CULTURA, DOSAR, REPORTAJ

* 23 februarie 2004 – un secol de control american asupra canalului Panama
Adjudecat pentru 10 milioane de dolari

* Biserica Romana Unita cu Roma, promotoare a intereselor nationale si maramuresene
Reflectii despre atasament

* Natiune, naratiune, fictiune
Vorbe de duh

* Concursul GAZETEI continua cu etapa a II-a
Burse pentru geniali

* Prin Poienile Izei se plimba umbra voievodului Ioan
Legende din Poiana

* 23 februarie 2004 – un secol de control american asupra canalului Panama
Adjudecat pentru 10 milioane de dolari

Situat intre cele doua Americi, Panama a fost si va ramane un teritoriu in care interesele sunt determinante. In urma cu 100 de ani, SUA preluau, cu acte in regula, controlul zonei. Importanta economica a canalului Panama a scazut in timp, pierdere compensata de cresterea importantei sale geopolitice. In tara in care, cu secole in urma, se vindeau aur, argint si sclavi, astazi se dezvolta narcotraficul si se pregatesc viitoarele schimbari de regimuri politice din America Latina.

Teritoriul statului Panama este situat in partea cea mai ingusta a istmului Americii Centrale si are, din evul mediu pana in ziua de azi, un rol strategic, de exceptie. Pana la descoperirea continentului american de catre Cristofor Columb, teritoriul panamez a fost locuit de triburile amerindiene maya, chibchia si caribi.

Calea Regala a aurului

In 1501, coasta estica a istmului Panama este explorata pentru prima oara de un european, Rodrigo Galvan de Bastidas (un aventurier spaniol, pornit din Venezuela in cautarea aurului legendarului El Dorado). Un an mai tarziu, Cristofor Columb, aflat in timpul celei de a treia calatorii in Lumea Noua, a vizitat istmul. In 1513, Vasco Nunez de Balboa a devenit primul european care a atins tarmul Oceanului Pacific, demonstrand ca Panama este un istm care desparte doua oceane. In scurt timp, Panama a devenit o piata importanta a imperiului spaniol in Lumea Noua. Negustorii si conducatorii Spaniei au inceput sa viseze la o cale care ar fi permis corabiilor sa navigheze spre vest, din Atlantic in Pacific, fara a fi nevoite sa parcurga dificilul drum de ocolire de 20.000 de kilometri in jurul Americii de Sud. In timpul stapanirii spaniole, Panama a facut parte din Real Audencia de Panama (1538) si din viceregatele Peru (1718) si Noua Granada (1751). Un important dispozitiv militar (Pantama, Portobelo, fortul San Lorenzo s.a.) era destinat a proteja ruta transistmica prin care aurul si argintul din Peru tranzita spre porturile de la Marea Caraibilor. Reprezentand o importanta zona de tranzit pentru metalele pretioase, Panama a primit supranumele de Calea Regala. Ideea unui canal care sa faca legatura intre Oceanele Atlantic si Pacific a fost avansata pentru prima oara de imparatul Spaniei, Carol Quintul, in 1524. In urmatoarele doua secole, vizionarii de la Benjamin Franklin la Goethe, au recomandat saparea canalului. In secolul al XVII-lea, cultura locala Cueva a disparut. Dupa ce America Latina si-a obtinut independenta de Spania in 1820, “El Libertador”, Simon Bolivar, a angajat un grup de ingineri pentru a stabili un traseu posibil pentru canal. Visul lui Bolivar era imposibil de transpus in practica la vremea aceea, datorita situatiei rasiale si sociale extrem de complexe, care reprezenta o eterna sursa de conflicte interne. Din 1821 si pana in 1903, Panama a fost provincie a Columbiei.

Esec francez, reusita americana

Istoria moderna a statului Panama se leaga de construirea canalului Panama. Primii care au incercat sa construiasca canalul au fost francezii. Intre 1880 si 1890, o companie franceza condusa de Ferdinand de Lesseps (omul care a construit si canalul Suez) a inceput saparea canalului transistmic, numit “Le Grand Tranchee” (Marele Sant) exact pe locul unde astazi este sapat istmul. Canalul urma sa fie similar cu cel sapat la Suez: la nivelul marii si fara ecluze. Dupa 10 ani de munca, esecuri provocate de desele alunecari de teren si molime aduse de tantarii moschito, compania franceza a dat faliment, actiunile fiind cumparate de guvernul SUA, condus de Theodor Roosevelt. In 1903, cu sprijinul financiar al Frantei, Panama si-a obtinut independenta. SUA nu puteau sa lipseasca de la un eveniment ce urma sa aduca mari schimbari in situatia economica a zonei. Ca urmare, Statele Unite ale Americii au instrumentat o revolutie, desfasurata sub protectia fortelor nord-americane. Principalul motiv al interventiei americane in Panama a fost acela ca tratatul propus de SUA Columbiei, in legatura cu statutul viitorului canal transoceanic, a fost refuzat de columbieni. Pe 23 februarie 1904, noile autoritati panameze au concesionat perpetuu Statelor Unite ale Americii ocuparea si controlul asupra zonei canalului interoceanic (1.432 kilometri patrati), in schimbul a 10.000.000 USD si a unei redevente anuale de 250.000 USD (marita la 430.000 USD dupa devalorizarea monedei americane din 1933). Americanii, cu o armata de muncitori din multe tari, au invins obstacolele muntilor, junglei si bolilor si au realizat una dintre cele mai marete opere de inginerie din toate timpurile. Primul succes a fost eliminarea febrei galbene si malariei, care omorasera aproximativ 20.000 de muncitori francezi. John Findlay Wallace a fost primul inginer sef al proiectului, urmat din 1907 de George Washington Goethals, cel care a finalizat lucrarile si care a fost numit de Wilson primul guvernator civil al zonei canalului Panama (care cuprinde alaturi de canal si un teritoriu de 5 mile, de o parte si de alta a canalului). In ultimii sapte ani ai proiectului, americanii au excavat 165.000.000 metri cubi de pamant si au proiectat si construit unele dintre cele mai masive si complexe echipamente create vreodata pentru a actiona ecluzele canalului. In 1914, canalul a fost deschis pentru navigatie. Presedintele american Woodrow Wilson a apasat un buton in cabinetul de la Washington, in prezenta unui mare numar de personalitati si, la 5.000 km departare, in acelasi moment, o incarcatura de 20 de tone de dinamita a facut sa explodeze digul de la Gambon, ultimul obstacol care separa cele doua oceane.

Herrera si Noriega

Dupa inaugurarea oficiala, canalul a devenit principala sursa de bogatie, dar si de frustrare a noului stat. Dupa al doilea razboi mondial, viata politica a statului Panama a fost caracterizata de o relativa instabilitate. In doar 23 de ani (intre 1945 si 1968), au avut loc 4 lovituri de stat si s-au succedat 14 presedinti. Perioada postbelica a fost marcata si de miscari populare de amploare, care revendicau revizuirea tratatelor cu SUA si extinderea suveranitatii Republicii Panama asupra zonei canalului. In urma unui puci militar, puterea a fost preluata in 1968 de catre o junta condusa de Omar Torrijos Herrera, comandantul sef al Garzii Nationale si fost prim ministru al statului panamez. Omar Torrijos, un nationalist intransigent, a relansat tratativele cu SUA si dupa 21 de runde de negocieri, in 1977, au fost semnate la Washington Tratatul privind Canalul Panama si Tratatul privind neutralitatea permanenta si functionarea Canalului Panama, care prevedeau in esenta: controlul SUA asupra zonei Canalului Panama pana la 31.12.1999 (cu toate ca americanii preluasera concesiunea pentru o perioada de 99 de ani), crearea unui consiliu mixt, numirea unui administrator panamez dupa 1990 si apararea comuna a zonei canalului. In 1981, generalul Omar Torrijos Herrera a murit intr-un accident de avion, considerat suspect de catre Eduardo Galeano, autorul a doua lucrari privitoare la istoria Americii, in special a celei latine: Memoria focului si Venele deschise ale Americii Latine. Perioada de instabilitate s-a incheiat in 1983, an in care Manuel Antonio Noriega a devenit comandantul sef al Garzii Nationale, introducand un regim de mana forte. Politica sa, contrara intereselor americane din zona, si afinitatile fata de regimul sandinist din Nicaragua si Cuba lui Fidel Castro au dus, in 1985, la tensionarea relatiilor dintre generalul Noriega si regimul de la Washington. Noriega a fost acuzat oficial de trafic de stupefiante si legaturi cu cartelul columbian al drogurilor de la Medellin.

“Justitiarii”

In 1989, americanii au trimis o forta expeditionara in Panama, forta care a anihilat Garda Nationala si l-a capturat pe Noriega. Acesta a fost judecat in SUA si condamnat la 40 de ani de inchisoare, pentru trafic de droguri. Americanii au furnizat patru explicatii pentru invazie: arestarea generalului Noriega cu scopul de a da o lovitura traficului de droguri, protejarea americanilor din Panama aflati in pericol, inlocuirea dictatorului cu un regim democratic si asigurarea securitatii canalului Panama. Guvernul SUA uita sa aminteasca unele lucruri extrem de importante. George Bush (fost director CIA si ulterior vicepresedinte al SUA), impreuna cu Ronald Reagan l-au platit anual pe Noriega cu 100.000 de dolari, in schimbul informatiilor pe care acesta le obtinea despre miscarile de stanga din zona Americii Latine. CIA fusese implicata in traficul de stupefiante din zona, dupa cum fusese amestecata si afacerile cu narcotice din Akganistan, Laos, Vietnam si Nicaragua. Deosebit de important este si ca in Panama exista 14 baze militare americane, in care sunt instruiti anual 14.000 de militari si paramilitari (pana in prezent au absolvit aceasta “scoala” 250.000 de oameni). Panama este gandita drept unitate logistica principala pentru viitoarele interventii militare in America Latina. In 1999, Miraya Elisa Moscoso, vaduva ex-presedintelui Arnulfo Arias Madrid, a devenit prima femeie sef de stat in Panama. In ultima zi a aceluiasi an, zona canalului Panama a trecut in deplina suveranitate a statului Panama, eveniment de importanta istorica pentru cel mai tanar stat central-american. Potrivit Constitutiei Republicii Panama, canalul, principala sursa de venit a statului, urmeaza sa fie administrat de catre “Autoritatea Canalului Panama”, condusa de un consiliu director format din 11 membri, numiti pe o perioada de 9 ani de catre presedinte si Parlament.

Interventia americana

Presedintele George Bush a ordonat inceperea celei de a 15-a interventie militara din ultimii 150 de ani in Panama. 27.000 de soldati americani, trupe de elita, au utilizat aviatia, artileria si portavioanele, experimentand arme noi, printre care si bombardierul “Stealth”. Peste Panama City au fost aruncate 422 de bombe in 13 ore. Marea majoritate a organizatiilor pentru apararea drepturilor omului a estimat intre 700 si 4000 numarul mortilor. Soldatii americani au aruncat cadavrele in gropi comune, de cele mai multe ori fara sa a-si da osteneala sa le stabileasca identitatea. Crucea Rosie a inregistrat 1500 de persoane disparute. Intre 15.000 si 30.000 de persoane au ramas fara adapost. O supravietuitoare sustinea ca americanii trageau cu mitraliere in case facute din lemn si ipsos, in timp ce oamenii dormeau. “Invazia din Panama a constituit o violare a tuturor legilor internationale, mult mai grava decat invadarea Kuweitului de catre Irak. Mai multi panamezi au fost omorati de fortele americane decat kuweitieni de catre irakieni”, ”avea sa declare Ramsey Clark, fostul ministru american al Justitiei. (dupa Odette Hanganu)

Mahan si geopolitica

Cea mai mare personalitate a geopoliticii americane, Alfred T. Mahan (1840 – 1914), amiral al marinei americane, profesor la Naval War Colege din Newport (Rhode Island), a publicat in 1890 principala sa lucrare “Influenta puterii maritime asupra istoriei”. Actiunea presedintelui Roosevelt de achizitionare a zonei canalului si deschidere efectiva a acestuia a pornit de la o evaluare a lui Mahan. In 1890, acesta atragea atentia asupra necesitatii ca SUA sa construiasca un canal care sa traverseze istmul dintre cele doua Americi. Pentru a asigura securitatea acestui canal era necesar ca SUA sa detina superioritatea navala in Caraibe si Estul Pacificului, ceea ce transforma Hawaii intr-un punct strategic vital pentru apararea SUA de o “invazie barbara” venita dinspre Asia. SUA au folosit canalul in al doilea razboi mondial pentru a-si revitaliza flota Pacificului, distrusa de japonezi.

“Ananasul” panamez

Nascut in 11 februarie 1934, Noriega a fost liderul politic si militar al statului Panamez intre 1983 si 1989. Initial, a avut relatii stranse cu SUA si a fost platit cu regularitate de CIA. Din 1968 a fost numit locotenent al Garzii Nationale. In calitate de sef al serviciilor secrete militare din vremea lui Omar Torrijos Herrera, a condus lupta impotriva gherilei taranesti din vestul tarii si a orchestrat disparitia opozantilor politici ai regimului. Dupa preluarea puterii, s-a avansat singur la gradul de general. A suferit in permanenta de o severa acnee, ceea ce i-a adus porecla de “Ananasul”. In timpul invaziei americane, s-a refugiat in ambasada Vaticanului din Panama. Americanii au folosit o inedita arma psihologica pentru a-l scoate din cladire: muzica hard rock. In prezent se afla intr-o inchisoare din Miami, Florida. Dupa caderea lui Noriega, traficul cu droguri a luat in Panama o amploare fara precedent.

Recorduri si date tehnice

Astazi, trec in medie prin canalul Panama 41 de vapoare. Acestea sunt ridicate 25 de metri deasupra nivelului marii, pe masura ce traverseaza canalul, si sunt necesari circa 200.000.000 de litri de apa dulce pentru ca vaporul sa traverseze canalul. Complicata operatiune dureaza intre 8 si 10 ore, navele mari fiind remorcate de 6 sau 8 locomotive. 9.500 de oameni lucreaza la canalul Panama, pentru buna functionare a instalatiilor. Canalul are 6 ecluze, 12,5 m adancime minima, o lungime de 81,3 kilometri si o latime cuprinsa intre 100 si 300 de metri. Orice nava este admisa sa treaca, daca comandantul isi ia obligatia sa elibereze de raspundere compania canalului in caz de avarie. Canalul Panama a inregistrat in anul 1995 cateva recorduri de trafic: 13.633 de nave care au platit 460.000.000 de dolari pentru trafic de 175 Mt. Principalii utilizatori au fost SUA – 80%, Canada – 10,3%, Uniunea Europeana – 9,6 % si Japonia – 7,1%. De la deschiderea sa in 1914, circa 730.000 de nave au trecut prin canal. American Society of Civil Engineers considera grandioasa realizare ca fiind “una dintre cele sapte minuni ale lumii moderne”.

Ioan Botis



* Biserica Romana Unita cu Roma, promotoare a intereselor nationale si maramuresene
Reflectii despre atasament

Studiul lui Nicolae Bocsan, “Ortodocsii si unitii in Transilvania in a doua jumatate a secolului al XIX-lea” (publicat in “Identitatea nationala si spirit european - Academicianul Dan Berindei la 80 de ani”), determina evidentierea rolului celor doua biserici romanesti (cu referire speciala la BRU) in promovarea intereselor romanilor din Transilvania, Maramures si Banat.

Profesorul universitar Nicolae Bocsan arata ca: “Autonomia confesionala a oferit un cadru favorabil pentru cresterea si afirmarea unei elite intelectuale, a sistemului scolar, a asociatiilor nationale care s-au format la adapostul autonomiei confesionale”. Infiintarea mitropoliilor romane la Sibiu si Blaj a determinat o serie de conflicte, atat cu Biserica Ortodoxa Sarba, cat si cu Biserica Greco-Catolica Ruteana.

Exemple

Mitropolia Ortodoxa Romana din Sibiu nu a putut sa isi rezolve problemele cu Biserica Ortodoxa Sarba pana la inceputul Primului Razboi Mondial. Cele mai multe comune mixte din Banat s-au separat religios exclusiv pe calea justitiei, iar din patru manastiri, ortodocsii romani au recuperat doar una. Cand se vorbeste de traditionala prietenie romano-sarba se uita, fara usurinta, ca armatele sarbesti au ocupat Banatul, motiv pentru care aceasta provincie nu a fost reprezentata la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. Infiintarea Mitropoliei Greco-Catolice de Alba-Iulia si Fagaras (in 1853), ale carei limite teritoriale au prefigurat frontiera de vest a Romaniei Mari, a intampinat rezistenta atat din partea autoritatilor de stat, cat si din partea Bisericii Catolice Maghiare de rit latin, ca sa nu mai vorbim de opozitia rutenilor prin Episcopia de la Muncacs (Muncacevo). Biserica maghiara nu era de acord cu deplina autonomie a Bisericii Romanesti, iar ordinariatul rutean Muncacs nu a recunoscut decat 94 de parohii ca apartinand Mitropoliei din Blaj (alte zece, locuite in cea mai mare parte de romani, ramanand sub autoritate religioasa ruteana).

Straduinte

Desi Vicariatul romanesc a fost restaurat in Maramures in anul 1860, primul serviciu religios in limba romana s-a oficiat numai la 1 august 1871, la Sighetu Marmatiei! Pentru aceasta s-au intreprins nenumarate demersuri la episcopul din Muncacs, a avut loc si o conferinta mixta romano-ruteana, problema fiind rezolvata numai in urma audientei Mitropolitului Vancea la Papa Pius al IX-lea, in timpul Conciliului Vatican I. In general toti Mitropolitii Blajului, incepand cu Alexandru Sterca Sulutiu, s-au straduit sa asigure “respectarea disciplinei si dreptului oriental, subliniind individualitatea Bisericii Unite Romanesti”. Acesta pozitie nu a insemnat o abdicare de la dogmele Bisericii Universale, iar pentru atasamentul fata de Sfantul Scaun au depus marturie de credinta 12 ierarhi ai BRU, in perioada cand aceasta a fost interzisa.

Abordari partizane

Cand cele doua Biserici Romanesti au adoptat o pozitie comuna, cum s-a intamplat in 1918, a fost un fapt care a avut un rol decisiv in destinul Tarii. Orice abordare partizana, ingust confesionala, sprijinita cu exces de zel de autoritatile de Stat si din interes electoral, este daunatoare si nu are nimic comun cu Statul de drept, de care vorbeste Constitutia Romaniei. Ma refer la Bogdan-Voda, unde lacasul castigat in justitie (inclusiv la Curtea Suprema!) nu este restituit, la violentele si obstructiile din Sapanta si Certeze, in care nu se autorizeaza edificarea unor lacase de cult. Romania este, totusi, un stat laic si nu unul democratic, cum este Republica Islamica Iran. Nu mai fac trimitere la un imobil din Bixad, restituit printr-o Hotarare de Guvern inca din 1991, dar care nu a fost predat proprietarului sau; la palatul Episcopal din Baia Mare, de pe str. Vasile Lucaciu, care este lasat sa se degradeze in loc sa revina Episcopiei. Oricat se mira guvernantii, problemele intervenite in relatiile cu organismele europene ni le cream singuri. O Biserica ce si-a aparat pana la sacrificiu principiile si ratiunea de a exista, fiind prima componenta a societatii romanesti care a intrat in Europa (inca la 1700), a raspuns pozitiv si imperativelor nationale, indiferent care au fost vremelnicii carmuitori in aceasta parte de tara. Sunt cateva reflectii determinate de studiul distinsului istoric si de realitatile zilelor noastre.

Episcopii catolici maramureseni

In 1930, prin Bula “Sollemni Conventione”, a luat fiinta Eparhia de Maramures. Intaiul episcop titular a fost Reverendisimul Dr. Alexandru Rusu. Instalarea solemna in catedrala din Baia Mare a avut loc la 2 februarie 1931. A fost un eminent ierarh si un orator deosebit de inzestrat, trecand in eternitate la inchisoarea din Gherla, la 9 mai 1963. In clandestinitate, al doilea episcop a fost Dr. Ioan Dragomir, care a fost arestat in 1951 si eliberat in 1964. Dragomir si-a continuat activitatea, fiind strict supravegheat de Securitate, dar si de confratii din Biserica sora. A decedat la Bucuresti, la 25 aprilie 1985. La 9 august 1986, Capitlul Eparhial de Maramures a ales Ordinarul de Maramures in persoana preotului Lucian Muresan, care a detinut acest titlu pana la desemnarea ca Arhiepiscop si Mitropolit al Bisericii Greco-Catolice de Alba-Iulia si Fagaras cu sediul la Blaj. Functia devenind vacanta, la 20 iunie 1994, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit episcop titular pe preotul Ioan Sisestean, care continua sirul unor episcopi, de care toti locuitorii din aceasta parte de tara, indiferent de confesiune sau nationalitate, ar trebui sa se simta mandri.

Adrian Man



* Natiune, naratiune, fictiune
Vorbe de duh

|Cand nu primeste la timp salariul, cand guvernantii dau o lege proasta, cand mocirla drumurilor sare de sub rotile unei masini direct pe costumul cel nou, cand nu-i ies numerele la loto, cand este treaz (dar mai ales cand e beat) romanul isi chinuie mintea in cautarea celor mai profunde vorbe de duh: sudalmele. De la birjari (celebri in acest domeniu), pana la sefi de partide, de la soimul patriei si pana la pensionarul care s-a saturat sa astepte in zadar o pensie decenta, toti am devenit mari specialisti ai vorbelor spuse, scrasnind din dinti. Injuratura apare ca o forma a magiei verbale, un relict degradat al descantecului si al blestemului. Are, de obicei, „suflarea otravita”, degradand persoana vizata de aceste „vorbe de duh”. Structura injuraturilor difera de la un popor la altul, ele au insa, cam peste tot in lume, o preferinta pentru a selecta cuvintele si notiunile religioase, desacralizandu-le. Romanii, turcii si ungurii aleg vorbe „de dulce” din domeniul terminologiei sexuale pentru a se exprima atat de poetic in momentele cand cineva „ii calca pe coada”. La evrei, se observa preponderenta injuraturilor cu nuanta escatologica, iar la nemti – frecventa invocare a Diavolului. Din punct de vedere psihologic, injuratura atesta nevoia de descarcare emotionala a omului, dar si un gen de inclinatie spre blasfemie, care il situeaza cumva in afara obisnuitului si a normalitatii, oferindu-i valente demonice. De aici rezulta si ambivalenta injuraturii in popor: cel care injura isi asuma un risc al pacatului iar, pe de alta parte, sudalma are virtuti apotropaice, alungand „demonii nebuniei”. In mentalitatea romaneasca, injuratura este si o proba a barbatiei: „Baiatul care nu-i deprins sa suduie macar de mama se va insura cu mare greutate, caci are mai multe coaste de femeie.” (A. Gorovei), dar nu putine sunt cazurile in care o sudalma a fost spalata in sange de cel injosit. Pana si vremurile bune ale injuraturii autohtone s-au dus. La mare pret sunt acum expresiile decupate din filmele americane si din vocabularul soferilor de tir, care au batut batranul continent in cautare de sensuri noi ale cuvintelor. Daca nu cunosti cat de cat argoul UE (caci mi se pare normal ca si injuraturile sa fie comune) nu poti sa stii daca domnisoara aceea, care se plimba tarziu pe soselele de centura ale orasului, iti face un compliment sau iti vorbeste de cele sfinte. De aceea, e bine sa cunosti o limba de circulatie internationala…

Emanuel Luca



* Concursul GAZETEI continua cu etapa a II-a
Burse pentru geniali

Concursul ”Voteaza Geniul” intra in etapa a doua. Alaturi de elevii care au trecut de “etapa taloanelor”, vor intra in concurs si elitele liceenilor baimareni. Cei mai bine pregatiti elevi din oras se vor intrece pentru a castiga cele cinci burse anuale puse in joc de GAZETA de Maramures.

GAZETA a demarat cautarea, concursul continua. Pentru a creste gradul de competitivitate a confruntarii, fiecare liceu, grup scolar sau colegiu si-a inscris elitele in concurs. Toti vor participa la competitia GAZETEI, alaturi de concurentii care au trecut de etapa de inregistrare pe baza de cupoane. Din aceasta saptamana, concursul Voteaza Geniul trece in etapa a doua, etapa confruntarii propriu-zise. Data aproximativa a concursului este mijlocul lunii martie. Fiecare concurent va sustine un test din materia la care s-a inscris, care nu va depasi dificultatea programei scolare, tinandu-se cont si de anul de studiu al elevului. Desi categoriile de concurs cuprind mai multe materii, un concurent va sustine examinarea la o singura disciplina. Acest concurs este ocazia bobocilor de a se infrunta, de la egal la egal, cu cei mari, fara a fi dezavantajati. La sfarsitul intrecerii se vor desemna doar cinci castigatori (cate unul la fiecare categorie), care vor primi cate o bursa de un milion de lei pe luna, timp de un an.

Ultimele reglementari

Elevii prefera istoria. Conform ultimelor verificari ale celor inscrisi, una dintre materiile preferate de concurenti este istoria. Pentru aceasta categorie vor fi luati in calcul si cei care s-au inscris la geografie si stiinte socio-umane. Se pare ca vom avea o competitie stransa. Pentru categoria limba romana si limbi straine, concurentii trebuie sa prezinte, pe langa examinarea propriu-zisa, un eseu, a carui tema ramane la alegerea elevului. Acest eseu va fi folosit ca mijloc de departajare, in cazul in care mai multi concurenti vor dobandi acelasi punctaj. O alta categorie care s–a dovedit a fi pe placul elevilor este cea de aptitudini. La aceasta categorie s-au inscris, in special, adeptii disciplinelor muzica si sport. Toti concurentii trebuie sa-si intocmeasca un CV cu care sa se prezinte la concurs. Pentru cei inscrisi la categoria aptitudini, CV-ul va avea o pondere importanta in departajarea concurentilor. La categoria matematica-informatica elevii vor sustine o singura proba, la alegere, din cele doua disicipline de invatamant. In numarul urmator al GAZETEI se va publica lista completa a concurentilor. Tinerii vor fi nominalizati pe categorii si discipline de concurs. Tot in numarul 64 se va anunta si data exacta a examinarii, precum si locatia concursului. In numerele viitoare va fi publicata si componenta comisiilor care se vor ocupa cu examinarea elevilor. Deocamdata, sansele sunt de partea tuturor. Fie ca cel mai bun sa castige! Succes maxim, geniilor!

In curand, GAZETA va anunta numele tuturor concurentilor, repartizati pe categorii si discipline de concurs. Saptamana viitoare se va anunta si data exacta a competitiei, precum si locul de desfasurare.

Mihaela Mihalea



* Prin Poienile Izei se plimba umbra voievodului Ioan
Legende din Poiana

Poienile Izei este una dintre cele mai pitoresti comune maramuresene. Casele din lemn, portul popular, artistii de muzica populara, covoarele vopsite vegetal, izvoarele cu ape minerale, biserica veche din lemn, casa de lemn de peste 300 de ani care va fi transformata in muzeu sunt cateva dintre motivele pentru care turistii, dar si fotografii straini, aleg aceasta destinatie.

Comuna Poienile Izei este atestata documentar in 1430, ca proprietate a voievodului Ioan. De-a lungul timpului, comuna a purtat mai multe denumiri: Poienile lui Ilies, Poienile Sieului, Poienile Glodului, si, mai apoi, Poienile Izei. Legenda spune ca primii locuitori au ajuns in zona retragandu-se din calea navalitorilor (primele familii au fost Ilies si Petreus, nume care se mai pastreaza si astazi). Pana in 1995, Poienile Izei apartineau de comuna Botiza. Desi dupa numarul locuitorilor este una dintre cele mai mici comune maramuresene, localitatea se poate lauda cu un peisaj inedit, oameni primitori si obiective turistice importante.

Poienile Izei

Primarul comunei este Petru Ilies l ramura de baza a economiei este agricultura, in special cresterea animalelor l in localitate functioneaza patru centre de colectare a laptelui si in curand va fi deschisa si o fabrica de prelucrare a laptelui l in Poieni exista 15 pensiuni turistice l din 1990, comuna este infratita cu localitatea Maxeville (Franta) l in comuna functioneaza o scoala cu clasele I-VIII, dotata cu mobilier si calculatoare de catre autoritatile din Maxeville l Consiliul Local al comunei a achizitionat o casa din lemn cu o vechime de peste 300 de ani, pe care intentioneaza sa o transforme in muzeu l biserica noua poarta hramul “Sf. Gheorghe” si a fost ridicata in urma cu 20 de ani.

De meserie: taran maramuresean

Pe Gheorghe Petreus l-am gasit gatindu-si caii cu cergi, “sa nu se raceasca”. Desi e iarna, omul lucreaza cat e ziulica de lunga, ca asa ii sade bine unui gospodar si, vorba satenilor, “la tara omu’ numa’ daca nu vrea nu are ce lucra”. “La sat ii rusine sa nu tai un porc ori o vaca. Io am vaci, o jurinca, oi si cai. Nu vindem produse, numa’ lapte predam la centru. Si pamant avem, mult. In ultima vreme ne–am axat pa cartofi, ca-s rentabili (mancam si noi, si animalele). Agricultura n-am face, ca preturile is de rasu’ lumii, da’ nu avem ce face altceva. La noi asta-i meseria de baza: tarani”, a spus gospodarul din Poienile Izei.

Opinci si maini

La 85 de ani, Dumitru Petreus citeste fara ochelari. “N-am facut nici o clasa, ca am fost o familie numeroasa. Am avut sapte frati, da’ unu dintre noi era mai slab si pricajit si o zas tata ca l-a face domn. Nu l-o mai facut domn, da’ l-o purtat la scoala. Si apoi m-o invatat si pa mine sa scriu si sa citesc. Am fost si-n razboi, douajsepte de luni am stat in linia intai, pa frontu’ din Galitia, apoi am fost ranit la picior. De lucrat, am lucrat numa in agricultura. Erau alte vremuri, sa faceau sezatori, femeile torceau si noi, barbatii, povesteam de Omu’ Noptii si de Fata Padurii. Mancam paine de malai si de ovaz, dormeam in fan si aveam numa’ un rand de haine. Mama, saraca, tata noaptea tesea ca sa avem cu ce ne imbraca. Mi-o fost drag portu’ popular si numa’ de doi ani port pantaloni de catifea. Da’ opincile si cusma nu le las.”

“Voronet” de Maramures

Biserica de lemn din Poienile Izei este una dintre cele mai frumoase lacasuri de cult din judet. Specialistii declara ca bisericuta, cu hramul “Sf. Paraschiva”, atestata documentar in 1604, a fost construita in doua etape. Ridicarea lacasului de cult a inceput in anul 1600, constructie din care se mai pastreaza partea inferioara a peretilor si o parte a altarului (care a fost modificat in secolul al XVIII-lea, cand peretii au fost inaltati si s-a construit bolta naosului). La sfirsitul secolului al XIX-lea a fost adaugat pridvorul. Pictura interioara impresioneaza prin originalitate (unii asemuind lacasul cu cel al Voronetului). Scenele Judecatii de Apoi din pronaos infatiseaza pedepsele ce vor fi primite pentru fiecare pacat. In centru se afla Iisus, inconjurat de Apostoli, iar jos e focul iadului, unde ingerii duc sufletele pacatoase. Mincinosul este spanzurat de limba, cea care a descantat vacile sau a furat mana vacilor este impunsa din doua parti de victimele sale, femeia care omoara pruncii este silita sa inghita unul etc.

Magura Poienilor

Ansamblul popular Magura are o traditie de peste doua decenii. Dansul popular mixt, cantecele maramuresene si obiceiurile de nunta si de iarna le-au adus artistilor numeroase premii si invitatii la festivaluri de folclor din Franta si Ucraina. Printre vedetele ansamblului se numara ceterasul Ion Ilies, Carmen Ilies si Gheorghe Petreus. Din anul 2003, in preajma sarbatorilor de iarna, in comuna se organizeaza concursul “Cel mai autentic costum popular”.

Ioana Lucacel