie profunda. Hrusciov il numea pe Mao “cadavru viu”, iar Mao il considera pe liderul sovietic “o cizma veche pe care o arunci intr-un colt fiindca nu mai foloseste la nimic”. Acelasi Michael Lynch sustine ca “observatorii Occidentului gaseau adesea ca asemenea gratulari reciproce sunt amuzante si pitoresti, dar in spatele insultelor se ascundea o batalie pe viata si pe moarte pentru controlul asupra lumii comuniste.” Rivalitatea dintre cei doi a luat sfarsit in octombrie 1964, cand Biroul Politic al PCUS a decis eliberarea din functie a lui Hrusciov. Liderul sovietic a fost “pensionat datorita varstei si sanatatii subrede”, iar functia lui a fost preluata de Leonid Brejnev. Hrusciov a murit in 11 septembrie 1971. Mao i-a supravietuit aproape cinci ani, stingandu-se din viata in 9 septembrie 1976. E drept ca din punct de vedere politic Mao murise in acelasi timp cu Hrusciov; o demonstreaza slabele reactii populare la aflarea vestii mortii sale si faptul ca Hua Guofeng, preferatul lui Mao, a trebuit sa renunte la putere in favoarea lui Deng Xiaoping.

Despotul oriental al secolului XX

Nascut in Shao Shan la 26 decembrie 1893, Mao Zedong a fost cel mai mic din cei patru copii ai unei familii de tarani. In timpul revolutiei din 1911, a facut parte din armata provinciei Huan, dupa care s-a inscris la cursurile Universitatii din Pekin. Aici s-a casatorit cu Yang Kaihui, fiica unuia dintre profesorii sai. La 14 ani, tatal sau ii aranjase o casatorie cu o tarancuta, Luo Shi, dar Mao nu a recunoscut niciodata aceasta casatorie. In iulie 1921, la 27 de ani, a participat la primul Congres al Partidului Comunist Chinez. Doi ani mai tarziu, la al treilea Congres al P.C.C., era ales in Comitetul Central al Partidului. In 1927 s-a refugiat in Muntii Jinggang din sud-estul Chinei, unde a condus o armata de guerila. Dupa moartea primei sale sotii, s-a recasatorit cu He Zizhen. Intre 1937-1945 a condus rezistenta comunista impotriva japonezilor in razboiul sino-japonez. Din 1935 si pana la moartea sa a fost secretarul general al Partidului Comunist Chinez.

Canibalism infantil

In timpul Marelui Salt Inainte, in China, foametea a dus la aparitia canibalismului. Familiile taranesti faceau intre ele schimb de copii pentru a-i manca. “Cine-i obligase sa inghita, in lacrimile si durerea celorlalti parinti, aceasta carne umana pe care nu s-ar fi gandit niciodata, nici in cosmarurile lor, sa fie nevoiti s-o guste? Am inteles atunci cine era acest calau, de-o cruzime cum umanitatea, timp de veacuri, si China, timp de milenii, n-au produs decat unul singur: Mao Zedong. Mao Zedong si partizanii sai care, prin sistemul si politica lor criminala, constransesera parintii innebuniti de foame sa dea altora carne din carnea lor, pentru a le alina foamea, si sa primeasca in schimb carne din carnea altor parinti, pentru a si-o alina pe a lor.” – Wei Jingsheng, fost membru al Garzilor Rosii.

Urmasul “tatucului”

Nikita Hrusciov s-a nascut in 1894 in familia unui taran sarac din Kalnikova, orasel din sudul Rusiei, aflat in apropierea granitei ucrainene. La varsta de 15 ani, lipsit de o educatie scolara corespunzatoare, a devenit ucenic mecanic in industria miniera. Exceptarea lui de la serviciul militar in timpul primului razboi mondial sugereaza faptul ca era considerat un muncitor de valoare. In 1918 s-a inscris in partidul bolsevic, devenind comisar al Armatei Rosii in timpul razboiului civil. A fost apoi secretar regional de partid in diferite zone ale Ucrainei, secretarul organizatiei de partid a Moscovei, membru in Biroul Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice si secretar al Comitetului General al partidului. Dupa moartea lui Stalin a devenit secretarul general al PCUS si prim ministru al Uniunii Sovietice.

Ioan Botis





* Expozitia lui Dorel Petrehus, o viziune despre lume si viata Tomografii contemporane

Nascut in Dumbrava, langa Targu Lapus, Dorel Petrehus a ramas prin simtire un maramuresean. Crede ca Maramuresul este unic pentru oamenii care traiesc intr-o zona de basm. Stabilit in Negresti, simte ca Oasul si Maramuresul au multe lucruri in comun, dar in acelasi timp recepteaza “occidentalizarea” Oasului ca pe o palida cosmetizare a unei zone in care traditiile se pierd.

Expozitiile personale si de grup ale lui Dorel Petrehus sunt atat de numeroase, incat spatiul nu ne permite sa le amintim nici macar aproximativ. Important ramane faptul ca Dorel Petrehus revine in Maramures cu o noua provocare.

Chirurg cu penelul

“Am asezat expozitia lui Dorel Petrehus sub genericul Tomografii contemporane pentru a sublinia, din perspectiva comparatista, tocmai principala achizitie a acestei imbogatite si incitante viziuni asupra vietii si a lumii: dimensiunea sociala si angajarea civica”, afirma principalul “vinovat” al ultimului exemplar din seria EXPOZITII a Micii biblioteci de arta maramureseana, conf. univ. dr. Tiberiu Alexa. Mult mai putin sofisticat decat titlul expozitiei sale, Petrehus crede ca expozitia ar fi putut purta numeroase alte nume, ca de exemplu Radiografii. “Expozitia de azi este pana la urma o radiografie a structurii umane. Am vrut sa intru inauntrul omului, sa-l analizez sufleteste. Sigur ca demersul meu este aproximativ”, recunoaste cu o spontaneitate dezarmanta artistul. Pentru Petrehus, compozitia este esentiala si aceasta inseamna culoare. “Treaba asta se vede in faptul ca am trecut de la suprafata plana la obiectul ce tinde sa mearga spre relief” spune omul care-si “croieste” lucrarile din hartie preparata (din care realizeaza reliefuri), lemn putred si tabla. Cateodata, materialele si le ia dintr-o casa veche, pentru ca-i place materialitatea lemnului, pe care o valorifica dandu-i putina culoare.

Nimic nou sub Soare

Intrebat daca arta lui este una traditionalista sau una inovatoare, Dorel Petrehus are un raspuns simplu: “Nimic nu-i nou sub Soare si orice lucru-i nou.” Spre diferenta de multi artisti contemporani, Petrehus afirma ca Dali nu-l entuziasmeaza in mod deosebit, dar ii place mult Magritte. Recenta expozitie personala, gazduita de Galeriile U.A.P. Baia Mare este pentru Dorel Petrehus un omagiu adus tatalui lui care s-a stins de curand din viata in care tomografiile isi au rostul lor dar care, din pacate, nu rezolva totul… Arta lui Dorel aduce un suflu care, fara sa fie nou, imbina o diversitate de tehnici si de materiale in care lucreaza. Intr-un Atelier, artistul a creat un Embrion din care un Inger s-a ridicat la cer a Inaltare. A fost un Vis in care o Calauza l-a purtat printr-o Lume disparuta, din care n-au ramas decat Urme si o Amprenta Din lumea 9. In final, un Mormant ne aduce aminte ca grecii au “inventat” o vorba de la care nimic nu s-a scris nou sub soare: Panta Rei. Sau asta o fi o vorba a scandinavilor? “Maturizarea artistului s-a consolidat cu parcurgerea drumului ce desparte etapa jocului cu scrierea de cea arhitecturala a facerii imaginii plastice. De acum, procesul maturizarii a intrat intr-o etapa a deplinei coagulari de sistem reprezentational si, deopotriva, a viziunii despre lume si viata. Astazi lucrarile lui Dorel Petrehus ne releva cel putin trei perspective majore asupra universului existentei umane. Distingem un univers mitic, o lume istorica si, in sfarsit, insemnele agitatei vietuiri contemporane (…) Rastignit intre visare – placere – instrainare de sine si de lume, omul contemporan se confrunta cu una dintre cele mai tulburi crize din intreaga existenta a speciei. Dorel Petrehus nu face altceva decat sa transcrie plastic semnele acestui moment de cumpana. Cu alte cuvinte, tomografiaza expresiile prezentului pe care il incarca cu fiorul inefabil al picturalitatii, pastrand intact tot amestecul gregar de puritati si cangrene care ne marcheaza existenta cotidiana. Despre viitor, nici un cuvant, nici o perspectiva, nici o rostire imaginara. Pentru ca viitorul nostru nu il incape si pe cel al artistului.” Tiberiu Alexa

Ioan Botis






* Natiune, naratiune, fictiune
Juramantul

Pe Pardalian, privirea apriga a sefului de post nu-l prea impresiona. Statuse el de prea multe ori pe scaunul tare din postul de militie ca sa-l mai sperie masina de scris (la care scria un militian cu un deget – adica militianul avea zece degete, dar il folosea numai pe unul), catusele aruncate neglijent pe masa dinaintea lui sau obiectul acela de cauciuc, cu nume prea cunoscut, pe care-l tot framanta plutonierul in mainile nervoase. Isi fixase privirea lacrimata pe “portretul cu necuratul” de deasupra biroului tovarasului plutonier, invaluindu-l cu toata dragostea lui de tigan pe care l-a ridicat societatea comunista la rang de paznic de ceapeu. “Sefule, sa n-am io parte de ce mi-i mai scump, sa nu-mi vad puradelu’ pionier, sa nu mai pui io mana pe ceatara si nici sapa in gradina ajutatoare pe care mi-a dat-o ceapeu’ (aici cu abundenta de lacrimi), sa ma trazneasca in ziua cand aduc zahar si oloi la alimentara, de te mint io. Ma juruiesc pe ce vrei, sefule… sa nu-ti mai vad io lumina ochilor tai si nici fata tovarasului prim, daca-am ciordit io gainile. Ioi, tucu-ti tablele de pa umerasii tai, daca m-am atins io de-un fulg din penele lor. Ma jur pe rosu, ia, pa steagu’ cu secera si ciocanu’, ca mult bine mi-o facut mie”. Cum si plutonierul e om, pana la urma, cu inima in pieptu-i de arama, isi aminti, ca intr-un exercitiu de cautare a timpului pierdut, cum a jurat el credinta partidului si patriei in ziua aceea, cand tocmai implinise 20 de ani, sfarsise clasa a patra si imbracase uniforma de militian. Dar, prea repede, isi aminti ce invatase el, pe urma, la cercul de ateism si-l lua pe Pardalian la o discutie dura despre ideologia marxista, decupata din istoria luptei dintre materialism si idealism in biologie: Juramantul este o specie a magiei verbale (incepu infuriat plutonierul) si consta dintr-o formula pronuntata solemn pentru confirmarea unui adevar sau pentru a convinge de o angajare ferma la indeplinirea unei misiuni. Initial, facea parte dintr-un sistem de credinte religioase, deoarece presupunea invocarea unui spirit, a unui zeu drept martor si garant al angajamentului. Sacralitatea unui juramant era subliniata si de pedepsele cutumiare si religioase ce se aplicau sperjurului – omului ce nu si-a indeplinit legamantul facut in fata divinitatii. Vechii evrei jurau pe Iahwe, iar toate nenorocirile ce s-au abatut asupra poporului evreu, Vechiul Testament le prezinta drept consecinte si pedepse ale Cerului. La noi se crede ca incalcarea unui juramant este un motiv suficient ca sufletul omului sa ajunga dupa moarte in iad. Drept garant al juramantului sacru putea fi o divinitate, dar si un obiect incarcat cu valente sacrale si puteri magice. De pilda, dacii, cand isi incepeau expeditiile militare, beau apa din Dunare, drept legamant sacru ca se vor intoarce victoriosi, isi incheie plutonierul discursul, lasandu-l pe Pardalian cu gura cascata. Si nu te pot ierta Pardaliane ca “cine fura azi o gaina, maine fura o masina”, iar la noi in sat numa tov. prim are masina si nu-mi risc io pielea pentru tine.

Emanuel Luca






* Lipsa banilor cauzeaza si abandonul scolar
Abecedarul, lux nepermis

Printre multe inconveniente, saracia duce si spre abandonul scolar. Rata cea mai ridicata a abandonului scolar este in mediul rural, unde parintii pun inaintea scolii… munca la camp. Dar si pretul mare al rechizitelor sau lipsa locurilor de munca dupa absolvire ii conving pe parinti ca scoala a ajuns inutila.

In cele mai multe cazuri de abandon scolar, parintii nu se prezinta la scoala pentru a-si retrage copilul de la cursuri, ci pur si simplu ii interzice acestuia sa mai dea pe la scoala. Din cauza absentei indelungate, elevii ajung sa aiba situatia neincheiata. “Am avut cateva cazuri de abandon scolar. De fapt, nu este abandon propriu-zis, ci din cauza absentelor, sunt elevi care au situatia scolara neincheiata. Ei au participat doar la o parte din ore si au situatia incheiata doar la cateva materii. Avem copii care migreaza dintr-o zona in alta, sunt si copii de etnie rroma… O parte dintre ei sunt opriti acasa pentru a merge la muncile agricole. Sunt si care au plecat in strainatate cu parintii”, a confirmat Maria Stan, secretara Scolii Generale din Sapanta. Aici sunt inscrisi 142 de elevi la invatamantul primar, 195 la cel gimnazial si 21 in clasa a IX-a la scoala de arte si meserii.

Migrarea catre… Italia!

In zona Maramuresului istoric, migrarea adultilor catre Uniunea Europeana a produs schimbari majore si in scolile din zona. “Anul trecut am avut trei elevi din clasa a VIII-a care au abandonat scoala si doi elevi de etnie rroma din clasa a V-a. Ei sunt cu situatia neincheiata, deoarece au venit doar un semestru si dupa aceea au renuntat. Am incercat sa-i readucem, chiar am trimis si jandarmi dupa ei, dar nu au vrut sa vina. Din pacate, in zona noastra fenomenul ingrijorator este cel al plecarii in Italia. Parintii sunt plecati sa lucreze dincolo si isi duc si copiii. Anul trecut scolar am pierdut 27 de elevi. Este inadmisibil, dar ajungem sa pierdem o clasa pe an. Ni se reduc considerabil pana si catedrele. Toata zona aceasta se confrunta cu astfel de probleme”, a declarat Aurel Popescu, directorul Scolii Generale nr. 9 din Borsa. Exista si exceptii. Zone in care elevii merg la scoala, chiar si cei care provin din familii dezorganizate. “Nu prea am avut cazuri de abandon scolar. Au venit la scoala, chiar si cei de etnie rroma. Primirea ajutorului social este conditionata de prezenta elevilor la scoala si aceasta ii determina pe parinti sa-si trimita copiii la cursuri. Cei din clasele I-IV vin pentru lapte si corn”, a explicat Dochita Silvestru, directoarea Scolii Generale din Campulung la Tisa, unde invata 260 de elevi in doua limbi de predare, romana si maghiara. Intre timp, guvernul se lauda cu o serie de programe care stimuleaza prezenta elevilor pe bancile scolilor. Din pacate, promisiunile raman in acest stadiu, iar programele, pe hartie. Certitudinea, ramane si ea: saracia ii determina pe parinti sa-si trimita copiii la munca in loc sa-i trimita la scoala.

“Am avut cateva cazuri de abandon scolar. Am incercat sa-i readucem, chiar am trimis si jandarmi dupa ei. Din pacate, in zona noastra fenomenul ingrijorator este cel al plecarii in Italia. Parintii sunt plecati sa lucreze dincolo si isi duc si copiii! Am pierdut 27 de elevi anul trecut.” - Aurel Popescu, director la Scoala Generala nr.9 Borsa

Mihaela Mihalea





* Mihai Olos, artist plastic universal
“Is a lu’ Mihaiu’ Florii din Ardihat”

Mihai Olos este un fauritor de arta retras in Germania, unde a cumparat un teren, langa Rin. Vine rar pe acasa, prin Maramures, dar nu ezita sa poarte cu drag haine traditionale. Din incapatanarea caracteristica acelora pentru care farama de timp se scurge prea repede-n clepsidra vietii, Olos a acceptat cu greu un dialog, pigmentandu-l cu raspunsuri neconventionale. Pentru unul dintre cei mai valorosi artisti romani ai momentului, arta este sfanta, iar opera de arta e inestimabila.

Carte de vizita

S-a nascut in 1940 la Arinis (judetul Maramures). A absolvit Institutul de Arte Plastice Cluj in 1963. Din 1962 a inceput sa expuna lucrari de pictura, sculptura, grafica, arta decorativa in cadrul a numeroase expozitii. Are lucrari in colectii din Ungaria, Cehia, Polonia, Japonia, Italia, SUA, Canada. Dintre cele mai importante expozitii: Roma (‘69), Koln (‘75), Kassel (‘77). In 1968 a primit Premiul Tineretului Artistilor Plastici. Dupa 1990 a lucrat si a expus in special in Germania. In 2000 a avut o ampla expozitie personala de pictura si sculptura in Baia Mare, iar in 2002-2003 a participat la

Conventul International de pictura Simon Hollosy. Locuieste in Germania, pe “undeva, pe malul Rinului”.

Dialogul cu artistul Mihai Olos face parte din categoria raritatilor bizare, la fel ca interlocutorul. Nu crede in interviul clasic si prefera intrebarile cu tenta filosofica sau artistica. Raspunsurile sale par desprinse dintr-o alta lume.
Reporter: Incepem?
Mihai Olos: Sunt Mihaiu’ lu’ Mihaiu’ Florii din Ardihat. Nu ai alte intrebari si nu iti dau alte raspunsuri decat acesta. Scrie cum iti zic!
Rep.: Pictura sau sculptura?
M.O.: Sculptura e mai buna decat pictura. Dar badea Mihai e un mare pictor. Te las sa nu fi stiut.
Rep.: De ce sculptura si nu fizica, de exemplu?
M.O.: Fiindca fizica e mai grea decat sculptura. M-am apucat de sculptura din usurinta, din nevoia de a face lucruri facile. Sculptura rastoarna principiile rasucirii, iar acestea nu sunt intelese de fizicieni. S-a descoperit ca principiul rasucirii da nastere unei spirale. In definitiv, aceasta e si forma ADN-ului. Totusi, este o mica descoperire. Aceste rasuciri le-am dus mai departe cu gandul si exercitiul lucrului cu ele. Rasucirile raman acolo unde le-am lasat, dar continua in eter.
Rep.: Este rasucirea principiul fundamental in sculptura dumneavoastra?
M.O.: Nu, nu e fundamental. In sculptura mea fundamentala e rostirea. Nu roata, ci vatra, a spus Nichita. Nu rasucirea, ci rostirea, spun eu. Rostirea este acolo unde toate se intalnesc si se ”departa” intr-odata, pana la a se apropia din nou. Rostirea e sfanta.
Rep.: Sculptura rosteste?
M.O.: Tace. Rostirea nu e materiala.
Rep.: Atunci de unde vine rostirea?
M.O.: Dintr-o putere interioara a rasucirilor.
Rep.: Deci tot are o legatura cu rasucirea...
M.O.: Da, pentru ca toate rasucirile sunt tetraedrice.

Inspiratie, printre calitati si defecte

Rep.: Ce va inspira?
M.O.: Nimic. Fac arta din placere.
Rep.: Cum faceti opera de arta?
M.O.: Prin lene.
Rep.: Care e valoarea operei de arta?
M.O.: Opera de arta, daca ne referim la lucrarile lui Matisse, Picasso, Luchian, Tuculescu sau Brancusi, e sfanta. Nu se gaseste contravaloarea ei, indiferent cine ar fi autorul acesteia. Cinste mare pentru toti artistii!
Rep.: Unde se termina arta si unde incepe kitsch-ul?
M.O.: Kitsch-ul nu are legatura cu arta. Relatia dintre cele doua este inadmisibila. Kitsch-ul e o ”nimicarie”, iar arta, am mai spus, e sfanta.
Rep.: Totusi, sunt unii care sculpteaza sau picteaza pentru bani. Sunt artisti?
M.O.: Nu putem vorbi despre arta in contextul banilor.
Rep.: Care este cea mai valoroasa lucrare pe care ati realizat-o?
M.O.: Nici una nu are vreo valoare. Nu am incredere majora in arta mea. Nu o iubesc cu taria cu care ai iubi o femeie. Poate mint acum, dar lucrul pe care il fac ca artist il respect, nu il adulez.
Rep.: De care va aduceti aminte cu placere?
M.O.: Am facut ieri una din bete de lemn...
Rep.: Care e diferenta dintre lemn si piatra?
M.O.: Lemnul poate fi civilizat, piatra nu poate fi cultivata. Apropo de piatra, Sahara reprezinta nisipul ruinei piramidei.
Rep.: Cate lucrari aveti?
M.O.: Cate mame ai?
Rep.: Cel mai mare defect pe care il aveti?
M.O.: Am un deget aratator in mana stanga cu care ii arat pe comunisti.
Rep.: Cea mai mare calitate?
M.O.: Am un deget aratator in mana dreapta cu care ii arat pe prieteni. Si tu esti unul dintre ei. Scrie cum iti spun!

Vartelnita, rasucirea si capra

Rep.: Explicati motivul vartelnitei.
M.O.: Vartelnita se invarte, dar nu ajunge niciodata la capatul rasucirii. Isi face menirea.
Rep.: De unde acest motiv in creatia dumneavoastra?
M.O.: Habar nu am.
Rep.: Unde e capatul rasucirii?
M.O.: Acolo unde te strange cel mai tare. Vartelnita vine din vant. Nu are frumusete, nu are virtute. Vine din vant... Invartirea si vantul fac parte din aceeasi familie. Huuu! Reprodu acolo (in ziar, n. red.) suieratul vantului, daca poti.
Rep.: Nu pot. Dar au legatura cu infinitul?
M.O.: Nu au. Rasucirea e in gol, iar infinitul e in deplin. E intreg, nu sta pe loc si nu se scapata.
Rep.: Oferiti o definitie a sculpturii.
M.O.: Sculptura e rasucire, iar poezia e rostire.
Rep.: Dar daca rasucesti gatul cuiva, e poezie sau sculptura?
M.O.: E o crima.
Rep.: Ne puteti explica ce e cu acea “capra a lui Olos”?
M.O.: Nu-mi amintesc decat de aceea din atelier. Nu stiu ce s-a intamplat cu ea.
Rep.: Ce reprezinta Maramuresul? Un colt al Creatiei?
M.O.: Maramuresul nu e un colt, ci reprezinta centrul Creatiei.

Optiuni si argumente

l Bacovia sau Alecsandri?
Eminescu... Adica, nu. Ioan Alexandru, din cinste si drag mare.
l Greta Garbo sau Marilyn Monroe?
Marinela Caluseru, ca mi-e draga.
l Vantul sau marea?
Cuvantul, tot de drag.
l Azi sau ieri?
Maine, pentru ca e vesnic.
l Muzica sau poezia?
Poezia. Muzica nu exista.
l Un vin bun sau o femeie frumoasa?
Ni’ica (nimic, n.red.). Pentru ca am renuntat chiar si la vin pentru o femeie, care nu e frumoasa.

Ciprian Dragos





* De la ceramica de Sacel, la ceramica de Baia Mare
Imblanzitorul argilei

Mostenind cunostintele de olarit traditional din familie, Dumitru Cocean practica acest mestesug din copilarie, realizand vase, farfurii si cani din ceramica, arse o singura data, pastrand culoarea naturala a argilei. Unele forme ale vaselor sunt stravechi, alte sunt rod al unor inovatii si adaptari la necesitatile contemporane. Mesterul realizeaza si forme miniaturale, cu functie strict decorativa.

Nascut la Sacel, in 17 decembrie 1963, Dumitru Cocean “a venit la oras” dupa ce a absolvit zece clase. “Aici am facut o scoala profesionala, apoi am lucrat la Fabrica de ceramica si pe langa produsele industriale, am facut si ceramica populara”, rezuma Dumitru Cocean activitatea lui ca olar.

Mii de piese ceramice

Ceramica produsa de Cocean difera de cea produsa in Sacel, celebra “ceramica dacica”. Produsele sale au o culoare mai rosietica, datorita oxizilor de fier prezenti in lutul din zona Baia Mare. In plus, vasele sale sunt preponderent artizanale si nu de uz casnic, ca si produsele fratelui sau, ramas in Sacel, ceea ce nu inseamna ca sunt mai putin cunoscute, din moment ce a participat la aproximativ 30 de targuri ale mesterilor populari.

Cu toate ca nu are un atelier propriu si isi arde ceramica in cuptorul unui prieten din Baia Sprie, Dumitru Cocean a modelat mii de piese ceramice, numarul acestora fiind greu de aproximat, cu atat mai mult cu cat toate produsele pe care le realizeaza sunt cumparate de amatorii de artizanat. Muzeele din Bucuresti, Iasi, Cluj si Sibiu sunt cele care i-au achizitionat o parte din vase, dar cele mai multe le-a produs pentru particularii care-i fac comenzi de pana la 300 de bucati. Printre cumparatori sunt si straini, ceramica lui Dumitru Cocean ajungand in Canada, SUA, Suedia sau Israel. Chiar daca nu-i fac comenzi mari, strainii reprezinta o parte importanta a clientelei mesterului ce-si modeleaza vasele intr-un apartament din Baia Mare. Numeroasele premii pe care le-a obtinut Dumitru Cocean certifica faptul ca vasele lui se bucura de apreciere.





* O ceramica “consumabila”

Spre deosebire de alti mesteri populari, Dumitru Cocean este preocupat mereu de inovatie. “Ma duc pe linia asta: tot timpul sa gasesc ceva nou, care sa placa privitorilor. Artistul trebuie sa priveasca in mai multe locuri, de aia e bine sa mai iesi; ba la un muzeu, ba la o expozitie, sa vezi mereu lucruri noi si sa poti face altele, si frumoase, si functionale. Nu am renuntat la formele traditionale, dar tot timpul trebuie sa fac ceva nou”, afirma mesterul. Traditionale au ramas culorile care impodobesc ceramica produsa de Dumitru Cocean, cele mai multe dintre acestea fiind naturale. “As dori sa ies mai tare pe piata, sa am un magazin unde sa vand produse mai multe si mai diversificate”, e visul oarecum firesc al oricarui mester. Pentru ca mestesugul olaritului este o traditie in familia Cocean, Dumitru i-a orientat si pe cei doi baieti ai sai (mai are si patru fete) spre mestesugul modelarii lutului. “Le place olaritul, pentru ca fac ceva ce se consuma. Daca produsele noastre nu s-ar vinde, ar fi mai greu. Oricum, nu te poti intretine din meseria asta, dar poti sa-i faci pe oameni sa le placa si sa aprecieze un lucru frumos pe care l-ai facut”, sustine Dumitru Cocean.

Ioan Botis