CULTURA

* Un gazetar cu o colectie mai putin cunoscuta
Pietre si oglinda de Murano

* Ma tot mir
Istoria nu iarta

* Natiune, naratiune, fictiune -
Sarbatoare cu noduri…in grumaz

* GAZETA va prezinta
Cartea saptamanii
Exercitii de balistica


* REPORTAJ - Povestea celui mai vestit ceasornicar din Tara Lapusului
“Oi putea opri timpul?”

* ACTUALITATE - Ambasadorul SUA a revenit in impresionantul Maramures
Un plus de Excelenta

* Un gazetar cu o colectie mai putin cunoscuta
Pietre si oglinda de Murano

La scurt timp dupa nasterea GAZETEI, am aflat de la directorul Muzeului din Sighet ca institutia pe care o patroneaza detine o parte din piesele unei colectii mai putin cunoscute. Impatimitul colectionar este Teofil Ivanciuc, gazetar al GAZETEI, care a refuzat initial ideea aparitiei unui material despre piesele pe care le detine. Colectia este impresionanta si ca urmare am revenit cu propunerea care, de aceasta data, a fost acceptata.

Primele piese au fost achizitionate in 1986. Dupa 14 ani, Teofil Ivanciuc a pierdut o mare parte din colectie, sacrificata de dragul unei “mici” excursii in Marea Britanie, excursie care a durat mai bine de un an si jumatate.

Colectia de piatra

Utilajul litic din epoca pietrei nu spune mare lucru pentru neavizati, insa pentru specialisti el reprezinta singura sursa documentara pentru refacerea imaginii unei epoci. In colectia lui Ivanciuc se gasesc aproximativ 1200 de piese litice inventariate. Unele dintre ele se afla expuse la Institutul de Arheologie din Bucuresti, altele la Muzeul din Sighet, iar cea mai mare parte sunt inca inedite. Cele mai vechi obiecte dateaza din paleolitic, cele mai numeroase sunt din epoca bronzului si cele mai recente se inscriu in epoca medievala. Marea majoritate a pieselor litice a fost descoperita chiar de Teofil Ivanciuc pe terasele raurilor Tisa, Iza si Mara, asezari ramase inca inedite. Prin schimburi cu alti colectionari, colectia a fost imbogatita cu piese din Oltenia, sudul Transilvaniei, Dobrogea, zona Lapusului si a Baii Mari. Cele mai vechi piese provin din Libia, Algeria, Turcia si Siria. Alaturi de inventarul litic se gasesc varfuri de sageti din epoca bronzului si fragmente ceramice din neolitic.

Banu’ la ban trage

O valoare deosebita o au cele 200 de piese numismatice ale colectiei: multe piese romane din secolele I-IV, piese bizantine emise in vremea imparatului Vasile al II-lea Bulgaroctonul, ducati maghiari din secolele XVI-XVII, monede poloneze din vremea lui Ioan Cazimir, citeva medalioane funerare austriece din prima jumatate a secolului al XVIII-lea si un dupondiu din singura emisie monetara a imparatesei Valeria Fausta. Asemanatori ca forma cu monedele medievale sunt si cei 9 nasturi de bronz, despre care am aflat prin intermediul televiziunii nationale, piese turnate probabil in Boemia si care reprezinta singurele urme ale mineritului german de la Costiui (sfarsitul secolului al XVII-lea). Nasturii poarta inscriptii in limba germana.

Documente, fotografii, harti si carti

In ultima vreme s-a demonstrat faptul ca e bine sa ai acte de proprietate. Ivanciuc are numeroase asemenea acte (plus acte de vanzare sau cumparare), cele mai vechi datand de la jumatatea secolului al XIX-lea. Din 1893 dateaza un decret imperial vienez, care certifica numirea lui Berkner Iosif in functia de presedinte al Tribunalului comitatului Maramures. Alaturi de acest document se afla toata arhiva lui Berkner. Tot un decret imperial certifica decernarea unei medalii unui feroviar din Hunedoara. Cele mai vechi fotografii ale colectiei dateaza din 1890. Cele mai interesante sunt cele realizate pe un vas de razboi austriac in timpul desfasurarii unor operatiuni militare in timpul primului razboi mondial pe Dunare, in Marea Neagra si Marea Mediterana. Toate au pe verso stampila vasului. Demne de retinut sunt negativele pe sticla cu imagini de epoca (un circ aflat in trecere prin Sighet, prima masina ce a intrat in Marmatia etc). Cele 20 de harti originale ale lui Ivanciuc (topografice si militare) sunt legate de Tara Maramuresului, cele mai vechi datand din 1882. Singura harta care face exceptie de la aceasta regula este de fapt o copie a unei hartii a Transilvaniei, tiparita in 1526 la Nurnberg. Ultima parte a colectiei este reprezentata de carti (aproximativ 100). O lucrare despre teatru, tiparita in Germania, in 1784, cu caractere gotice, carti bisericesti romano-catolice din secolul XIV, carti evreiesti de teologie din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cu coperti din fildes, in format de mici dimensiuni, un tratat de teologie editat la Milano in 1851, un tratat de agronomie publicat in 1886 la Budapesta si o carte cu autograf ce a apartinut baronului Teleki, publicata la Viena sunt cele mai valoroase volume. Ivanciuc este mandru de colectia lui, in special cand se priveste in oglina baroca de secol XVIII adusa din Murano. Nu se gangeste ca va fi pradat pentru ca are doi aparatori ai colectiei, parte din ea: o icoana ferecata din Muntenia, cu scriere slavoneasca, cu imaginea Sfantului Gheorghe si un pumnal care a apartinut regelui Carol I al Romaniei. Colectia GAZETEI intregeste ansamblul.

Ioan BOTIS



* Ma tot mir
Istoria nu iarta

Tot felul de trepadusi politici uita ca istoria nu iarta. Poate iresponsabilii nu cunosc o definitie a istoriei. Impotriva celor care nici macar nu o considera stiinta, imi cer permisiunea sa le-o definesc, asa cum cineva, mult mai destept decat mine, o facea candva: “Istoria este stiinta care-i invata pe oameni ce n-au invatat din istorie”. Crescuti prin gradinitele politice ale unor educatoare cu stagii de pregatire efectuate prin umbra turlelor in forma de ceapa de la Moscova, o sama de “copilasi”, ajunsi pe gramada de gunoi, isi permit sa scurme si sa cotcodaceasca nevrotic impotriva unor oameni in fata carora ar trebui sa-si scoata palaria (sau creasta). Acum doua secole, exilat din toata Europa occidentala, francezul marchiz de Custine afirma ca “Moscova este ultimul loc din Europa unde caii hoardelor mongole au batut cu copita. Acolo s-a nascut Kremlinul.” Modul absolutist in care tarii Rusiei au condus destinele unui popor tinut in obscurantism s-a simtit si resimtit peste secole. Numai un popor inert si fara personalitate putea accepta doctrina comunista ca pe o doctrina de stat. Pentru aceasta era nevoie de gloate analfabete, vorba regretatului Petre Tutea. Mircea Eliade scria o carte intitulata “Impotriva deznadejdii”, afirmandu-si speranta ca poporul roman nu poate ceda in fata “ofensivei rosii”. Oameni de o valoare pe care Adrian Nastase nici macar nu o poate banui au murit in inchisorile comuniste pentru ca poporul roman sa se poata exprima liber. Printre ei s-au numarat si istorici de marca. Primul ministru pe care cu regret il avem, in incercarea de a face dovada potentelor sale intelectuale si politice, a mai comis o gafa monumentala, incercand sa-l ciupeasca (de muscat nu poate fi vorba, avand in vedere diferenta de valoare) pe Adrian Cioroianu. E drept ca acesta din urma este membru PNL, dar la fel de adevarat este ca discursul lui istoric a ramas neschimbat din perioada in care era fara apartenenta politica. Cioroianu este unul dintre exponentii de marca ai noului val de istorici romani. Nu-i vina nimanui ca PSD-ul n-a reusit sa atraga nici un istoric charismatic in randurile sale. Randurile de fata sunt expresia unei mirari cu gust amar: de ce n-am avut niciodata puterea si curajul (indiferent de optiunile politice) sa ne recunoastem valorile? Eu cred ca Adrian Nastase, nu se vrea exilat dintr-o Europa liberala in spirit si manifestari si nu sta pe o gramada de gunoi. Si-atunci, de ce da cu copita?

Ioan BOTIS



* Natiune, naratiune, fictiune -
Sarbatoare cu noduri…in grumaz

Haideti sa ne imaginam o duminica aprinsa a inceputului de iunie, cand mercurul (sau alcoolul) termometrelor incepe s-o ia razna, indicand febra unui promitator debut de gripa. Mai stabilim si locul, ca intr-o cuminte compunere scolareasca: marea agora a Primariei Targu-Lapus. Apoi, pentru ca imaginatia domniilor voastre, sa nu aiba mult de dibuit printre amintirile rapuse de prea grabitul sezon estival, mai adaugam elementul proustian al mirosului de bere turnata lenes in paharele de plastic pana la linie, al micilor decongelati si aruncati pe gratarele incinse si adierea suava a vocii copilului minune si a altor rapsozi contemporani ascultati cu placere de taximetristii hotarati ai urbei noastre. Daca ati rezolvat acest exercitiu al imaginarului, nu va va fi greu sa vi-l inchipuiti pe omul de cultura, cum abandoneaza grabit cartea pe masa – cu filosofi si oratori pusi la rece - , cum uita de mituri si rituri, si cum alearga sprinten, cu narile frematande, spre editiile revazute si adaugite ale Sarbatorii Lapusului. Departe de toate aceste “elemente definitorii” pentru zilele unui oras, in Casa de Cultura a Tarii Lapusului, 16 oameni s-au adunat sa horeasca lapuseneste, cu noduri. Si pentru ca totul sa fie natural, nici spectatorii nu i-au stingherit, caci horitorii si organizatorii depaseau numarul celor adunati in sala. Dar nu acest lucru il supara pe mosul venit din Ungureni, Costeni sau Suciu de Sus, ca el oricum canta oilor sale si n-are nevoie nici de magarul din mijlocul turmei sa-l aplaude. Mai rau e, ca dupa ce a innodat cateva cantece pe scena, spre bucuria fetelor spalate, a primit in mana arsa de coasa si de sapa, un plic cu 50.000 lei, de nu-i ajunge mosului nici de o féle de horinca. “Apoi, domnisor, la anu’ noi nu mai vinim, ca si ase am lasat marhale fara apa” – mi-au spus cativa dintre cei care au coborat umiliti de pe scena cu frumoasele diplome colorate in mana. Spre deosebire de colegul meu, am invatat sa nu ma tot mir de aceste lucruri intr-o Europa care ridica pe primul loc la Eurovision cantecele obisnuite ale pietelor noastre de haine vechi, de premiile horitorilor unui festival ce-si propune “pastrarea autenticitatii creatiilor populare”, de absenta primarului (membru in juriu) de la aceasta manifestare. Nu ma mir, ca de buna seama, domnia sa era ocupat cu painea si circul datorate cetatii. Cum paine multa n-au primit nici macar cei care au venit sa horeasca, a mai ramas din acea duminica torida, un circ de toata frumusetea. Din pacate vom uita mult mai repede sa horim cu noduri, decat sa ingurgitam mici si bere si sa ascultam creatiile minunii carpato-danubiano-pontice.

Emanuel LUCA



* GAZETA va prezinta
Cartea saptamanii
Exercitii de balistica


Sub titlul Exercitii de balistica editura Eikon prezinta majoritatea articolelor publicate de Radu Saplacan in perioada 1979-1989 in revistele Tribuna si Astra. Considerat de apropiati un om generos si risipitor, Radu Saplacan a reusit sa-si creeze in acelasi timp imaginea unui critic sever si de temut. “Surprinzator, cand toata lumea se astepta sa-si publice textele critice intr-un volum, el a debutat cu o carte de poezie. Ne avertiza doar, ca pregateste o carte de critica. Din pacate, gandul, proiectul n-a fost dus pana la capat”, afirma Ioan Pintea si Sorin Garjan, cei care s-au ingrijit de aparitia cartii. Critic literar cu o judecata reflexiva, Radu Saplacan realizeaza radiografii ale literaturii nimanui, literaturii infantile, si a literaturii futile. Alternand aprecierile cu ironia fina, Radu Saplacan se erijeaza cu succes nu doar in critic, ci chiar in critic al criticilor. “Daca ar fi sa judecam dupa epidemia periodica de entuziasm cu care sunt intampinate in gazetele literare mai toate aparitiile, indiferent de valoarea lor reala”, considera adversarul apologeticii si partizanul criticii, a acestei arte de a discerne si alege, dupa cum o definea St.-Beuve, criticul n-ar fi altceva decat “un soi de rentier al scriitorilor, suferind de evidente complexe de inferioritate…culturala”. Refuzand statutul de rentier al oricui, Radu Saplacan a reusit, constient de pericolul inlocuirii unui complex cu altul, sa evite ceea ce numea “superioritatea autoestimativa”, defavorabila spiritului critic. Tehnic si exact in afirmatii, criticul intre critici, trecut in nefiinta acum un an, a putut fi si un poet intre poeti. Cuprinsul cartii poate convinge orice sceptic: Judecatorul de papusi, Exil pe o boaba de piper, Parabola orbilor, Geometria iluziei sau Iarna e o alta tara. Literatura clasica, poetii anilor ’80, linistea de dupa mitul Stanescu, proza lui Camil Petrescu, filozofia lui Kant, critica lui Calinescu si debuturile poetice se reunesc intr-un exercitiu intelectual pus in slujba culturii. “Diversitatea unei culturi nu poate fi slujita in afara judecatilor transante” este o afirmatie definitorie pentru cartea pe care v-am prezentat-o.

Ioan BOTIS



* REPORTAJ - Povestea celui mai vestit ceasornicar din Tara Lapusului
“Oi putea opri timpul?”

Stres, aglomeratie, intarziere, oboseala, lipsa timpului liber. Asa poate fi descrisa societatea pentru care ceasul a devenit cel mai aprig dusman, dar si unul dintre cele mai necesare obiecte. Ceasornicul demonstreaza repeziciunea cu care se scurg clipele, fiind un martor tacut al existentei noastre efemere. Daca cei mai multi regreta descoperirea ceasornicului, altii prefera sa traiasca intre zeci de ceasuri care pazesc scurgerea implacabila a timpului.

In Tara Lapusului nu exista om care sa nu fi auzit de celebrul ceasornicar din Suciu de Sus. Gavrila Burzo este atat de indragostit de ceasuri, incat nu se multumeste doar sa le “vindece”. Ceasornicarul a adunat o impresionanta colectie de ceasuri. In trei camere ale casei are expuse sute de ceasuri.

Case vechi, drumuri pietruite, miros de tei, oameni care se intorc agale de la munca campului, copii-vacari, pajisti inflorite, o biserica din lemn cu clopote mute. In comuna Suciu de Sus, timpul si-a pierdut insemnatatea. O batranica cu parul alb si fruntea “sculptata” de amintiri ne conduce spre cel mai vestit ceasornicar din zona, Gavrila Burzo. “Dincolo de podetul de pasta parau. Dupa ce treceti de colibele tiganilor, la o casa mare. Acolo sede Gavrila.” Femei cu fuste pestrite, prunci, colibe din lut acoperite cu folie, latratul unui caine care sfideaza linistea. Barbatul inalt care a iesit la poarta are fata arsa de soare. Cu mainile crapate, strange cu putere furca. Lui Gavrila Burzo nu-i plac vorbele si, initial, a ezitat “sa primeasca oaspeti”, dar dupa ce a inceput sa vorbeasca despre ceasurile lui, a devenit dezinvolt. Ochii sai aveau un licar ciudat.

Povestile ceasornicarului

“Ceasornicaria am invatat-o sangur. Tata m-o pus sa aleg intre scoala si meserie. Mi-o placut tatdeauna ceasurile si de meseria asta ii nevoie tat timpu’. Primul ceas pa care l-am desfacut a fost vechiul nost ceasornic de masa, care nu mai merea. Atunci am inceput sa fiu interesat de mecanismul de functionare a ceasurilor. Apoi am lucrat la plantatul puietilor, la pepiniera. Odata, m-o prins ploaia si m-am dus la un vecin, acolo, aproape. Am vazut pa parete un ceas cu pendula, cu sculptura foarte frumosa, da era stracat. I-am zis sa mi-l dea la mine, ca il repar. Ase am inceput sa colectionez ceasuri. Le cumparam ba de la colectionari din Cluj, Arad, Timisoara, ba din targuri, ba de la oameni. Majoritatea o fo’ stracate, da am avut io ac de cojocul lor”, spune ceasornicarul. Camera in care ne-a condus Gavrila Burzo iti da impresia ca te afli intr-un muzeu de istorie a timpului. Zeci de ceasuri de perete vechi, in diferite stiluri: cu pendula, cu cuc, cu cadran pictat, ceas de bucatarie in forma de tigaie, ceasuri cu sculpturi impresionante. Ceasornicarul se opreste in dreptul unui ceas de perete cu cifre romane. “Asta ii cel mai valoros, ii din secolul al XVIII-lea. L-am gasit intr-un catalog de ceasuri. Io l-am cumparat de la un colectionar din Cluj. N-o mars, am stat o luna sa-l repar. Ii din lemn de abanos si apartane de stilu’ Rococo. Am putut capata un milion de lei pa el, pa vremea lu’ Ceausescu, da’ nu l-am dat.” Pe masa sunt asezate foarte multe ceasuri. Unele dezmembrate, altele stricate. Mesterul ridica un ceas inchis intr-un glob de sticla. Spune ca are o singura bataie si trebuie tras numai o data pe luna. L-a mostenit de la bunica sa, care era servitoarea familiei Teleki din Cluj Napoca. Langa el este asezat un ceas cu ace din fildes si unul pictat cu motive vanatoresti, pe care le-a achizitionat de la o consignatie din Bucuresti. Pe peretele din fata este expus un ceas sculptat din lemn de trandafir, tot din secolul al XVIII-lea, pe care ceasornicarul l-a cumparat cu 500 de lei in 1975 de la un barbat din Grosi. Pe vremea aceea erau bani, nu gluma. Intr-o alta camera, Gavrila Burzo are expuse ceasuri de mana de marci renumite: Doxa, Tellus, Darwil, Roamer, Atlantic. Incaperea alaturata adaposteste cateva zeci de ceasuri de masa. Majoritatea au cifre romane. Unele au ecranul innegrit din cauza “batranetii”, dar functioneaza. Gavrila Burzo scoate dintr-un sertar un ceas sub forma de pendula. “Aista l-am cumparat de la servitorii unui grof, nu stiu ce-o facut, poate l-o furat. Io l-am luat lesne atunci, ca era stracat, da’ am stat mai bine de-o luna sa-l repar. Are cadranul din argint. Numa’ o data trebe’ sa-l atingi si mere sapte zale”, spune mesterul. Chiar daca nu se poate lauda cu o situatie financiara deosebita, Gavrila Burzo, in varsta de 50 de ani, nu intentioneaza sa-si “stirbeasca” impresionanta colectie de ceasuri. “Nu le-as vinde pantru nimica in lume! Stiu ca trebe’ sa fie scumpe amu, da’ mie mi-s tare dragi. Poate mi-or mosteni si copiii dragostea pantru ceasuri. Fiica-mea o zas ca le-a vinde si si-a cumpara vila, da ficioru o zas ca le inchide intr-o cutie si le tane de amintire. Nu stiu di ce am prins io drag de ceasuri, poate pantru ca nu vreu sa imbatranesc si daca am atatea ceasuri oi putea opri timpu’”, spune zambind vestitul ceasornicar.

Ioana LUCACEL



* ACTUALITATE - Ambasadorul SUA a revenit in impresionantul Maramures
Un plus de Excelenta

Plicticoasa viata politica maramureseana a fost dezmortita de vizita privata a lui Michael Guest, ambasadorul SUA in Romania. Vacanta ambasadorului si a invitatilor lui a inceput cu o iesire in natura, pe Valea Vaserului, urmata de o trecere prin localitatea Sapanta. La mijlocul saptamanii trecute, ambasadorul SUA s-a intalnit la sediul Prefecturii Maramures, cu diverse personaje si personalitati. Apoi a pornit spre Manastirea Rohia si de-acolo direct spre Bucuresti.

La cei 44 de ani, Michel Guest, ambasadorul SUA in Romania, are o bogata experienta in diplomatie, castigata pe parcursul celor peste 20 de ani in serviciul SUA. A intrat in diplomatie in 1981, fiind specializat pe politici de securitate (inclusiv NATO) si pe intarirea societatii civile si a legislatiei. A lucrat la Consulatul General din Hong Kong, Biroul de Securitate Europeana si Afaceri Politice de la Washington, Ambasada SUA din Moscova, Ambasada SUA din Paris. A fost numit Ambasador al SUA la Bucuresti in 24 septembrie 2001.

Recenta aparitie a ambasadorului pe plaiurile morosene a fost o continuare a vizitei de anul trecut (cand a fost insotit si de presedintele Ion Iliescu). Michael Guest a avut o intalnire in cerc restrans cu prefectul Liviu Bechis, primarul Cristian Anghel si presedintele Consiliului Judetean, Alexandru Cosma. Intrevederea a fost urmata de o conferinta de presa, cadru in care, am descoperit un personaj politic elegant, manierat si foarte abil in raspunsuri. Michael Guest a vorbit despre valorificarea potentialelor resursele ale judetului si necesitatea dezvoltarii infrastructurii. “Maramuresul are nevoie de investitii in infrastrucutra. Fiind un judet de granita, trebuie sa existe o structura de drumuri pe axa nord-sud si pe axa est-vest”, a afirmat Guest. Referitor la problema coruptiei si la recentul schimb de replici cu presedintele Iliescu, Michael Guest s-a aratat a fi un adevarat diplomat. “Am avut mai multe discutii cu presedintele pe aceasta tema. Eu am fost sincer in ceea ce am spus. Coruptie exista peste tot in lume. Si in Romania este o problema cu coruptia, care trebuie rezolvata. Investitorii americani, interesati de Europa de Est, se informeaza in primul rand de nivelul coruptiei dintr-o tara. In conditiile actuale, multe companii aleg alte tari. Romania are potential si trebuie sa mearga inainte”, a specificat oaspetele. Dupa problemele politice, discutia a trecut pe o latura mai linistita. Intrebat daca a fost la pescuit sau doar s-a plimbat prin natura, ambasadorul a admis ultima varianta, dar a specificat ca a gustat din pastravii nostri, care sunt deliciosi ca si cei din America.

Scotch vs horinca

Guest a mai amintit ca pastravii nu sunt unicul deliciu de care a avut parte in Maramures, ci a fost impresionat si de traditionala tuica de prune, pe care o prefera unui pahar de Johnny Walker. Dupa ce s-a dres cu fineturile locale, ambasadorul a facut o vizita la Manastirea Rohia, in dupa amiaza zilei de joi, iar spre seara a luat avionul spre Bucuresti. Inainte de plecare, ziaristii locali l-au intrebat daca ne vom putea baza pe serviciile de lobby pe care Excelenta Sa le va face in contul judetului. Ambasadorul a zambit si ne-a transmis un “Yes” optimist. See you soon!

Ciprian DRAGOS