CULTURA

* Genialii Maramuresului, premiati de GAZETA de Maramures
Luxul care ni-l permitem

* Natiune, naratiune, fictiune
Ionel, Ionelule

* Ioan Marchis, sculptorul care da viata si mister bronzului
Demiurgul esafodului spre cer

* Mihai Dancus, directorul Muzeului Maramuresului din Sighetu Marmatiei
Ctitorul de muzee

* Genialii Maramuresului, premiati de GAZETA de Maramures
Luxul care ni-l permitem

Cu cateva saptamani in urma, GAZETA de Maramures a incercat sa mai urneasca lucrurile dintr-o imobilitate care sperie. Ideea era simpla: cativa elevi maramureseni, geniali, urmau sa primeasca o bursa de 1.000.000 de lei pe luna (si pe pamant) timp de un an de zile, cu o singura conditie: sa demonstreze ca sunt cei mai buni.

Aparent, lucrurile sunt extrem de simple: aduni niste elevi, le dai niste teste, le corectezi, dai note si il premiezi pe cel care obtine nota cea mai mare. Simplu si crestineste... Exista insa si reversul medaliei si partea intunecata a oglinzii in care ne privim cu tontii si nu ne recunoastem. Cum altfel am putea aprecia binele, daca n-am sti ce e raul, cum altfel ne-am delecta cu frumosul, daca nu ne-am oripila in fata uratului si cum altfel, daca nu cazand in fiecare zi, am putea aprecia inaltimile?

Problema cu cultura

De mai bine de 13 ani (cifra purtatoare de ghinion) intreaga suflare romaneasca geme dupa (si reclama) relansarea unei culturi romanesti suferinde. "Greii" s-au dus - in general - inspre alte zari, lasand plavanii sa stinga lumina intr-o tara muribunda din punct de vedere cultural. Politicieni de ocazie, ministri de parada, jurnalisti din intamplare (cazul subsemnatului), profesori cu diploma (cazul subsemnatului), parinti care nu mai au vreme sa se ocupe de educatia copiilor, artisti, palmasi si orice alt biped cu pretentie de roman acuza, in stanga si-n dreapta, ca nimic nu se face pentru cultura. Invatasem candva (cu aceasta mirifica ocazie, am realizat ca pana si cartile te mint) ca o societate aflata in criza reuseste sa-si gaseasca energiile necesare pentru a scoate la suprafata valorile de care are nevoie pentru a merge mai departe. Adolescentii pe care GAZETA ii va premia sunt oamenii care (cel putin asa speram) vor face ceva pentru ca lucrurile sa se indrepte spre bine. Speranta moare ultima ... Pentru ei, daca nu pentru noi, fiecare ar trebui sa faca ceva. Regretabil este faptul ca pana si profesorii uita ca, pana la urma, valoarea unei tari este data de oamenii remarcabili pe care aceasta ii da si ii pastreaza. Departe de mine gandul de a arunca anatema asupra intregului corp profesoral. Cei mai multi dintre profesori sunt oameni dedicati profesiei lor. Exista, insa, ca-n orice padure, si vreascuri. Uitand ca a fi profesor nu inseamna doar a preda, a asculta, a da note, a-ti lua avansul si restul de plata (e drept mizerabil, dar asta e o alta discutie), cativa dintre dascalii la care GAZETA a apelat pentru a obtine sprijinul in vederea organizarii concursului au refuzat sa ne sprijine. Unii la modul elegant, altii destul de grobian. Motivele invocate difera de la om la persoana: "Am uitat sa fac subiectele!", "Cere o munca de cercetare indelungata!", "N-am timp!", "Asa, chiar pe gratis?" Probabil, peste o vreme, genialii GAZETEI vor pleca dintr-o tara in care prea putini au facut eforturi pentru a-i pastra. As putea pune ramasag ca oamenii care vor protesta cel mai mult impotriva faptului ca nu se face nimic in tara asta pentru a-i promova valorile vor fi cei care n-au avut timp, n-au avut vreme de cercetare, au uitat ceva fundamental pentru un dascal sau nu li s-a incarcat cardul pentru un efort pe care ar fi trebuit sa-l faca din suflet. Raman pentru noi, de o eleganta remarcabila, adevaratii profesori (oameni pe care ii vom aminti la vremea potrivita, la fel ca si pe ceilalti), care si-au sacrificat din timp si din suflet - in ordine inversa - pentru ca viitorii fauritori de cultura in Romania s-o duca putin mai bine azi decat ieri. A nu stiu cata oara, imi revine in memorie afirmatia lui Petre Tutea: "Profesorul este ca si tamplarul care ia lemnul din noroi, il spala si face din el mobila de lux!" Intr-o Romanie innamolita, viitoarea cultura romaneasca are nevoie de ei. E un lux pe care ar trebui sa ni-l permitem.



* Natiune, naratiune, fictiune
Ionel, Ionelule

Dumneata, iubite cetitoriule, nu-ti dai seama cat sunt de bogat. Nu pricep acest lucru nici prietenii pe care ii invit “acasa", in apartamentul luat cu chirie, unde toate amintirile mele se dezlipesc palide de obiectele straine de prin casa. Si totusi, ma simt bogat, chiar si atunci cand numar ultimii bani in mana transpirata a casieritei de la ghiseul de taxe si impozite. Dincolo de zidurile murdare ale acestei cetati, stapanesc (cu acte in regula) peste pamantul unde, acum cateva decenii, Claude Romano a compus melodia “Ionel, Ionelule". Am sa va propun un exercitiu de imaginatie: se facea ca, intr-o seara de vara “cand se duce luna la culcare", cativa studenti ai conservatorului bucurestean, invitati la conacul familiei Anca din Copalnic Manastur, incercau sa-si piarda iubirile intr-un joc al notelor muzicale “visand la luna si la stele" intr-o sura mirosind a “fanul de curand cosit". Poate ca nu veti desavarsi acest exercitiu decat adaugand parfumul interbelic al boemei artistilor bucuresteni, evadati in colturi uitate de tara. Numele autorului melodiei de care va vorbesc, “ascunde" pe cel al unui muzician care, dincolo de creatia muzicala a ramas si un mare condeier - George Sbarcea. Unele dintre melodiile lui au depasit perimetrul tarii noastre, ajungand sa fie fredonate in orasul “Dunarii albastre"; altele au calatorit si mai departe, pana la Tokyo, Paris sau New York, cunoscand numeroase versiuni interpretative si o popularitate care a facut - cum este cazul cantecului “Ionel, Ionelule" - sa se uite autorul lor. Uitare care, in asemenea imprejurari, devine un titlu de glorie, cand cantecul a ajuns sa apartina tuturor - spunea in 1988 dr. Grigore Constantinescu. In vremea aceea, vorbele criticului muzical pareau veridice si mai spunea domnia sa pe ton de prevestire: “melodiile lui au trecut peste timp fara a pierde din culoare si farmec, fara a fi atat de <> incat se se spulbere in fata unei priviri tinere". Nu-i vorba, ca si aici are dreptate: tata pare mult mai tanar cand asculta aceasta melodie, decat orice manelist cufundandu-se in creatiile minunii carpato-danubiano-pontice. Dar dincolo de toate astea, peste aceste cantece se asterne praful uitarii. Le mai descoperim doar din cand in cand si ne simtim mai bogati cu tineretea frumoasa a parintilor nostri.

Emanuel LUCA



* Ioan Marchis, sculptorul care da viata si mister bronzului
Demiurgul esafodului spre cer

Nu stie daca e consacrat si nici nu se avanta in comparatii cu ceilalti artisti. Lucrarile care s-au pierdut in lume ("ca niste copii plecati sa-si caute rostul") si satele de pe raul Mara (din care si-a luat lutul primelor creatii) nu sunt extrase din vreo legenda, ci din traiectoria unuia dintre cei mai cunoscuti sculptori contemporani, Ioan Marchis.

La orele asfintitului, Centrul Vechi al Baii Mari pare o arhaica fotografie in alb-negru. Cenusiul cladirilor innegrite de vreme da senzatia ca piata larga, ticsita de utilaje de constructie, pare pustie. Un felinar "batran" palpaie rar, plictisit de vreme si inghetat de martie. In spatele unei usi din lemn, tapetata cu afise, se afla o alta lume, un univers mistic al formelor. Peretii inalti par gata sa se prabuseasca sub greutatea blidelor populare, ulcioarelor, ceasurilor si candelabrelor vechi. Printre lazi de zestre, oglinzi vechi, icoane, tablouri, machete de statui si schite il gasesc pe unul dintre cei mai cunoscuti sculptori contemporani, Ioan Marchis. Desi are peste 18 lucrari in tara si si-a expus sculpturile aproape peste tot in lume, se considera un om obisnuit. A inceput sa sculpteze pentru a nu-si supara familia si profesorii, apoi actul creatiei i-a intrat in sange. "E ca o boala. E ca si cum ai o grupa de sange. Daca ai inceput sa sculptezi, refuzi sa faci altceva, asa cum refuzi o alta grupa de sange", sustine artistul.

Remarcat de Vida Gheza

A invatat sa modeleze lutul la varsta de 7 ani, la o moara de pe raul Mara, unde lucra tatal sau. Folosea argila din rau pentru a modela portretele prietenilor de joaca. Tot atunci a descoperit ca folosind lemnul sau fierul poate arma lutul si poate face statui. Pe vremea aceea, sculptura era o joaca, iar "statuile", carora le punea... palarie, erau folosite doar pentru a speria femeile ce veneau la rau. Bunicul sau, dulgher de profesie, i-a fost primul profesor. "M-a pus sa fac dintr-o piatra moale, un cap al lui Pintea, care e si acum in casa lui. Tinea foarte mult sa fiu artist. El m-a atras spre sculptura si forma. De la el am invatat ca piatra trebuie sa ramana rotunda, la fel ca pietrele de moara, iar lemnul sa fie intreg, ca o grinda. Am inceput sa caut in sat carti despre sculptura. M-a atras Michelangelo, pentru ca avea formele rotunde. Am copilarit intr-un univers aproape mistic, iar copilaria este foarte importanta pentru evolutia unui artist. Ascultam povestile spuse la sezatori, primavara traiam cu spaima ca va veni un sloi urias sa ne darame casa, si multa vreme am crezut ca in unul dintre satele din apropiere traieste un balaur. Toate acestea mi-au folosit mai tarziu, pentru ca lucrarile mele au tendinta de a incifra misterul, nu de a deschide spre un inteles. Satul mi-a deschis imaginatia. Sculpturile mele, mai ales cele in lemn, se apropie de folclor. Se vede acea tensiune, acel freamat interior al taranilor care luptau pentru supravietuire", a spus artistul. Apoi, s-a trezit la Liceul de Arta in Baia Mare. Multa vreme, orasul, care contrasta cu lumea mistica a satelor maramuresene, l-a inhibat. A fost "descoperit" in clasa a IX-a de Vida Gheza. Sotia lui Vida era directoarea liceului si sculptorul a trecut intr-o zi prin atelierul scolii. L-a atras o lucrare figurativa a lui Marchis, un ioghin care privea in sus, cu mainile rasucite. Cu acea lucrare a participat la un concurs in Cluj si a castigat un premiu. A fost primul imbold. Profesorul l-a indemnat sa urmeze sculptura, desi era atras de literatura, filosofie si psihologie.

Despre eternizarea lutului

Prima expozitie personala a avut-o dupa absolvirea facultatii, in Baia Mare. Foarte emotionat, i-a spus mamei ca vrea sa faca un vernisaj si trebuie sa pregateasca niste oale cu sarmale si niste vin. "Saraca mama a facut multe oale cu sarmale, iar eu ma ingrijeam mai mult daca lumea mananca si bea, decat daca imi admira lucrarile. Spre sfarsit, mi-am dat seama ca in loc sa fac un vernisaj, am facut un chef cu sarmale si vin. Am inceput sa rad singur, dar nu si-a dat nimeni seama care era motivul", isi aminteste Marchis. Au urmat expozitii si lucrari care "s-au pierdut" prin lume, ca niste copii care isi iau zborul de acasa. "Sculpturile sunt ca niste haine pe care le inlatur. Dar mi s-a intamplat, de curand, lucrand la o sculptura, sa confund hainele cu corpul, cu organele interne. Asa sunt si eu cu lucrarile mele. Nu mai stiu unde e limita dintre mine si ele. De aceea ma atrage bronzul. E un metal care te lasa sa visezi. Bronzul e, de fapt, eternizarea lutului. E ciudat ca un fiu de taran din Barsana e atras de un metal cult, pot spune. Dar bronzul e, de fapt, lut, iar lutul poate fi atins, modelat. Dalta e doar un intermediar intre om, gest si creatie artistica. Mi s-a intamplat sa ramana amprenta, forma degetului pe o statuie".

Elegia taranului

Machetele sunt inspirate din fotografii de tarani de la inceputul secolului, din portrete descrise de sociologi sau din figuri pe care si le aminteste din copilarie. Unul dintre ei ar fi Mosu Deac din Bogdan Voda. "Taranul merita un monument si o intreaga filosofie. Taranul e doctor, arhitect, magician, artist si, din pacate, e pe cale de disparitie. Am avut si modele, dar nu-mi place sa le pun sa pozeze. Le memorez trasaturile si fac portrete din memorie. Am avut o prietena la Cluj in perioada studentiei. Era balerina si foarte frumoasa. Aveam tema, la facultate, sa fac un portret. I-am facut portretul din memorie, fiinca abia astfel poti sa dai frau liber imaginatiei, cand persoana respectiva nu e acolo. Dupa ce am fost in Egipt, am facut o egipteanca, tot din memorie. In arta nu este important obiectul pe care il reprezinti, ci gestul artistic. Asta e diferenta dintre fotografie si pictura sau sculptura. Fotografia ia un moment din viata unui obiect sau a unei fiinte, ceea ce nu e drept, fiindca totul se transforma. Pictorul sau sculptorul introduce acesta drama a transformarii, iar viata pe care i-ai luat-o obiectului sau fiintei respective e inlocuita de propria ta viata consumata in timpul creatiei". Elementele distinctive ale sculpturilor lui Marchis sunt mainile si fata, pentru ca au foarte multa expresivitate. Iar taieturile dure, ochii infundati in orbite, cercanele, durerea din privire, incruntarea sprancenelor, nu fac decat sa ilustreze lumea contemporana. Gri, intunecata, aspra. "Imi construiesc expresivitatea lucrarilor pe o anumita cultura, dar cultura poate fi o capcana. Un om pierdut in cultura nu se intoarce la o creatie autentica niciodata. Cu cat esti mai cult, cu atat iti lipseste mai mult spontaneitatea copilariei. Cultura te poate inhiba, iti poate demonstra cat esti de mic si cat de greu poti depasi anumite valori. Cultura te poate transforma in nisipul istoriei. Brancusi, de exemplu, a facut eforturi extraordinare sa revina la copilarie. Este ca a doua nastere".

50.000 de dolari pentru a-si "ucide" lucrarea

A daruit multe lucrari, dar nu le-a folosit niciodata ca "moneda forte". "Poate ca presedintii nu au lucrari de ale mele, dar de la rangul de ministri la oameni simpli, am daruit multe. Pentru ca imi place sa daruiesc si pentru ca multi oameni n-au bani sa le cumpere. Mi s-a intamplat de multe ori sa vina cineva la atelier sa cumpere o lucrare pentru un profesor, un medic sau pe altcineva. Eu n-am facut astfel de compromisuri. Mi-a oferit cineva odata 50.000 de dolari sa-mi daram o lucrare! Ma aflam intr-o perioada proasta, m-am framantat noptile, am plans, dar am avut puterea sa-l refuz. Poate daca mi-ar cere cineva sa mut o lucrare as accepta, dar sa daram ceea ce am facut, nu pot. Desi eu cred in teoria locului. Cred ca locul are memorie, te poate astepta, ii e dor de tine sau chiar te poate uita". De un an, lucreaza la statuia ecvestra a lui Bogdan Voda. Cea mai grea lucrare de pana acum. Cand va renunta la arta monumentala, doreste sa se axeze pe arta figurativa. Lucrari mai mici, din lemn, cu forme abstracte si decorate cu diferite materiale. Dupa vizita in Egipt, a inceput sa foloseasca diferite materiale. In prezent, lucreaza la un Christos din bronz, decorat cu pietre semipretioase.

Intre mistic si cenusiu

Nu mai tine minte numarul lucrarilor din tara. Nici soarta lor nu-l intereseaza. "Mi-e frica sa nu fiu catalogat drept un artist care incerca sa-si adune opera cantitativ, pentru a obtine un premiu. Nu numarul lucrarilor conteaza, important este daca acestea au luat ceva din mine sau nu. S-a intamplat de multe ori sa nu fiu multumit de o anumita lucrare, insa acele sculpturi nu le vedeti. Pe Mihai Viteazu l-am refacut de mai multe ori. Nu am emotii la dezvelirea unei statui, desi iesirea pe piata de arta reprezinta un risc enorm. Abia atunci poti sa vezi cum esti catalogat. Am emotii daca exprimarile celor prezenti se apropie de ceea ce eu numesc viata si misterul unei statui, de ceea ce am vrut eu sa spun. In lucrarile mele se afla toata lumea contemporana, toata viata mea de pana acum. Artistii ilustreaza lumea in care traiesc". Fiecare lucrare e o parte din el si asta se vede in lucirea privirii atunci cand vorbeste despre "copiii lui" si din lacrima care aluneca incet pe obraz cand povesteste despre locurile din care si-a luat lutul primelor creatii. Nu stie daca e consacrat sau numai daca soarta i-a fost favorabila. Nu se compara cu ceilalti sculptori, fiindca fiecare artist are lumea lui. O lume aproape ireala pe care putini o inteleg. Usa din lemn se inchide. Artistul ramane in lumea lui. Imi fac loc printre picaturile de ploaie, carora abia acum le observ cu adevarat forma. Cativa muncitori se intorc grabiti spre casa. Lumea reala e cenusie, incruntata si obosita. Sculpturile lui Marchis asteapta jertfa zapezii trecute ingropate-n mister, devin albe si...

Spanzuratoarea
"Arcul Solar" (sau "Spanzuratoarea", cum ii spun baimarenii) a fost ridicat in 1984 si este un omagiu adus dulgherilor din Maramures, care ridicau biserici si case si, deopotriva, bunicului sau. "Batranul m-a invatat sa nu tai un lemn decat daca am mare nevoie de el si daca totusi il tai, sa-l las intreg. Sa nu-l cioplesc. Sa nu fac din el decat o grinda. Arta dulgherilor maramureseni e cea a lemnului lung. Arcul solar are patru intrari si o singura iesire, spre cer. Sectiunea acestei lucrari a fost luata de pe o camasa maramureseana. N-a fost inteleasa niciodata si de aceea nici n-a fost iubita de baimareni. Acum o iubesc copiii si tinerii, pentru ca ea comunica foarte multe lucruri", a spus artistul.

Bustul din Parlament

Printre cele mai valoroase lucrari ale artistului se numara "Nicolae Iorga", "Pintea Viteazul", "I.C. Bratianu", "Mihai Eminescu", "Gh. Pop de Basesti", "Octavian Goga", "Mihai Viteazul", "Gh. Bratianu" "Atanasie Mot Dambu", Ansamblul statuar "Avram Iancu si "I.G. Duca".
"Nu pot sa spun care e preferata mea. E ca si cand ai intreba o mama pe care copil il iubeste mai mult. Dragostea mea pentru lucrari e ca lumina, se distribuie egal pentru toate. Cea mai importanta cred ca este Gh. Bratianu, care e expusa in holul mare al Parlamentului. La dezvelire au fost reunite cele doua camere si au fost prezenti toti ministrii. De fiecare data cand vad la televizor transmisiuni din holul Parlamentului, imi vad si lucrarea. Aceea e cea mai publica."

"Afara", maestru

A avut expozitii in Romania, Ungaria, Italia, Franta, Anglia, Egipt, Germania, Israel, Japonia, Austria si SUA. Surpriza cea mare a avut-o, insa, la Roma, in 1994.
"Zoe Dumitrescu Busulenga mi-a organizat acea expozitie. Era si ziua mea de nastere. Atunci m-am simtit cu adevarat alintat. In Romania n-am avut niciodata 10 sau 15 minute pe un post de televiziune, Roma mi-a oferit 30 de minute intr-o emisiune culturala pe Rai 3. Romanii sunt destul de zgarciti cu personalitatile pe care le au, afara sunt mai bine primit, sunt vazut ca un maestru, ca un mare artist. Aici sunt suspectat tot timpul ca... mi-am aranjat lucrarile."

Ioana LUCACEL



* Mihai Dancus, directorul Muzeului Maramuresului din Sighetu Marmatiei
Ctitorul de muzee

Paradoxal, este mai bine cunoscut in strainatate! A ctitorit mai multe muzee, inclusiv casa memoriala "Elie Wiesel". A ridicat Muzeul Maramuresului de la gradul 4 (ultimul) la rang regional (aflat ca statut imediat dupa "national"), dar meritele nu s-au dovedit suficiente pentru a primi macar titlul de Cetatean de Onoare al Sighetului.

Ioan Marchis, directorul Directiei pentru Cultura Maramures, spunea ca personalitatea doctorului Mihai Dancus eclipseaza si nu ne dam seama de valoarea sa, doar pentru ca este prea aproape de noi. De peste treizeci de ani strange, inregistreaza sau fotografiaza tot ceea ce este demn de retinut din cultura populara maramureseana.
Reporter: In general, vorbiti despre muzeu sau Maramures. Ce-ar fi sa faceti o exceptie si sa vorbiti despre dumneavoastra?
Dr. Mihai Dancus: Eu ma confund cu muzeul (rade). M-am nascut iarna. Tata si mama se jucau cu zapada prin curte, ea a alunecat, a cazut si... asa m-am nascut. La sapte luni. N-am facut clasa intai. Tata era preot in Stramtura, iar la noi locuiau cateva invatatoare basarabence. Una dintre ele m-a dus la scoala ca s-o mai scape pe mama, iar la sfarsitul anului scolar mi-a dat premiu si m-a trecut in catalog. Intr-a doua m-am dus la bunici, la Harnicesti, si am ramas acolo. Am asistat la vizitele Securitatii si arestarea bunicului (a fost inchis patru ani si jumatate, fara sa fie condamnat). Apoi, am venit la Sighet, unde am avut profesori extraordinari (doamnele Berinde si Balea sau domnul Valeanu). Am urmat Liceul Dragos Voda, unde am fost curtat sa intru in UTM. Am fost chiar primit de cateva ori, dar m-a respins "raionul". Eram fiu de burghez. In 1959 eram in ultima clasa si, prin hotararea C.C., am fost exmatriculat din toate scolile din Romania, pentru activitate anticomunista.
Rep.: Ce se intamplase?
M.D.: Am adus de-acasa, din biblioteca lui tata, carti interzise la liceu: Iorga, Blaga, Goga, Eminescu si altii, purtand discutii cu colegii pe marginea acestora. Printr-o stratagema a profesorilor si a directorului Paraschiv, care mi-au incheiat toate mediile inainte, am devenit absolvent al liceului, exmatricularea nemaiputandu-se materializa.

Profesionist cu "dosarul patat"

Rep.: Cum ati ajuns etnograf?
M.D.: Ani de zile nu mi-au primit dosarul de inscriere la facultate. Venind de la o astfel de respingere (la arhitectura) am aflat de o scoala postliceala de finante in Baia Mare, unde m-am inscris. Directorul era mandru ca are ca elevi 57 de fii de preoti, avocati si mosieri, toti cu dosare "patate". Dupa absolvire, primul secretar a dat ordin sa fiu dus in armata, asa ca am fost luat pe loc. Am facut oaste doi ani si jumatate. Dupa aceasta am facut-o pe suplinitorul in invatamant, incognito. Apoi am fost primit la facultate la Cluj, de unde am trecut la FF, pentru a-mi pierde urma, din cauza dosarului. In acea vreme lucram la Barsana in invatamant, perioada cand am fundat muzeul de acolo si am inceput activitatea de cercetare, avandu-l ca mentor pe profesorul Dumitru Pop, cel care mi-a dat licenta in etnografie-folclor, sub observatia "patriarhului" Mihai Pop. In 1969 am venit la Muzeul din Sighet, condus de Francisc Nistor. Examenele de doctor in etnografie si folclor le-am luat in 1979, dar titlul propriu-zis, doar dupa Revolutie.
Rep.: Satisfactii?
M.D.: Ca practician, om de muzeu, am avut o contributie esentiala la infiintarea catorva muzee: cel al Satului si Casa Elie Wiesel - Muzeul Comunitatii Evreiesti din Sighet sau Muzeul Orasenesc din Viseu de Sus. Ma mandresc cu "Zona etnografica a Maramuresului" (volum, cred, de referinta) si "Manuscrisul lui Ioan Coman" (prezentarea unui miscelaneu de secol XVIII, descoperit de mine, manuscris care are peste 700 de pagini, scris in limbile romana cu caractere chirilice, latina si maghiara). Am avut mari bucurii, nu si insatisfactii.

Occident si Maramures

Rep.: Cum vedeti viitorul Maramuresului?
M.D.: Dupa 1989, satele s-au schimbat incredibil de repede. Obiectele au disparut, distruse prin inconstienta sau plecate in varii colectii. Am fost si am ramas un vajnic aparator al Maramuresului. Nu vom merge in mileniul III numai cu opinca si casa de lemn, ci si cu industriile de varf, mintile stralucite ale copiilor, valorile umane inzestrate de la Dumnezeu. Se schimba fata satelor, dar se pastreaza structura intima. Asta e cartea noastra de vizita si va fi mult cautata, in curand.
Rep.: Va inveseleste vreo amintire?
M.D.: Eram copil cand m-am dus la spovada la venerabilul parintele Darie Vlad (semnatar al actului Marii Uniri). Mi-am scris pe o hartie o lista cu pacate. Biserica era plina de oameni. Batranul, surd de o ureche, m-a intrebat: "Ce-ai facut, nepoate?" Eu, sincer: "Am furat." "Ce?" "Prune." "Mai tare, ca n-aud." Eu, tipand: "Am furat!" Enoriasii au inceput sa se foiasca. El: "Altceva ai facut?". "Nu". "Iti place sa mananci?". "Da". "Cu pofta?" "Daaa, cu pofta". "Acesta este cel mai mare pacat al tau si nu vei scapa de el toata viata." Si asa a fost, sunt un gurmand.
Rep.: Viitorul muzeului?
M.D.: Multitudinea de expozitii in strainatate ne-a transformat in ambasadori ai spiritualitatii romanesti. Patrimoniul nostru este inestimabil, este vorba de patrimoniul culturii europene. Nu vorbim de valorile din Sighet, "ale lui Dancus" (cum zic unii, ironic), nici ale Romaniei, pentru ca iesind spre vest ne-am dat seama ca sunt valori intrinsece, europene.

Carte de vizita

Mihai Dancus, unul dintre cei cinci copii ai preotului greco catolic din comuna Botiza, s-a nascut in 10 februarie 1942. Este absolvent al Facultatii de filologie, doctor in etnografie si folclor. Are grad de cercetator stiintific principal. Este autorul a numeroase lucrari stiintifice si comunicari in tara si strainatate. Este director al Muzeului Maramuresean din Sighetu Marmatiei, membru in Comisia Transilvania a monumentelor istorice, membru de o-noare a Asociatiei Europene a Muzeelor in aer liber (afiliata la UNESCO si ONU), preda la Colegiul Universitar "Babes-Bolyai" si Universitatea "Spiru Haret". Casatorit cu Ioana Dancus, muzeograf. Are doua fiice.

Optiuni si argumente
l Coca Cola sau palinca?
Domnule, aveam o vorba candva: coniacul, bautura nobila...
l Actrita preferata?
Lucica Muresan.
l Mancarea preferata?
Probabil, pestele. Gustul de pe vremuri al pastravilor prinsi de tata ca pescar sau al vanatului capturat de bunicul.
l Odihna sau munca?
Odihna prin munca. Nu ma simt obosit deloc, nu sunt uzat in nici un fel.
l Fratii Petreus sau Vivaldi?
Depinde de imprejurari.