CULTURA

* Soarta enigmatica a unor documente medievale
Patriotismul si cartile

* “Iubesc in frumos ceva ardent si trist”
Fotograful in stare de gratie

* Natiune, naratiune, fictiune -
Sanpetru de vara

* Blestemul calugarilor din Giulesti

* Ma tot mir
Forjulai si “draco”

* Craisorul Muntilor a poposit la Baia Mare

* RURAL - Baita de sub Codru, comuna cu cel mai vechi primar din Maramures
La poalele Codrului

* Interviurile GAZETEI: azi, austriacul Bernhard Seidel, doctor in filozofie
Fantasticul filozof vienez

* Interviurile GAZETEI: azi, Andreea Ciuca, revolutionara dreptului procesual romanesc
Am fost in Infern!

* REPORTAJ - In urma cu 70 de ani eram in Europa, intre timp...
Baia Mare, fosta statiune climaterica

* Soarta enigmatica a unor documente medievale
Patriotismul si cartile

In 1806, in Sighetu Marmatiei a fost infiintat Liceul Reformat. Biblioteca acestuia a ajuns sa detina in scurt timp un volum impresionant de documente medievale si carti vechi. In 1919, biblioteca Liceului Reformat s-a dispersat. Documentele medievale au plecat in Ungaria, cu o parte din fondul de carte. Restul a intrat in arhivele Maramures. Dupa 1948, fondul ramas a fos fragmentat din nou. Trei camioane au plecat spre Satu Mare, disparand ulterior pare-se in Oradea ori Ungaria. Cel mai important obiect, Codex Esztergom, scris in anul 1299, a disparut fara urme.

Alte transporturi au plecat la biblioteca Teleki din Targu Mures. Printre alte documente care au ajuns la Targu Mures, se numarau si aproximativ 30 de incunabule. Numeroase alte carti au avut ca destinatie Baia Mare. Partea ramasa a intrat in Arhivele Sighet, pana la sfarsitul anilor '70, cand a intrat in posesia Bibliotecii municipale.

Inventar incert

Singura lista, nu inventar, a fost efectuata prin anii '50, de catre Nandor Katz, arhivarul Sighetului. El a participat la dispersare, presat sau nu, la fel ca un anume Balogh din Baia Mare. Dat fiind caracterul bibliotecii reformate, aceasta cuprindea multe carti in limba latina, germana si maghiara, nu romanesti sau slavone. Nu stim daca mai exista sau nu cele 5 exemplare ale primei Biblii maghiare de prin 1530. La ora actuala, stim destul de putine lucruri despre fondul de carte si cel de documente existente la Sighet. Am incercat sa verificam cate scrieri se mai afla la Sighet, daca exista un inventar al acestora si in ce conditii sunt pastrate (auzisem ca respectivul fond de carte este pastrat in conditii ce nu pot favoriza decat degradarea acestuia). Din pacate, directorul Bibliotecii municipale, Echim Vancea refuza sa dea orice fel de informatii privitoare la acest fond de carte, sustinand ca nu depinde de Biblioteca judeteana, ci doar de Consiliul Local al municipiului Sighet. Lucru foarte adevarat printre altele. Directorul Bibliotecii Judetene, Teodor Ardelean, cunoaste situatia si crede ca in noua biblioteca documentele si cartile vechi ar fi mult mai bine pastrate, dar recunoaste ca, fara acordul lui Echim Vancea, nu se poate face nimic. Intre timp, fondul despre care vorbim se degradeaza pe zi ce trece. Gurile rele sustin ca documentele isi impart rafturile cu felurite insecte si ca in spatiul rezervat cartilor nu se intra decat de vreo trei ori pe an. E sigur ca pentru sigheteni ideea de a-si depozita cartile intr-un spatiu corespunzator, dar in Baia Mare, este de neacceptat. Bunele intentii care alimenteaza patriotismul local, oarecum usor de inteles, n-ar trebui sa faca uitata ideea ca si drumul spre iad este pavat cu bune intentii.

Ioan BOTIS
Teofil IVANCIUC



* “Iubesc in frumos ceva ardent si trist”
Fotograful in stare de gratie

Nascut in 1956, in satul maramuresean Coroieni, Radu Suciu a absolvit clasele primare la Scoala Generala Coroieni, apoi clasele V-XII la Liceul de Muzica si Arte Plastice Baia Mare, iar in 1982, Institutul de de Arta Teatrala si Cinematografie “I.L.Caragiale” Bucuresti, Facultatea Imagine de Film si TV. Este membru al Asociatiei Artistilor Fotografi din Romania, din 1978.

In acelasi an a obtinut Medalia de argint la Salonul national de arta fotografica de la Sibiu, urmata trei ani mai tarziu de Premiul I pentru “Eseu fotografic” la Festivalul national de arta studenteasca. Fotografiile lui Radu Suciu au fost expuse in cadrul unor numeroase expozitii personale sau saloane nationale si internationale de arta fotografica, desfasurate in Baia Mare, Sibiu, Bucuresti, Petrosani, Sighetu Marmatiei, Madrid, Ankara si Sao Paolo. “Abia dupa doua decenii de creatie profesionista in domeniul fotografiei de arta se decide artistul sa adreseze publicului baimarean provocatoarea chemare Priviti-ma!, prezentandu-si 31 de esantioane dintr-un captivant repertoriu al convorbirilor sale cu tacerile privite”, afirma istoricul si criticul de arta Tiberiu Alexa in catalogul expozitiei al carui vernisaj a avut loc joia trecuta.

Pulverizare nefocalizata

“Nu ma intreba de ce n-am expus timp de 20 de ani; e o problema personala si tautologica”, afirma Radu Suciu, care accepta totusi sa vorbeasca despre trecut. Prima fotografie a realizat-o pe cand avea 14 ani, cu un aparat Smena 8. Multa vreme a fost indragostit de aparatele mecanice, pe care le considera de o claritate deosebita, mai ales in realizarea portretelor. I se parea fascinant pana si ticaitul acestora. “Obiectivele moderne sunt mai performante dar mai reci si n-au calitatea asta ciudata pe care o au aparatele vechi”, sustine omul atras de lucrurile aparent neinsemnate, pe care in mod obisnuit nu le observam (grinzi, scari, raze) si pe care le pune in valoare prin fotografie. Radu Suciu crede ca modestia este singura calitate pentru cei care nu au o alta, motiv pentru care “recunoaste” ca era talentat si in domeniul artelor plastice si ca scria destul de bine. “Treaba asta a dus la pulverizarea mea nefocalizata in mai multe directii. Am oscilat intre Arte Plastice si IATC. Fotografia a ramas totusi vectoriala in ceea ce ma priveste, cu toate ca as fi fost un foarte bun operator de film”, afirma Radu Suciu.

Cioran si starea de gratie

In 1982, dupa absolvirea facultatii, Radu Suciu a avut de ales intre noua orase. S-a intors in Baia Mare, unde a fost vreo 3-4 ani profesor de fotografie si film la Scoala Populara de Arta, unde nici nu exista o astfel de catedra si care a fost “inventata” atunci. Timp de trei ani a fost director al Casei de Cultura din Baia Sprie, cu toate ca nu era membru al PCR. In facultate a scapat de insistentele comunistilor, datorita unui bunic care fusese legionar, luptase in al doilea razboi mondial la Cotul Donului si in Muntii Tatra, “un om luminos si destept”, cum il caracterizeaza fotograful fascinat o lunga perioada de timp de lumina. I-am amintit artistului de o fotografie pe care mi-a daruit-o in 1988 si care avea pe verso, in loc de dedicatie, un citat din Cioran. “Impotriva faptului ca a persiflat Divinitatea si a faptului ca a vrut sa fie un cinic, n-a reusit in final decat sa se impace in sine cu Dumnezeu”, sustine astazi Radu Suciu, omul care crede ca il defineste cel mai bine expresia lui Baudelaire: “Iubesc in frumos ceva ardent si trist.” Am vrut sa stiu de ce expozitia se numeste Priviti-ma! Raspunsul a fost unul in coada de peste: “Titlul mi-a fost sugerat intr-o anumita masura de imaginea calului inlantuit. Am cautat si ceva provocator, cu toate ca s-ar putea sa fi fost si ceva lubric si narcisist in toata povestea asta”. Pentru Radu Suciu, cea mai importanta componenta a unei fotografii nu este reprezentata de luminozitate, contrast, unghi, culoare sau imagine, ci de starea de gratie in care se afla fotograful. O stare de gratie ce tine de magie, pentru ca “pana la urma, arta fotografica este chiar o arta magica”, dupa cum afirma artistul.

Ioan BOTIS



* Natiune, naratiune, fictiune -
Sanpetru de vara

Pe acele vremi, spun batranii, umbla Dumnezeu cu Sfantul Petru, amandoi cu talpile goale prin colbul drumului si vazand ei o seceta si o foame asa mare, aduceau ploaie blanda si racoroasa pe pamant, de se faceau bucate indestulatoare si se umplea pana si podul saracului de la marginea satului. Stau numeroase marturii ca, pe atunci, si postasul venea la timp cu pensia si functionarii publici isi primeau regulat bonurile de masa, iar scolarii mergeau de-a dragul la scoala pentru cornul cel pufos si laptele cel dulce. Acum, Sfantul Petru a ajuns (doar) o divinitate care marcheaza, in Calendarul popular, miezul verii agrare si perioada secerisului, astfel ca la 29 iunie celebram pe cel ce-a pus piatra de temelie a bisericii si nu pe un sfant ce batea seara, ostenit, la portile oamenilor. In Panteonul romanesc Sanpetru de Vara este despartit de fratele sau, Sanpetru de Iarna, patron al lupilor, de aproximativ o jumatate de an. In povestirile si snoavele populare, Sanpetru de Vara apare ca un om obisnuit: se imbraca in straie taranesti, se ocupa cu agricultura, cresterea animalelor si, mai ales, cu pescuitul; i se intamplau lucruri hazlii pentru calitatea lui de "sfant" (i se furau caii sau boii chiar in vremea aratului, petrecea si juca la carciuma, avea o draguta pescarita, se imbata si era batut de oameni); intra sluga la Diavol; era iscoada lui Dumnezeu pe Pamant si altele. Fiind credincios, foarte harnic si bun sfetnic, Sanpetru este luat de Dumnezeu in cer unde ii incredinteaza portile si cheile Raiului. La marile sarbatori (Craciun, Anul Nou, Boboteaza, Macinici, Sangiorz, Sanziene) Sanpetru poate fi vazut de pamanteni la miezul noptii, cand se deschide pentru o singura clipa cerul, stand la masa imparateasca in dreapta lui Dumnezeu. Sanpetru de vara trebuie sarbatorit trei zile prin “nelucrare” si post, pentru ca el “trei zile a fiert piatra in cer” ca sa nu strice grindina bucatele oamenilor. Din aceasta zi nu mai canta cucul, iar de va tuna acum nu se vor face alune si nuci, caci sfantul are o pricina cu oamenii ce nu i-au pazit ziua. Importanta sarbatorii este subliniata de postul care o precede si de anumite semne cosmice si terestre: aparitia licuricilor, amutitul cucului, rasaritul constelatiei Gainusei si altele.

Emanuel LUCA



* Blestemul calugarilor din Giulesti

Cine trece prin Giulesti poate vizita mica bisericuta de lemn, din secolul al XVII-lea. De obicei, aceasta e inchisa, dar am aflat ca in zilele de duminica aici se tin slujbe atat pentru ortodocsi, cat si pentru greco-catolici. Un localnic, Petru Iura, ne-a spus si o mica poveste legata de “manastire”. Prin secolul al XVII-lea, cativa calugari au infiintat in Giulesti o manastire. Au fost familii din Giulesti ce le-au adus mari neajunsuri calugarilor care, inainte de a parasi satul, le-au blestemat. “Apoi s-o stins tata samanta lor, ca i-o batjocorit pa calugari. Multi o murit, altii s-o dus din sat, da’ n-o ramas nime’ din neamul lor”, isi aduce aminte baciul Iura Petru, care “mere pa ‘77”. Povestea e atat de veche, incat nimeni nu-si mai aduce aminte in ce a constat batjocorirea calugarilor. Se stie doar ca biserica a stat inchisa 130 de ani dupa plecarea monahilor. Nici in vremea de azi, vechea biserica din Giulesti nu prea a avut liniste. “Amu-s cativa ani, un tagan din Baia Mare o furat 40 de icoane pa lemn si usa de la altar. Pa tagan l-o prins, da’ icoanele n-o mai fost. O mai ramas numa’ cateva”, afirma Iura Petru, atat de suparat din cauza pierderii icoanelor, incat afirma ca “io-l omoram pa loc pa tagan”. In prezent, in vechea biserica din Giulesti se oficiaza doua slujbe in fiecare duminica: una pentru greco-catolici si una pentru ortodocsi. Ca in atatea alte locuri, neintelegerile dintre greco-catolici si ortodocsi sunt prezente si la Giulesti. Dupa spusele lui Iura Petru, preotul greco-catolic a fost obligat de credinciosii ortodocsi sa renunte la slujba intr-una dintre duminici. Numai interventia primarului, a vice-primarului si a politistului din sat a restabilit situatia. O situatie care ne intereseaza si asupra careia vom reveni.

Ioan BOTIS



* Ma tot mir
Forjulai si “draco”

Saptamana trecuta a fost sarbatorita Ziua Drapelului Romaniei. Saptamana asta o sa sarbatorim forjulaiul. Prezent la sfintiri de steaguri si pe postul national de televiziune, presedintele Iliescu va sarbatori Ziua Nationala a SUA la Moscova. Firesc, daca ne gandim ca Washingtonul e mai departe decat Kremlinul. Si mai firesc ar fi ca rusii sa ne dea, in urma tratatului bilateral care se va semna, macar Putin din tezaurul pe care-l avem la ei. Traim in continuare intr-o tara a contrastelor, in care parca nimic nu este ce pare a fi. Sarbatorim o zi nationala care nu este a noastra si avem un tezaur care-i, de fapt, al altora. Marea diferenta este aceea ca ziua americanilor vine si trece, in timp ce tezaurul ramane mereu la rusi. Prin negocieri se pare ca nu-l vom recupera niciodata. Ar ramane varianta sugerata de hotul care a furat o geanta cu bani dintr-o masina a Politiei Rutiere. Treaba asta s-a intamplat in Romania pentru ca, in Germania, politistii sunt mai vigilenti, arestand pana si o vaca pe cand circula ilegal pe autostrada. Pana una-alta, ne multumim cu ce avem: cu saracia, cu nevoile, neamul si cu steagul despre care am aflat ca-i tot de import. Chiar si “draco”, steagul de lupta al dacilor, cica-i de fapt o creatie a calaretilor iranieni cunoscuti sub numele de sciti. Purtat in galopul calului in timpul luptelor, “draco” scotea un suierat datorita aerului care intra prin gura deschisa a lupului de metal si iesea printr-un “fluier” din lemn, prins la coada. Noi am ramas doar cu fluierul, pentru ca singurul exemplar pastrat al simbolului vitejiei dacilor, preluat de la sciti, se afla in Germania. Nici pe asta nu-l mai avem. In complicata arhitectura a relatiilor externe ale Romaniei, ar fi de dorit realizarea unor schimburi reciproc avantajoase: sa ne dea nemtii “draco” inapoi, rusii sa ne returneze tezaurul si noi sa le dam americanilor forjulaiul. Ca sa fie toata lumea multumita… Pana la realizarea acestui proiect, ne putem bucura ca romanii au batut Selectionata Lumii la arte martiale si ca ne-am specializat in agroturismul sexual, elvetienii putand admira prostituatele ce mulg vaca pe malul lacului, in timp ce-n lac se vede invers. Si mai putem fluiera a paguba, nu la coada vacii, ci la coada unui “draco”, ca iarasi creste pretul painii.

Ioan BOTIS



* Craisorul Muntilor a poposit la Baia Mare

La sfarsitul saptamanii trecute, la Baia Mare, in organizarea Societatii Culturale “Avram Iancu” a avut loc dezvelirea grupului statuar “Avram Iancu si prefectii”. “Am organizat acest eveniment cu ocazia implinirii a 155 de ani de la Revolutia din 1848-1849”, ne-a declarat Vasile Hanes, vicepresedintele filialei maramuresene a Societatii Culturale. Bustul “Craisorului Muntilor” si ale celor patru prefecti (Dobra, Butean, Balint si Axente Sever) sunt din bronz, iar soclurile din granit. Grupul statuar, opera sculptorului Ioan Marchis, a fost amplasat in parcul Mara, in vecinatatea statuilor marilor oameni politici, Ion Bratianu si George Pop de Basesti. Au fost prezente la manifestarile ce s-au intins pe parcursul zilei de sambata, autoritatile locale si judetene, reprezentanti ai autoritatilor din Alba si Satu Mare, istorici, oameni de cultura si invitati de marca ai folclorului romanesc. Este de mentionat ca singurul politician invitat sa participe (in afara celor care au functii administrative) a fost Nicolae Bud, pentru sprijinul acordat Societatii Culturale de la infiintare, dupa cum ne-au declarat reprezentantii organizatiei cu nume de rezonanta in Ardeal. Societatea Culturala “Avram Iancu”, cu sediul in Cluj-Napoca, a fost infiintata in anul 1990 si are filiale si subfiliale in multe judete din tara. Societatea desfasoara activitati culturale, umanitare si de ajutorare a celor aflati in suferinta in urma unor calamitati naturale.

Nicolae TEREMTUS



* RURAL - Baita de sub Codru, comuna cu cel mai vechi primar din Maramures
La poalele Codrului

Daca urmezi soseaua care duce dinspre Gardani spre Rodina si Arinis, descoperi o comuna prospera, cu cladiri moderne si mari, ateliere mestesugaresti, buticuri, case frumoase, oameni muncitori si veseli: Baita de sub Codru. La numai 4 km se afla Urminis, un sat linistit, unde traditiile populare au ramas nealterate. Pana in anul 1989, de comuna Baita de sub Codru apartinea si satul Odesti, care in prezent este trecut in administrea comunei Basesti.

Amplasata la 50 de km de Baia Mare, Baita de sub Codru este printre cele mai mari comune din zona. In trecut, localitatea era renumita pentru mestesugul olaritului. Astazi, cea mai importanta ramura din economia comunei este prelucrarea lemnului.

Strajuita de paduri, Baita de sub Codru a primit acest nume datorita intinderii sale in imediata apropiere de poalele celebrei zone a Codrului. “Peste vale”, la o distanta de 4 km, se afla satul Urminis. Localitatea este cuprinsa intre doua dealuri, asa cum o descriu si versurile populare locale: “Sat frumos, frumoase plaiuri / Cuprins intre doua dealuri / Dealu’ drept centru' il are / Dealu’ stang, padurea mare / Iar prin mijloc valea trece / Apa-i limpede si rece”. Baita de sub Codru a fost atestata documentar in anul 1475, sub numele de Mosolbanio. Actuala denumire a comunei vine de la exploatarile miniere din zona. Satul Urminis apare pentru prima data in documente in anul 1391, sub denumirea de “Orvenyes”. De-a lungul timpului, localitatea a purtat mai multe nume: Eormemenieos, Ormenies, Irminys si Ormenis. Primele familii care s-au stabilit in comuna au purtat numele de Petric, Bancos, Dragos si Vaida. In 1989, comuna a fost desfiintata pentru un an si cele doua sate au trecut in administrarea comunei Arinis. In prezent, localitatea are peste 1900 de locuitori, fiind printre cele mai mari comune din zona Codrului.

Economia comunei

Principalele ocupatii ale locuitorilor sunt agricultura si cresterea animalelor. In trecut, comuna era cunoscuta pentru olarit. Datorita padurilor din zona, comuna este impanzita de ateliere de prelucrare a lemnului si gatere. Satul Urminis este renumit pentru casul produs la centrul de prelucrare si colectare a laptelui din localitate. Din 1996, in comuna functioneaza o fabrica unde se prepara vopsele. Societatea are un punct de lucru si in comuna Basesti unde, pe langa vopsele, se produce mobila din lemn masiv pentru export.

Baita de sub Codru

Comuna se afla la circa 50 km de Baia Mare si 18 km de Cehu Silvaniei l In trecut, comuna a facut parte din judetul Salaj l Dumitru Dumuta “guverneaza” comuna din anul 1976, fiind cel mai vechi primar din Maramures l Vasile Bancos este preotul satului Urminis de peste 33 de ani l In comuna exista doua biserici ortodoxe si o biserica penticostala l In Baita de sub Codru exista o scoala cu clasele I-VIII, iar in Urminis o scoala cu clasele I-IV l Aproximativ 20 de persoane din comuna au dobandit cetatenie straina l In locul numit Iezer, se afla Taul Pintii, unde se spune ca s-ar fi scaldat Pintea Viteazul l Prin cele doua sate trece o vale, care izvoraste din Codru l In anul 1950, primarul comunei a fost omorat cu o sapa de catre Vasile Blidaru, din satul Odesti, care atunci apartinea de Baita de sub Codru l Biblioteca si Caminul Cultural functioneaza intr-o cladire noua din centrul satului l In trecut, surile si grajdurile erau amplasate in locul care astazi poarta denumirea de “Dupa suri”.

Scoala

Prima scoala din comuna a functionat intr-o casa invelita cu paie, amplasata pe locul actualei biserici. Cea de-a doua scoala a fost construita in 1872, in gradina bisericii. Invatatorul locuia intr-o anexa a scolii si avea un salar de 800 de coroane, din care statul suporta doar 300 (restul provenind de la parintii elevilor). In 1912, satenii au construit o scoala din lemn cu o singura sala de clasa. Pana in 1948, toti elevii claselor I-VII invatau in aceeasi sala de clasa. Manualele erau tiparite la Bucuresti. Se spune ca, pana in 1912, fiecare elev avea o tablita si un creion cu care invata sa scrie si sa citeasca.

Urminis

Batranii spun ca, demult, s-au stabilit doua “voivodate” pe cele doua dealuri. Fiindca dealurile erau acoperite cu paduri, cele doua comunitati nu au stiut una de cealalalta, pana cand au zarit intr-o noapte focul de pe deal. Fiindca nimeni nu vroia sa paraseasca locul, a avut loc o batalie, care a fost castigata de “voivodatul” asezat de partea actualului centru. Dupa mai mult timp, cele doua comunitati s-au impacat si s-au stabilit impreuna. Primele case s-au construit pe locul unde se afla in prezent gospadaria lui Ioan Petric (unde s-a ridicat ulterior si prima biserica) si pe locul unde se afla gospodaria lui Petru Bancos. Intre cele doua grupuri de case s-a construit un drum care trece peste vale. Urminis a avut intotdeauna un numar mic de locuitori in comparatie cu celelalte sate, motiv pentru care, se spune ca numele satului vine de la “cel din urma”.

Serbarea Sanzienelor

In fiecare an, in 24 iunie, codrenii se aduna in poienita “de pa Huta”, pentru a incinge hora. Din 1994, in ziua de Sanziene se organizeaza o serbare campeneasca, la care sunt invitati Ansamblul Transilvania, artistii din Oarta, Somcuta, Zalau, Tara Lapusului si chiar din Baita de sub Codru, mesteri populari, negustori de naframe si salbe, dar si comerciantii de mititei sau bere. Batranii spun ca, in trecut, sarbatoarea Sanzienelor era un prilej de a afla viitorul. Fiecare isi impletea o coronita din sanziene si o arunca pe casa, pentru a afla cat mai are de trait. Cand coronita ramanea sus, posesorul ei avea viata lunga, iar cand coronita cadea de trei ori de pe casa, posesorului i se apropia ceasul mortii. Sumbru, nu?

Batrana satului

Maria Sabou locuieste la marginea satului, intr-o casuta veche, cu prispa. La 89 de ani, femeia este nevoita sa-si poarte singura de grija. “Mama me’ o murit cand eram mica. Tata s-o insurat si la mastihoaie nu i-o fost drag de noi. Io n-am facut scoala in veci. Cand aveam 15 ani, am mars la lucru in Bucuresti, la o tesatorie. Cand am vinit inapoi, tata o zas ca trebe’ sa ma marit si m-o dat dupa Nutu, da’ el o mai fost insurat si ave’ doi copii. Mie mi-o fo’ dragi, ca daca n-am avut pa nime’, i-am grijit ca pa copiii mei. Amu’ ii vai de capu’ meu, ca nu mai vine nime’ la mine. Fata o murit si baiatu’ ii in Cavnic, da’ nu ma coata. Ma descurc io cum poci, am pensie de 800.000 de lei. Amu’ ii mai greu, dara, ca nu-mi poci taia un lemn, abia marg pana la bold sa-mi ieu pita, da’ mi-a ajuta Dumnezau, ca-i bun. In tata duminica marg la beserica, ase m-o invatat mama, ierte-o Dumnezau. Da’ tinerii din zua de azi is tare stracati, nu mai au frica de nimic”, a spus Maria Sabou.

Bisericile

Prima biserica a fost construita “peste vale”, dar nu se mai stie exact cand. In 1965, un taran care ara pamantul a gasit cheia fostei biserici. In 1700 a fost construita o alta biserica din lemn, pe un deal, care astazi poarta numele de “Dealul bisericii”. In anul 1720, satul a fost pustiit de tatari, iar biserica a fost lasata in paragina. Construirea actualei biserici a inceput in anul 1899, cand populatia din comuna a inceput sa creasca, iar biserica a devenit neincapatoare. Contributia taranilor se facea in grau, care era vandut pe piatra, sau in bani, care erau depusi la Banca Silvania din Cehu Silvaniei. Locurile credinciosilor in biserica au fost stabilite in functie de contributia fiecaruia si sunt lasate mostenire urmasilor, fara sa poata fi vandute. Biserica a fost terminata in 1957. Din veche biserica s-au pastrat trei icoane si un clopot din anul 1789. Biserica poarta hramul “Sf. Mihail si Gavril” si pastreaza si astazi cartile in limba chirilica achizitionate de Ion Gherasim, primul preot din Urminis.

Ioana LUCACEL



* Interviurile GAZETEI: azi, austriacul Bernhard Seidel, doctor in filozofie
Fantasticul filozof vienez

Nu acord, implicit, nu cer sa-mi fie acordate. Interviuri, despre ele e vorba. Despre ce altceva, doar e o pagina “de interviuri”. Uneori, meseria ma obliga la compromisuri, de exemplu la acesta. Atunci, de cele mai multe ori ma mint (recunosc) ca “dialoghez”. Dupa (interviuri) am o stare de rau, manifestata prin indiferenta si imunitate la prostie. Atunci ma doftoricesc band bere. Nu-mi place berea, e amara. Dar ce scriu eu aici? Prostii… Bernard Seidel e interesant.

Bernhard Seidel exista Stop Cine m-a pus sa “vorbesc” cu un filozof din Austria Stop Prietenul sau Silviu Ghetie si increderea celui care nu stie “o boaba” nemteste ca pana la urma Cosmin ii va ajuta in traducere Stop Cine este Cosmin Stop Fratele meu Stop De ce-i interesant Seidel Stop Asta-i buna Stop Citeste si convinge-te.

Are 44 de ani, este austriac si locuieste impreuna cu mama celor patru copii ai lor. Lucreaza in Viena si este doctor in filozofie, dar a studiat cu pasiune botanica si biologia, fiind una dintre vocile autorizate si charismatice solicitate de mass media din Austria pentru a se pronunta in toate problemele legate de broaste si tantari! Ce altceva ar mai fi... a, da, ii place la apus de soare sa bea un pahar de vin rosu (din pacate pentru nationalisti, il prefera pe cel unguresc), dar nu face excese. Explicatia are logica (desi e filozof): “Nu-mi place sa ma imbat!” Ar mai fi ceva? Ah, era sa uit. Numele! Partenerul de dialog este austriacul Bernhard Seidel.

Muzica pentru broaste si orchestra

Reporter: Ce inseamna pentru tine o... broasca?
Bernhard Seidel: Am studiat multi ani viata broastelor din punct de vedere stiintific. M-am concentrat asupra mediului lor de viata si a modului in care existenta batracienilor influenteaza ecologia arealului respectiv. Pot afirma ca am descoperit numeroase fenomene inedite in acest domeniu.
Rep.: Ai compus un CD cu muzica pentru... broaste. Detailezi?
B.S.: Da, totul a inceput in timpul studentiei mele. Era o perioada in care ma intretineam financiar din activitatea componistica, practic, castigam bani facand muzica. Dupa perioada aceea, avand o buna situatie financiara, am pus cate ceva din cunostintele mele stiintifice (referitoare la broaste – n.red.) pe versuri si... pe muzica! Atunci cand vrei cu adevarat ceva, nimic nu este prea greu.
Rep.: Care a fost cea mai importanta descoperire a ta in domeniul batracienilor?
B.S.: Un nou mod de comunicare!

Familie si prietenie

Rep.: Ce ti-ai dori pentru familia ta?
B.S.: Mi-as dori sa am mai mult timp pentru familia mea si, daca se poate, sa nu mai fiu nevoit sa vizitez Maramuresul de unul singur, ci impreuna cu ei.
Rep.: Un moment de care-ti aduci aminte ca a fost hotarator in viata ta?
B.S.: O experienta care m-a marcat a fost clipa cand mama m-a insotit la examenul de admitere in gimnaziu!
Rep.: Stiu ca nu esti casatorit, desi convietuiesti impreuna cu femeia cu care ai patru copii. Ce inseamna casatoria pentru tine?
B.S.: Responsabilitate fata de omul de langa tine. Atunci cand ai copii, nici macar nu e nevoie de un certificat de casatorie.
Rep.: Care este omul pe care-l apreciezi cel mai mult (din intreaga istorie a umanitatii) si de ce?
B.S.: E vorba, desigur, de tatal meu si de mama mea. Mi-au dat viata din nimic si m-au ajutat sa devin ceea ce sunt.
Rep.: Daca ar trebui sa nominalizezi un singur nume la capitolul “Cel mai bun prieten”, care ar fi acela?
B.S.: Imi pare rau, nu pot sa dau un singur nume. Altfel, putinii mei prieteni buni ar fi dezamagiti.

Despre Joan Baez si muzica

Rep.: Nu stiu daca am o informatie exacta, in fond nu ne-am vazut niciodata, nici macar acum. Practic vorbim “in intuneric”. Am auzit ca ai cantat in duet cu marea cantareata americana Joan Baez. In ce context?
B.S.: Informatia nu e foarte exacta. De fapt, Joan Baez a cantat la chitara mea si apoi mi-a oferit un autograf pe un colt al acesteia. Devenise o mare valoare, nu numai sentimentala. Chitara mi-a fost furata la cativa ani dupa aceea. O drama.
Rep.: Daca ai putea sa-ti alegi o persoana pentru a canta in duet (oricine si din orice epoca), care ar fi alesul tau?(Din pacate, Bernhard Seidel nu a inteles intrebarea, dar raspunsul sau face toti banii, asa ca nu am putut sa-l cenzuram. )
B.S.: Din pacate nu cunosc pe nimeni cu care as putea sa cant in duet. Prietenii mei sunt aproape toti afoni! Cei care mai stiu sa cante la vreun instrument, pur si simplu nu au voce.
Rep.: Daca ar trebui sa te autodefinesti intr-un singur cuvant, care ar fi acela?
B.S.: Fantastic!
”Modestia nu face parte din mileniul asta. Nu avem suficient timp pentru a ne permite acest lux.” (Catalin VISCHI)

Tantar-armasar

Rep.: Am inteles ca mai exista un “capitol” in care ti se cere parerea. Ce legatura ai cu tantarii?
B.S.: Nici una, ha-ha-ha. La fel ca si broastele, pentru mine tantarii reprezinta doar un obiect de studiu. As spune ca din contra, tantarii au o anumita “legatura” cu mine, deoarece obisnuiesc sa-mi confirme ca sunt vampiri. Si asta o simt pe propria piele! Ma inteapa si imi sug sangele. Ha, ha, ha.
Rep.: Au ajuns sa te pasioneze broastele, tantarii si arta fotografica (pentru ca am aflat ca esti membru al fotoclubului international “7 zile”). Consideri ca e “un triunghi cu laturi complementare”?
B.S.: Uite cum sta treaba. Broastele si tantarii reprezinta doua dintre obiectele mele de studiu stiintific. Fotografia tine mai degraba de partea “muzicala” a pasiunilor mele. Deci, nu avem de-a face cu un triunghi. Mai degraba e vorba de o polarizare cu aspecte multiple a fiecareia dintre aceste fatete.
Rep.: Stiu ca esti una dintre cele mai autoritare voci in domeniu, iar in verile “bogate in tantari”, televiziunile, posturile de radiou si presa scrisa iti cer parerea. Ce ai descoperit notabil, in ceea ce priveste “capitolul” tantari, in cercetarile tale?
B.S.: Cateva elemente interesante referitoare la adaptarea lor in mediul inconjurator. Chiar foarte interesante. Si metode de reglaj ecologic extrem de evoluate.
Rep.: Mananci broaste? Spune-mi o reteta delicioasa.
B.S.: De multa vreme mi-am propus sa mananc picioare de broasca, dar pana acum n-am facut-o. Oricum, cand va fi sa fie, le voi prepara si condimenta la fel ca pulpele de pui.
Rep.: Broaste, tantari, fotografie, muzica. Ce alte pasiuni mai ai?
B.S.: Am mai spus si uite, acum ma faci sa repet. Broastele si tantarii nu reprezinta o pasiune pentru mine. Cu muzica si fotografia, recunosc, e cu totul altceva. Printre pasiunile lui Seidel mai figureaza calatoriile cu caiacul si fotbalul.

Dorinte, arta si calatorii

Rep.: Care e cea mai mare dorinta a ta?
B.S.: Sa pot sa-mi traiesc restul vietii in liniste si lucid pana la capat.
Rep.: Cum arata, in viziunea ta, deconectarea perfecta?
B.S.: Ooo, asta nu e o intrebare pe care sa i-o adresezi unui filozof. Nu pot disocia notiunea de “destindere” de cele de “lupta” si “nazuinta spre mai bine”. N-as putea da un raspuns mai simplu la aceasta intrebare.
Rep.: Care a fost cea mai mare ratare, cea mai mare deziluzie in ce priveste arta fotografica?
B.S.: Cea mai mare dezamagire in ce priveste fotografia am avut-o cand, in urma unui accident de masina, mi-au fost furate doua aparate de fotografiat si un set foarte valoros de fotografii originale. Erau fotografii muncite extrem de mult.
Rep.: Din tarile in care ai calatorit, ce locuri te-au impresionat cel mai mult?
B.S.: Am fost in Japonia, unde m-a impresionat marea metropola care este Tokio, si in Coreea, unde mi-au placut foarte mult imensele piete din Seul, dar si enormele prapastii din apropiere de Wonju.
Rep.: Maramuresul cum ti se pare?
B.S.: Am fost prin locurile voastre de vreo sase ori. Cred ca am spus tot. Ma voi intoarce. “I’ll be back”, ha, ha, ha.

Filozofic despre...

Rep.: Esti fericit?
B.S.: Eu inca mai caut starea aceea de liniste sufleteasca si rabdare care imi imaginez ca mi-ar putea aduce fericirea.
Rep.: Daca ai avea puterea sa iei o singura decizie importanta pentru toti locuitorii planetei, care ar fi aceea?
B.S.: Consider ca n-ar trebui decat sa las lucrurile sa se desfasoare in liniste si la timpul lor. Daca ai pur si simplu rabdare, n-are cum sa se intample ceva rau.
Rep.: Cand ti-a parut rau ca nu poti sa ajuti pe cineva?
B.S.: Mi se intampla asta mereu, de cateva ori pe zi.

Optiuni si argumente

- Fotografie color sau infrarosu? Color, hotarat.
- Mozart sau Liszt? Mozart.
- Ziua sau noaptea? Noaptea.
- Pamela Anderson sau Catherin Zeta Jones? Catherin... l Led Zeppelin sau Falco? Falco.
- Vin sau vodca? Vin rosu.
- Rapid, Admira sau Austria (trei echipe de fotbal din Viena)? Nici una dintre ele.
- Schi sau surfing? Schi.

Catalin VISCHI



* Interviurile GAZETEI: azi, Andreea Ciuca, revolutionara dreptului procesual romanesc
Am fost in Infern!

Cazul Andreea Ciuca a revolutionat dreptul procesual roman. Judecatoarea din Targu Mures a fost eliberata de Curtea Suprema de Justitie printr-o decizie fara precedent: pentru a fi valabil, mandatul de arestare preventiva trebuie pronuntat de un judecator. Este o modificare a Codului de Procedura Penala care ar fi trebuit facuta de statul roman in urma cu mai multa vreme. Va prezentam un interviu acordat, in exclusivitate, la putin timp dupa intoarcerea acasa.

Reporter: Ce a castigat Justitia prin decizia luata de CSJ de a va elibera, chiar si cu presiunea institutiilor statului?
Andreea Ciuca: Mi se pare ca a castigat justitia romana prin profesionalismul si curajul celor 12 judecatori ai CSJ. S-a spus ca o arestare in Romania, pentru a corespunde normelor Conventiei Europene a Drepturilor Omului, trebuie pronuntata de un judecator. Hotararea reprezinta o revolutionare a structurilor impietrite de drept procesual penal roman. Un exemplu semnificativ, cred, procurorul polonez avea exact aceeasi pozitie cu procurorul roman. Statul polonez s-a aliniat normelor europene. Statul roman, insa, nu s-a conformat si a asteptat ani de zile. S-a ajuns la acest punct cu pretul suferintei mele, dar singura satisfactie este ca, de azi inainte, fiecare judecator este constient ca face parte din puterea judecatoreasca si ca are abilitarea de a analiza starea de libertate si de a pronunta masura arestului preventiv.
Rep.: Se justifica arestarea dumneavoastra prin faptul ca ati promis dezvaluiri socante despre mafia din justitie si politica?
A.C.: Programasem o conferinta de presa in care urma sa fi facut declaratii concrete, bazate pe dovezi. As fi prezentat niste inscrisuri care ar fi spus foarte multe despre ceea ce a fost Tribunalul Mures, despre ceea ce tindea sa ajunga din nou Tribunalul Mures. Nu am reusit, din cauza inscenarii regizate cu meticulozitate.

Amantul de langa noi

Rep.: Ce credeti ca l-a determinat pe Viorel Tibrea sa joace rolul de momeala?
A.C. : Este aproape imposibil de imaginat cum s-a produs marea schimbare in psihologia lui Tibrea, cum a evoluat sau mai degraba a involuat el, de la declaratii de iubire repetate la declaratia de denunt. Exista semne care indica aceasta schimbare de neexplicat. Cel putin trei semne concrete, care atesta modalitatea in care s-a lucrat asupra psihicului lui Tibrea. Aceste semne reprezinta elemente importante ale strategiei mele legale din acest dosar. Dincolo de panza ce s-a tesut in jurul lui, atitudinea ii ramane de neiertat. Daca exista un om care ne face confidente, ne solicita sfaturi, ajunge sa ne planga pe umar, ne atasam de el chiar si in afara unor relatii de colaborare profesionala. Elemente sunt foarte multe si o sa le spun in momentul in care vor conta ca eficienta juridica. Dar, credeti-ma, sunt foarte multe si pertinente. Interesant este ca s-a hotarat sa spuna toate aceste minciuni, dupa ce mandatul meu de presedinte a expirat. Ceea ce nu a luat in considerare este insa "calitatea" de delator, care il va urmari pe el si pe intrega lui familie, chiar si la urmatoarea generatie. In aceasta situatie as fi ales mai degraba oprobiul, amenintarea sau chiar lipsa unor resurse finaciare, decat sa-i fac asa ceva unui om caruia ani de zile nu am facut altceva decat sa ma straduiesc sa-i castig increderea.

Dincolo de gratii

Rep.: Ce inseamna detentia?
A.C.: Citeam intr-o lucrare americana despre propunerea ca inainte de a judeca, sa fi trecut prin penitenciar, adica sa fi avut usoare pedepse contraventionale (de la 3 la 14 zile) sa stii ce inseamna viata penitenciara. Aveau dreptate. Mi-am dat seama de modalitatea in care democratia americana a fost construita. Eu am lucrat foarte mult cu penitenciarele, am stat de vorba cu oamenii, dar credeti-ma este o mare diferenta sa fii pe hol sau in camera. Nu spun ca acolo nu sunt vinovati, dar inainte de a dobori un om, trebuie sa faci diferenta. Oamenii trebuie ajutati. Tot vorbim de reeducare, dar nimeni de la nivel central nu se ocupa de asta. Sa dau un exemplu: la 32 de grade, 10-18 oameni intr-o camera, imposibilitatea de a iesi, lipsa de contact cu exteriorul, vi se pare bizar ca la un moment dat incep sa urle sau sa devina violenti? Cine isi pune vreo intrebare cu privire la chestia asta?
Rep.: Ce a invatat un judecator din experienta detentiei?
A.C.: Din studiile psihologice rezulta ca intelectualii suporta greu regimul de detentie. Dintre acestia, cel mai greu le este magistratilor. Pentru un magistrat, a te afla acolo inseamna o decadere si o umilinta pe care o simti prin toti porii. Pe langa acest soc, am mai inregistrat unul puternic. E visul oricarui detinut sa aiba langa el, in penitenciar, un procuror sau un judecator. Acolo s-au format doua tabere. In momentul in care plecam, unii strigau "Felicitari frumoaso, du-te acasa la familie!", iar altii, ca sa vedeti care a fost impactul mediatizarii, strigau "Asa iti trebuie…(vulgaritate)!", "Du-te la italianul tau...(vulgaritate)". Nu va mai spun ca au fost nopti in care in urletele lor se ocupau doar de persoana mea, de neamuri si, cel mai dureros,… de copil.
Rep.: Cine v-a ajutat sa treceti peste moment ?
A.C.: Doua elemente. Primul, relatia extraordinara cu Dumnezeu, pe care niciodata nu am simtit-o la un asemnea grad, cu Dumnezeu si cu Maica Domnului. Iar al doilea este ca am vazut care este psihologia oamenilor de acolo, chiar a celor vinovati si condamnati. Trebuie sa-i condamni sa-si ispaseasca o pedeapsa, nu sa-i condamni sa-si distruga demnitatea.

Relatia cu Dumnezeu

Rep.: Care au fost momentele cele mai grele?
A.C: Desfasurarea aceea de trupe DIAS. Colegii de celula spuneau ca nici in cazul Pasaris nu au vazut o asemenea desfasurare de forte. Simpla lor prezenta poate sa duca la o zguduire psihologica. Un punct culminat a fost drumul spre Bucuresti, de 5 membri ai DIAS. Perchezitia a fost facuta in lipsa mea si a avocatilor, deci eram dupa tracasarea si dupa oboseala fizica. Se spunea ca am luat 680 de milioane, apoi un miliard. Era asa o tevatura, de parca as fi luat toti banii din buget. Pare o telenovela, dar de data asta viata a batut filmul. Imi mai aduc aminte un moment zguduitor. Cand am vazut placa Penitenciarului Rahova "Penitenciar de maxima siguranta". Ceea ce confirma periculozitatea mea sociala nemaiintalnita. Exista o regula la toate penitenciarele de maxima siguranta. Sunt doua usi, prima se inchide in urma ta, iar cea de a doua nu se deschide. Prima usa face un zgomot neimaginat de lugubru, se inchide incet, incet. Si ramai intre doua usi inchise. A fost demential. Singura relatie care mi-a dat echilibru a fost cea cu Dumnezeu. In prima zi am inceput sa ma indoiesc. "Doamne, de ce mi-ai dat asa ceva?". In momentul cand puneam aceasta intrebare aproape ca respingeam comunicarea, pentru ca nu gaseam raspuns. A doua intrebare fara raspuns era "Cum a ajuns sa fie Iuda un om de care am fost alaturi, care era disperat din cauza conflictului cu Dumitru Pop?" Aceste intrebari ma indepartau de Dumnezeu, dar am gasit o persoana deosebita, asistenta penitenciarului, care mi-a spus: "Daca sunteti o persoana credincioasa, credeti in continuare, pentru ca este imposibil ca Dumnezeu sa nu va ajute. El stie sufletul tuturor si reactioneaza pe masura." Atunci mi-am spus: "Da, Doamne, ai dreptate. Trebuie sa ma apropii de Tine, pentru ca Tu le cunosti pe toate, Tu reprezinti singurul adevar. Tu poti sa-mi dai concursul, in ciuda tuturor dusmanilor." Aceasta a fost o realitate si este pana la moarte. Mult timp l-am petrecut in rugaciune, in genunchi. Existau trei icoane, puse acolo de fete. Pana si gardienii mi-au respectat aceste clipe de rugaciune. Cand veneau sa scoata pe cineva, o faceau in liniste.

Cristian TEODORESCU



* REPORTAJ - In urma cu 70 de ani eram in Europa, intre timp...
Baia Mare, fosta statiune climaterica

La inceput s-a numit Civitas Rivulus Dominarum (Cetatea Raul Doamnelor) si a fost atestat documentar inca din 1329. Orasul Baia Mare a fost, de la inceputurile sale, o localitate miniera, unde activitatea principala era bazata pe extragerea si prelucrarea minereurilor pretioase. In orasul de azi, intalnim multe cladiri cu un trecut istoric interesant, alaturi de cele ridicate in spiritul modern, impus de secolul XX. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, actualul municipiu a fost supus unei industrializari fara precedent, minele din apropiere, fabrica de oxizi de plumb si acid sulfuric aducandu-i "faima" unei localitati extrem de poluate. Insa putini dintre noi isi mai amintesc de faptul ca, in perioada interbelica, Baia Mare a fost o statiune climaterica, vizitata de cei interesati pentru activitatile recreative oferite. Printre acestea se numarau drumetiile in zonele pitoresti din imediata vecinatate a statiunii si practicarea sportului.

Inceputul secolului XX a gasit orasul Baia Mare in plina expansiune economica, iar in perioada interbelica putem nota un apogeu al evolutiei urbanistice dinaintea perioadei comuniste. Pe vremea aceea, orasul era o primitoare statiune climaterica, foarte apreciata de vizitatori. Sub aspectul confortului si facilitatilor oferite de oras vizitatorilor si locuitorilor, Baia Mare se putea mandri, inca din 1909, cu iluminat electric pe drumurile publice. In acelasi an s-a inaugurat Hotelul "Stefan" (azi "Minerul") si s-au pus in functiune sala noua a teatrului din complexul hotelier si apeductul orasului (primul beneficiar a fost Hotelul "Stefan"). In anul 1911, a fost data in functiune cladirea noua a Scolii de Pictura din oras si atelierele pictorilor.

Cele doua linii ferate, care uneau Baia Mare cu Satu Mare si Jibou, au fost terminate in 1884, respectiv 1899, iar in 1905 si 1906 au fost inaugurate liniile de cale ferata ce legau urbea de Baia Sprie si Ferneziu. Dupa Primul Razboi Mondial, s-au pietruit si asfaltat strazi si trotuare, s-au renovat cladirile din centrul orasului (actualul "Centru Vechi"), s-a extins iluminatul public, s-a reamenajat parcul orasului, cunoscut sub numele de Parcul "Regina Maria". In perioada 1933-1934, piata centrala a orasului, pavata cu pietre de rau, care fusese pana atunci loc de desfasurare a targurilor, este amenajata si asfaltata, permitand accesul autovehiculelor. Tot in acea perioada, a fost asfaltata Calea Traian (astazi, strada Podul Viilor). Ea lega malurile raului Sasar printr-un pod de lemn. Intr-un "Memoriu asupra programului de dezvoltare a statiunei..." din 1930 se preciza ca orasul era impartit in doua sectoare distincte, despartite de raul Sasar. O parte o constituia orasul propriu-zis, situat pe partea stanga a raului Sasar, animat de viata comerciala si industriala, unde se aflau cele mai multe fabrici. Pe partea dreapta se intindea statiunea climaterica. In ciuda acestei delimitari, Baia Mare constituia o entitate urbanistica. Nu trebuie uitat ca pe malul stang, alaturi de orasul medieval, mult mai bine conservat la acea vreme, se afla centrul orasului. Ambele sectoare erau la fel de solicitate de vizitatori.

Nasterea statiunii

Dupa eforturile consistente depuse de autoritatile locale, la data de 16 iunie 1930, orasul Baia Mare a devenit statiune climaterica, prin Decizia Ministerului Sanatatii si Ocrotirilor Sociale. Aceasta recunoastere oficiala a statutului de statiune climaterica s-a datorat in special demersurilor intreprinse de Primaria localitatii Baia Mare catre oficialitatile de la Bucuresti. Argumentele prezentate de Primarie au privit trei aspecte: orasul beneficia de o asezare extrem de pitoreasca, nu existau factori de natura industriala care sa polueze mediul, iar baza materiala pentru cazarea vizitatorilor era asigurata de suficiente facilitati turistice – vile, cabane si locuri de agrement, special amenajate. Intr-o adresa, din 24 mai 1930, a Primariei Baia Mare catre Ministerul Sanatatii Publice si Ocrotirii Sociale, pentru recunoasterea statutului de statiune climaterica, se preciza: "Orasul Baia Mare, cu un trecut istoric, cu o pozitie romantica, este una dintre cele mai frumoase si admirabile regiuni ale Romaniei si se prezinta ca o frumoasa gradina imprejmuita din toate partile de paduri si vai adorabile. Intr-o vale frumoasa, serpuita in lungime de raurile de munte Valea Blidarului, Ferneziu si Sasar, este asezat orasul, ca spate avand sirul de munti Gutai. Orasul la nord este inconjurat de paduri de brad, fag si stejar, formand un grup de dealuri bogate in podgorii si paduri de castani...". Dupa acea caracterizare de ansamblu a regiunii, documentul mai aminteste conditiile climaterice prielnice turismului si perspectiva istorica favorabila in acest sens.

Argumentele

"Aceste tinuturi cu vai adorabile, neintrecute in splendoarea lor, la care contribuie clima dulce a tinutului, au adus de sute de ani admiratori si turisti, vizitatori din toata lumea, iar vilegiaturistii vin cu miile in fiecare vara, din cele mai indepartate colturi ale tarii si din strainatate... Baia Mare, asadar, din cele mai indepartate timpuri a fost de fapt o statiune climaterica, lipsindu-i doar simplu declararea sa de jure. Neindoios ca aceasta regiune intruneste toate conditiile sa fie declarata statiune climaterica si intregul oras este canalizat si se alimenteaza cu apa provenita din bogate izvoare de la o departare de circa 24 km, sub Gutinul. Prin centrul orasului trece raul Sasar, apa potabila (ce timpuri! - n. red.), un rau de munte", se spune in respectiva adresa. Printre alte argumente se mentionau si noul plan de urbanism, reteaua stradala, iluminarea electrica a intregului oras si starea generala corespunzatoare unei statiuni climaterice de prim rang. Pe teritoriul orasului se aflau si cativa poluatori, printre care Fabrica de Produse Chimice Phoenix dar, la acea vreme, influenta lor era nesemnificativa. "Uzinele industriale mai mari sunt minele de aur ale statului si Fabrica de Produse Chimice Phoenix, care nu au nici o influenta asupra aerului bun si a apei", se completeaza in adresa Primariei. Din cele mentionate mai sus, reiese grija factorilor de raspundere pentru ceea ce noi numim astazi ecologie, preocuparea pentru conservarea mediului natural, pentru curatenie si pentru urbanism. Desi in document se mentioneaza ca intreprinderile industriale nu polueaza, limitarea statiunii numai la malul drept al Sasarului avea ca ratiune directia vantului, care ferea aceasta zona de eventualele emanatii de gaze.

Oaza de verdeata

La inceputul anilor '30, Baia Mare numara aproximativ 14.000 de locuitori. Putem vorbi de o asezare urbana de mici dimensiuni, care avea 120 de strazi si piete, puternic concentrate in jurul centrului orasului. Din suprafata acestora, aproape 80.000 mp erau pavati, ceea ce reprezenta doua treimi din totalul strazilor. Cele mai multe dintre strazile nepavate se aflau in zona periferica. In Regulamentul interior al Statiunii Climaterice Baia Mare, publicat de Primaria orasului in 1930, se enumera strazile care faceau parte din statiune. Erau cuprinse toate strazile de pe malul drept al raului Sasar, dintre care amintim Minelor, Minerva, Izvorul, Pictorilor, Codrului, Dealul Crucii, Campul Gastelor, Parcul Mierlei, Manole, Valea Rosie, Intre Canale, Dealul Florilor, Intre Vai. Erau excluse celelalte zone ale orasului, cum ar fi cartierul fabricilor de produse chimice, Phoenix, aflat pe partea stanga a Sasarului si suburbiile Blidar, Valea Neagra, Valea Borcutului sau Ulmoasa. Centrul statiunii climaterice era format de Parcul "Regina Maria" si Sanatoriul Wagner, aflat in imediata vecinatate. Casele de pe strazile din apropiere erau inconjurate de oaze de verdeata, iar circulatia rutiera era aproape inexistenta.

Hotelurile

In afara sanatoriului, orasul mai avea inca sase hoteluri. Cel mai important era Hotelul "Stefan", din centrul orasului, proprietatea firmei Dumbraviceanu – Rumpold & CO. Cladirea avea 33 de camere, un restaurant si o sala de spectacole. Cei mai multi clienti ai hotelului veneau pentru afaceri si mai putin pentru turism. Celelalte hoteluri – "Takacs" (pe Podul Viilor de azi), "Berger Mihai", "Grumfeld Martin", "Heiman Pohl" si "Izsak" (ultimele pe strada Gheorghe Sincai de azi) – erau mai mult case particulare amenajate pentru vizitatori. Aveau de la una pana la trei camere si ofereau trei mese pe zi, in regim de pensiune. Cazarea la Hotelul "Stefan" era cuprinsa intre 100 si 160 de lei, iar la celelalte era ceva mai ieftin. Pentru comparatie, salariul unui profesor era de 2.000 lei pe luna, al unui muncitor zilier de la Phoenix de 50 lei pe zi, iar al unui miner 113 lei si 10 bani.

Sport pentru turisti

Pentru atragerea turistilor, in cadrul orasului s-au construit o serie de locatii, unde doritorii puteau practica sport. Intr-o adresa a Primariei din 1937, se precizeaza ca: "In statiunea noastra climaterica dispunem de trei terenuri de tenis, doua stranduri, unul cu bazin de inot verificat, un poligon de tir al Regimentului 7 Graniceri, un patinoar (cel de azi, refacut, n red), doua terenuri de fotbal (Stadioanele “Dealul Florilor” si “Phoenix” de azi, n red), mai multe instalatii de popice. Partii de schi si de saniute propriu-zise nu avem, dar partile deluroase ale statiunii ofera posibilitati pentru practicarea acestor sporturi". In acelasi document se mai mentioneaza ca exista instructori de fotbal, schi, inot si polo. Adresa Primariei aminteste ca in oras existau doua echipe de fotbal, una in Divizia "B" si una in "C". Acestea erau “Phoenix Baia Mare” si, respectiv, “Tricolor Baia Mare”. In Baia Sprie, la zece km de oras, se afla o tabara permanenta de cercetasi bine amenajata, iar in Valea Romana (Firiza) la 8 km, o colonie de vara a acelorasi cercetasi. Avantul luat de dezvoltarea statiunii in anii '30 a fost, din nefericire, curmat de industrializarea extrem de poluanta ce a urmat celui de-al Doilea Razboi Mondial. In a doua jumatate a secolului XX, numele orasului s-a identificat cu poluarea.

Civilizatia trecuta

In 1930, Primaria orasului Baia Mare a emis un Regulament interior, in care se precizau regulile care trebuiau respectate de cetatenii orasului. Acestea priveau "salubritatea si higiena publica, salubritatea si higiena localurilor si locuintelor, dispozitii politienesti, circulatia cu vehicole, utilizarea Parcului Regina Maria, exploatarea institutiilor sanitar climaterice". Dispozitiile de salubritate publica prevedeau ca era interzisa ocuparea trotuarelor cu marfuri, mese sau alte materiale, iar afisele publicitare nu puteau fi expuse, fara autorizatie, pe peretii cladirilor. Se punea mare accent pe pastrarea curateniei orasului, amintindu-se ca "aruncarea de hartii, fructe alterate si alte gunoaie pe trotuare este interzisa". Tot in privinta trotuarelor, se preciza ca fiecare locatar era obligat sa intretina trotuarul din dreptul imobilului propriu, iar pe timp de iarna sa-l curete de zapada si gheata, fara a folosi unelte sau substante care l-ar putea degrada. Sloiurile de gheata de pe streasina caselor puteau fi date jos doar intre orele 13 – 15, cand se considera ca nu era periclitata viata trecatorilor. Erau interzise scuturatul in strada al obiectelor casnice si scuipatul pe trotuare. Reguli stricte existau si in cazul localurilor publice. Comerciantii isi puteau desfasura activitatea doar in locurile special destinate acestui scop, in conditii de igiena perfecte.

Circulatia

Chiar daca inca nu era epoca vitezei, autoritatile locale s-au gandit ca circulatia pe drumurile orasului ar putea deranja linistea publica si au stabilit ca "automobilele vor circula cu viteza minima prevazuta de lege, adica 12 km pe ora". Soferii sau vizitiii nu aveau voie sa fumeze in timpul mersului. In parcul orasului era interzisa "intrarea cersetorilor, vagabonzilor, a persoanelor de moravuri usoare" si a cainilor fara stapani si botnita. Prezenta in parc si Sanatoriu a bolnavilor de tuberculoza deschisa era exclusa cu desavarsire. In ceea ce ii priveste pe posesorii de caini, acestia trebuiau sa aiba un act de identitate al animalului, cu vizele de vaccinare la zi. Pedepsele pentru nerespectarea dispozitiilor din regulamentul respectiv puteau ajunge, asa cum reiese dintr-un document al Primariei emis in 1927, pana la 3.000 lei amenda (salariul pe aproape doua luni). Unele dintre aceste reguli s-au pastrat pana azi in legislatie, altele au disparut complet, fiind lasate la latitudinea fiecaruia dintre noi. Pe parcursul realizarii acestui material, am aflat despre orasul nostru lucruri pe care nici nu le-am fi banuit. Despre unele am scris in acest articol, iar altele vi le vom dezvalui in materialele urmatoare.

(Multumiri pentru amabilitatea si sprijinul cu care ne-au onorat specialistii Muzeului de Istorie al orasului, in special muzeografului Gheorghe Robescu si colectionarului de ilustrate vechi din Baia Mare, Iuliu Enyedi).

Baile "Usturoi"

Baile "Usturoi" se aflau in zona cunoscuta si astazi sub acelasi nume. Aceste bai nu faceau parte din statiunea propriu-zisa, dar erau foarte cautate. Amplasate la mai putin de 3 km de centrul orasului, erau recunoscute pentru valoarea lor terapeutica. Apele de aici, fiero-sulfuroase, cu miros de usturoi (de unde si denumirea complexului), aveau efecte curative antireumatismale. Baile "Usturoi" au fost arendate de comerciantul Iuliu Muresan. Din cauza faptului ca baile nu corespundeau cu standardele de confort ale vremii, ele nu figurau ca statiune balneara.

Parcul "Regina Maria"

In urma unor donatii succesive de teren, Parcul "Regina Maria" s-a amenajat pe o suprafata de 11 ha, in apropierea padurii. Partea centrala a fost donata Primariei, in 1841, de familia Hamory. Partea de sud a fost donata de bancherul Stoll Bella, dupa ce acesta o cumparase de la familia Virag, in 1891. Partea de nord a parcului a fost cumparata, in 1892, de societatea de tir de la Laszlo Karoly si apoi donata Primariei, care a construit aici casa de tir a orasului. Aceasta cladire a functionat pana la inceputul anilor ’70.

Sanatoriul Wagner

Se afla in imediata apropiere a parcului, de care era despartit de drumul care ducea la baile "Usturoi". Se presupune ca numele acestui stabiliment provine de la cel care l-a construit, desi in documentele interbelice proprietarul apare ca fiind Alexandru Breban. Acesta era protopop greco-catolic de Baia Mare si membru de vaza al PNT, presedintele organizatiei locale Baia Mare a partidului. Sanatoriul era compus din 18 cladiri. Doua dintre acestea erau mai mari, aveau doua etaje si parter, avand 15, respectiv 22 de incaperi. Turistii veneau aici nu pentru tratament, ci pentru odihna si recreere. "Pentru a respira aerul curat al orasului", turistii puteau folosi, pe perioada verii, paturi pliante in curtea sanatoriului sau in parc. Sanatoriul era deschis din 15 mai pana in 15 octombrie, iar pretul unei zile de pensiune era intre 180 si 240 lei pentru o persoana (erau incluse cazarea, plus trei mese pe zi).

Ciprian DRAGOS