CULTURA

* Cautarea echilibrului perfect intre idee, continut, spirit si forma
Poiana Soarelui si linistea artei

* De la clepsidra la marile orologii
Ceasurile si timpul lor

* GAZETA de Maramures a premiat Invingatoarea Tuturor
Eminescu pentru Bacovia

* Ma tot mir
Numele trandafirului

* Natiune, naratiune, fictiune -
Rusaliile

* Cautarea echilibrului perfect intre idee, continut, spirit si forma
Poiana Soarelui si linistea artei

Ideea organizarii unei tabere de sculptura ii apartine omului de afaceri Victor Florean. Prin 1993, el s-a intalnit la o tabara de sculptura din Olanda cu Mircea Bochis, care avea nevoie de piatra. Impreuna au pus la cale proiectul care s-a materializat in 1998. Anul acesta, tabara de sculptura de la Carbunari se afla la cea de a sasea editie. Muzeul de Arta Florean este primul muzeu privat de arta contemporana din Romania, daca nu cumva singurul. Lucrarile realizate de artistii plastici in timpul taberelor de sculptura desfasurate la Carbunari sunt expuse in Poiana Soarelui, intr-o zona situata departe de lumea dezlantuita, in apropierea localitatii Cernesti. Preocuparea pentru arta se pare ca este o caracteristica a familiei lui Victor Florean, care se multumeste sa joace rolul de Mecena: un var al acestuia este pictor in Cluj, o sora (aflata de o vreme in Portugalia) este tot artista, acestia nefiind singurii preocupati de arta din istoria familiei.

Anul trecut, ca o recunoastere oficiala a meritelor, Muzeul de Arta Contemporana Florean a primit cea mai inalta distinctie culturala care se acorda in Romania: “Margareta Sterian”. Premiul a fost acordat de Muzeul National de Arta. Pentru obtinerea acestui premiu este necesara o prealabila depunere de dosar. In mod cu totul exceptional, distinctia a fost oferita de Muzeul National de Arta fara depunerea unui dosar din partea Muzeului Florean.

De doua zile, in Carbunari, e mai putin zgomot. Timp de aproape o luna sculptorii si-au manuit flexurile, daltile si ciocanele, scotand la iveala din blocurile de piatra rectangulare forme adormite de milenii, ce puteau fi cu greu banuite de ochii profanilor. Saptamana trecuta, piesele expuse azi in Poiana Soarelui nu se ivisera in intregime din formele colturoase care refuzau sa le elibereze. I-am gasit preocupati cu “mositul” blocurilor de piatra pe cativa oameni cu personalitati diferite, dar cu aceeasi privire de Pygmalion.

Rezonanta cu Dumnezeu

Pe Ioan Mihele l-am gasit daltuind in piatra un copil fara nume, ce trebuia sa-si ocupe locul de cinste pe soclul care marcheaza drumul forestier ce duce din sosea spre Poiana Soarelui, ca “un preludiu al taberei”, dupa cum afirma sculptorul. Toata lumea cunoaste reticenta cu care artistii ii primesc in lumea lor pe cei “din afara”. E greu sa legi un dialog cu cineva care se uita la tine ca la o molusca ce-l intreaba cum e sa ai picioare si sa alergi. Dupa un inceput ezitant, am reusit sa schimb cateva vorbe cu sculptorul Mihele. Dintre sculptori, ii apreciaza in mod deosebit pe Brancusi, Gheorghe Anghel, Ladea, Irimescu si Rodin. Vorbele s-au legat in jurul personalitatii lui Brancusi, omul despre care stiam ca a avut puterea sa se rupa de sub umbra marelui Rodin si curajul de a creste singur. Am fost avertizat ca, dincolo de acest adevar, Bracusi a afirmat totusi: “Daca nu era Rodin, eu nu eram!” Tot din gandirea sfantului din Montparnasse am invatat ca nu este greu sa faci o lucrare, ci sa fii in stare s-o faci. “Arta suprema, geniala e cea in care spiritul isi cauta forma. Trebuie sa rezonezi cu Dumnezeu, cu spiritul. Trebuie sa te purifici, sa te scuturi de orice pacat, de orice greutate materiala. Nu poti sa te apropii de Soare fara echipament de protectie, pentru ca te topeste. Cum sa te apropii de Eminescu?” sustine si intreaba Ioan Mihele. Nu puteam pleca de langa copilul pe cale de a se naste fara sa-l intreb pe artist ce parere are despre Michelangelo. Ocolind putin un raspuns direct, artistul mi-a vorbit totusi despre opera geniului renascentist. “Fiecare geniu are un sistem de gandire vizavi de arta, viata, materia in care lucreaza. Dupa ce ati vazut cum i-a sculptat Michelangelo pe David si Moise, v-ati putea imagina altii? E un echilibru perfect intre idee, continut, spirit si forma. E insusi spiritul!” Lamurit cum sta treaba, mi-am luat spiritul, forma si ideile imperfecte si mi le-am mutat langa un alt Pygmalion.

Sculptorul caruia ii place joaca

Paul Cristian Bedivan este sculptor profesionist, ceea ce se cheama ca este membru al UAP. Tine la ideea de Uniune pentru ca, pentru el, reprezinta onoarea de a intra intr-o breasla. “Nu cred in amatori si in lucrurile pe care le fac acestia, nici in politica, nici in literatura, in nici un domeniu, pentru ca toate lucrarile bune sunt facute de oameni specializati, pasionati de un lucru si care duc acel lucru pana la capat”, afirma Paul Bedivan, sculptorul aflat pentru prima oara in tabara de la Carbunari. Afirma ca ii place sa se joace, sa lucreze direct in material pentru ca, atunci cand lucreaza direct in piatra, gandurile capata alta forma decat daca ar incerca sa faca mai intai o schita sau un desen. Asta ar fi marea diferenta dintre munca intr-o tabara de sculptura, unde lucrezi direct si munca in atelier, unde iti realizezi mai intai ideea intr-un alt material, mai usor de prelucrat. “E ca si cand ai face o rochie pentru cineva fara sa o probezi vreodata, sau ai face-o direct pe model. Un creator de moda asa va lucra mereu: pe model”, sustine sculptorul care refuza sa-si boteze lucrarile, spunandu-le simplu: bolovani. Joaca cu piatra presupune insa si un mare consum nervos. Important este pentru artist sa nu se copieze pe sine pentru a nu produce lucrari seci si care sa nu spuna nimic. Paul Bedivan crede ca este normal sa faci mereu altceva, care sa nu semene cu ce ai facut inainte. Repetitia in sculptura nu poate produce decat copii terne si fara valoare artistica. Am mai invatat ca o replica a unei opere poate avea valoare artistica, in timp ce o copie nu. Imi iau inima in dinti si-l intreb daca are vreun artist preferat. “O sa va dau un raspuns banal: imi place si fasolea cu carnati, imi place si friptura, si o ciorba buna. Nu exista un sculptor preferat neaparat. Chiar imi pun intrebarea daca eu sunt omul defect sau intrebarea este defecta. In primul rand, sunt profesionist si ma uit la lucrari, nu la autori. Imi place sau nu-mi place o lucrare pentru ca e bine proportionata, ori dimpotriva. Va pot spune niste oameni care m-au marcat ca dascali, oameni pe care-i consider profesori – nu de scoala, liceu sau facultate –, pentru ca in viata m-au impresionat ca profesionisti: e vorba despre doi oameni care nu mai sunt in viata: Mircea Stefanescu si Iliescu Calinesti, desavarsiti cioplitori in lemn. In rest, toti imi sunt egali si dragi, pentru ca de la fiecare am invatat ceva”, a sunat raspunsul lui Bedivan.

Omul cu “Stupul arhaic”

Mi-am mutat umbra, ce mi s-a parut dintr-o data o copie terna si fara valoare artistica, langa un artist care finisa o lucrare despre care am aflat ca se numeste “Stup arhaic”. “Aceasta tema am realizat-o si in Austria si este foarte interesant ca au recunoscut-o si acolo. Pentru mine este ca o aducere in actualitate, in contemporaneitate a acestei forme, este ca o metafora. Din punct de vedere artistic, aceasta forma artificiala are impactul formei organice”, sustine Dinu Campeanu, autorul lucrarii. Recunoaste ca, in sculptura, are mai multi “parinti”. Unul dintre acestia este “anonimul egiptean”. Am discutat mai mult despre arta egipteana din perioada faraonilor. Dincolo de hieratismul si clasicismul sculpturilor egiptene, Dinu Campeanu recunoaste “anumite forme care rabufnesc si care denota firescul dragostei de viata”. Admirator al “anonimului egiptean”, sculptorul pe care cu greu l-ai banui ca e bucurestean (e drept ca mama e transilvaneanca, iar tatal bucovinean) gaseste in sculptura Egiptului antic nu doar masuri, proportii si canoane. “Ideatica, arta egipteana are in ea multa religiozitate. Sculptorul egiptean se inscria intr-un lung sir de lucratori, punctand epoca fara sa se iscaleasca. Sculptura egipteana este o scoala”, afirma Dinu Campeanu, care crede ca si un artist din epoca actuala – care iubeste arta egipteana – poate sa fie usor monden, “la urma urmei sa-i placa whisky-ul, nu neaparat berea”. Profit de panta pe care a alunecat discutia si-l intreb ce prefera: whisky-ul, palinca de Maramures sau alta bautura. “Sunt cateva bauturi. Fiecare are calitatea si rolul ei, asta-i foarte clar. Totul este sa fie bine facuta”, vine raspunsul. Ne intoarcem la sculptura. In ceea ce priveste arta romanica si arta gotica, Dinu Campeanu crede ca sunt exacerbari ale unor expresii artistice plecate de la o idee si nu de la copierea naturii. Impresionanta i s-a parut piatra de la Baalbeck. “In alte vremuri, sculptorii lucrau altfel, intr-o ordine fireasca a lumii si a universului. Timpul avea o alta valoare”, sustine nu fara temei artistul.

Profesionistul in perpetua cautare

Spre finalul pelegrinajului, am poposit langa “Patul lui Procust”, lucrare apartinand lui Traian Moldovan. Singurul baimarean din tabara a fost, pentru o scurta perioada de timp, profesor, proiectant in arhitectura si s-a pensionat din functia de consilier sef la Cultura. Ii plac anonimii din Egiptul antic. Considerand ca fiecare sculptor exceleaza intr-un domeniu (fizionomie, abstractizare), nu are un artist preferat. “Calatorind prin lumea imaginii sculpturale, suntem intr-o cautare vesnica”, afirma artistul care considera ca acesta e rolul unui profesionist. Trecand prin multe si cunoscand multe, Traian Moldovan este nemultumit de statutul pe care il are artistul intr-o societate “care face garduri” si de faptul ca nu exista mecanismele necesare realizarii de mari lucrari. Am aflat ca, spre exemplu, statuia lui Avram Iancu de la Cluj, realizata de un elvetian, nu are avizul Comisiei Nationale de Arta Monumentala si ca exista statui expuse in spatiul public din Baia Mare aflate in aceeasi situatie. “Un progres in arta nu se poate constata. Daca nu vine nimeni in intampinarea ta, ca artist… Astia vor sa faca monumente cu munca voluntara. Noi suntem aici, la Carbunari, intr-o situatie fericita. Exista insa artisti care traiesc intr-o saracie crunta. E adevarat ca exista si oameni care sculpteaza numai de dragul de a face ceva”, afirma Traian Moldovan.

Linistea din Poiana Soarelui

Artistii s-au simtit bine in Carbunari. “Suntem cazati in sat, intr-o casa veche, din 1940, superba din punctul meu de vedere, cu miros de bunicuta. Conditiile sunt cele de la tara si pentru un sunt foarte bine venite”, sustine Paul Bedivan, omul pentru care viata artistica pulseaza, totusi, in Capitala. “In Bucuresti sunt 300 de sculptori, ceva mai multi decat in toata tara. Vrand-nevrand, acolo e centrul” este argumentul care ne-a convins. “Venind din inima Bucurestiului am gasit aici liniste, o oaza de sanatate si oameni cu drag de a munci neimpinsi de la spate. Lucrul asta m-a impresionat enorm. Imi face o deosebita bucurie revenirea in Maramures, pentru ca eu nu simt ca-n Bucuresti, simt ca de pe aici, cumva”, afirma Dinu Campeanu. “Maramuresul reprezinta o lume aparte cu adevarat, o zona foarte frumoasa. Numai sa vezi carutele cu toata familia – parca-s papusi – cum merg ba la sapa, ba la coasa si e o senzatie deosebita”, sustine Paul Bedivan. Ceva mai retinut in aprecieri, poate si pentru ca e ardelean, Ioan Mihele crede totusi ca oamenii locului “sunt oameni faini, deosebiti”. Am trecut si prin Poiana Soarelui. Sculpturile, creatii ale artistilor prezenti in tabara de sculptura in anii trecuti, par sa-si odihneasca greutatea in linistea verde ce le inconjoara. Din acest an vor fi mai multe. “Nu exista competitie intre artisti. Fiecare isi vede de treaba lui”, afirmase cu putin timp in urma Traian Moldovan. Operele de arta par si ele a respecta aceasta optiune. E loc pentru toate cate sunt si cate vor mai fi de acum inainte. Acolo, departe de lumea dezlantuita, simti ca te purifici, ca te scuturi de orice pacat si de orice greutate materiala, cum spunea Ioan Mihele. Printre statui e loc si pentru “prostii de asfalt”, vorba lui Paul Bedivan, ca sa inteleaga si ei ordinea fireasca a lumii si a universului despre care imi povestise Dinu Campeanu. Am fost, am vazut si am depus marturie.

Cristian Paul Bedivan

S-a nascut in 1951, in Bucuresti. A absolvit Academia de Arte Plastice din Bucuresti in 1974. Din 1969 si pana in prezent a participat la numeroase expozitii de sculptura si arta grafica organizate de Ministerul Culturii, UAPR si diferite galerii private. Sculpturile lui au fost expuse in cadrul unor expozitii colective din Elvetia, Suedia, Finlanda, Spania, Olanda, Anglia, Iugoslavia, Rusia, Bulgaria si Italia. A realizat expozitii personale in Romania si Italia. Printre premiile mai importante obtinute se numara: Premiul revistei “Amfiteatru” (1974), Premiul I la Simpozionul de la Targoviste (1986), Medalia de Aur la Ravenna (1990), Medalia de Argint la Simpozionul de la Ramnicu Valcea (2000) si Premiul UAPR pentru sculptura ambientala (2002). Are lucrari monumentale in Orsova, Constanta, Targoviste si Tulcea si numeroase sculpturi in colectii particulare din Filipine, Anglia, Austria, Germania, Franta, Italia si Danemarca. Este presedintele filialei de sculptura a UAP.

Ioan Mihele

Nascut in 1955 in comuna Diosig, judetul Bihor, Ioan Mihele este absolvent al Institutului de Arte Plastice “Ion Andreescu” din Cluj Napoca, promotia 1984. Este membru UAPR din 1990. Din 1983 si pana in prezent a participat la mai multe expozitii de grup si nationale, fiind organizator si participant la prima tabara internationala de sculptura in piatra din Romania. A participat la simpozioane nationale de sculptura (Izvorul Muresului, Sangeorz Bai, Cluj Napoca, Bacau, Zalau, Targu Jiu si Carbunari) si in strainatate (Olanda, Elvetia, Austria si Franta). Are lucrari in colectii particulare din tara si strainatate (Franta, Elvetia, Olanda, Belgia, Italia). In 1999 a obtinut premiul juriului la Simpozionul de Sculptura in Marmura de la Saint Jean de Maorinne. Lucreaza in piatra, marmura, travertin, lemn si bronz. In prezent este lector universitar la Universitatea din Oradea, Facultatea de Arte Vizuale.

Dinu Campeanu

Afirma ca s-a nascut in Bucuresti, “mai demultisor”. Cam prin 1946. A mai fost in Carbunari in 1999. In acest an a crezut ca se va lucra in marmura, asa cum s-a lucrat in timpul taberei de acum patru ani. Lucreaza in marmura si piatra, prefera lemnul, dar are lucrari si in bronz, lucrate prin acelasi antic procedeu numit “ceara pierduta”, pentru simplul motiv ca altul nu s-a inventat inca. A participat la numeroase simpozioane, primul fiind cel de la Magura Buzaului, din anul 1973, an in care a terminat Institutul. Dupa Oarba de Mures a participat la numeroase tabere de sculptura, printre acestea numarandu-se cele de la Sighet si Carbunari. A semnat sculptura de for public la Slatina, Bals si Baia Mare. Dintre expozitiile internationale la care a participat merita amintite cele din Portugalia, Scotia si Liban.

Traian Moldovan

Omul care s-a nascut in 1938 la Chindea, judetul Cluj, a absolvit Institutul de Arte Plastice “Ion Andreescu” Cluj Napoca, in 1965. Expozitiile personale le-a realizat la Cluj, Satu Mare, Baia Sprie si Apeldoorn (Olanda). A participat la 22 de manifestari artistice nationale si la numeroase alte manifestari internationale. Le amintim doar pe cele din Ucraina (Ivano Frankovsk), Ungaria (Gyula, Nyiregyhaza si Szolnok), Olanda (Apeldoorn) si Republica Moldova (Chisinau). Din 1979 a participat la simpozioane nationale de sculptura cu lucrari de arta monumentala de for public: Arcus, Casoaia, Magura, Reci, Salistea, Sighetu Marmatiei, Scanteia, Lazarea, Macea, Satu Mare, Sibiu si Baia Sprie. In 1988 a primit Premiul Salonului National de Sculptura Mica. Are lucrari in Colectii particulare din Romania, Ungaria, Germania, Franta, Olanda, SUA, Argentina si in colectii publice apartinand muzeelor din Baia Mare, Cluj Napoca, Alba Iulia si Lazarea.

Ioan BOTIS



* De la clepsidra la marile orologii
Ceasurile si timpul lor

Colectia de ceasuri vechi a Muzeului Maramures a fost fondata in 1974. Astazi, colectia numara aproximativ 300 de ceasuri. Aproape toate se afla in stare de functionare, iar cele care nu sunt deocamdata functionale, vor fi in curand. Deschiderea unei expozitii permanente a creat posibilitatea ca venerabilele ceasuri sa poata fi mai usor intretinute, iar cele care inca nu functioneaza sa poata fi reparate. Prin amabilitatea muzeografului Lucia Pop, am aflat mai multe despre ceasurile expuse.

Expozitia reuneste diferite tipuri de ceasuri: orologii de turn, ceasuri de masa, de buzunar, de semineu si pendule de salon. Pentru multi dintre noi, marcile ceasurilor nu spun mare lucru: Veglia, Kienzle, Companion, Vigilante sau Roskoph.

Orologiile de turn

Cele mai vechi piese din colectie sunt orologiile de turn. Din 1628 dateaza cele doua greutati (una cantarind 80 de kg) care au actionat mecanismul orologiului din Turnul Stefan. Vechiul mecanism nu se pastreaza, asa ca este valorificat mecanismul orologiului care a urmat celui vechi si care dateaza de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Acesta a fost realizat intr-un atelier de orologerie din Oradea (cel mai apropiat de Baia Mare pe vremea aceea) si este in stare de functionare. Una din rotile mecanismului pastreaza inscriptia care atesta confectionarea lui in atelierul oradean in 1895. Cel de al doilea mecanism este cel din turnul bisericii reformate. Acesta, din cauza lipsei catorva piese, nu functioneaza. Principiul de functionare este acelasi ca si in cazul mecanismului din Turnul Stefan, probabil fiind produsul aceluiasi atelier si datand din aceeasi perioada, asemanarile dintre cele doua mecanisme fiind mai mult decat evidente.

Pendule

Cea mai valoroasa piesa, de o mare importanta, este o pendula de perete contemporana cu revolutia franceza din 1789, care are un cadran spectaculos cu multe date calendaristice si astronomice. Deosebit de spectaculoase sunt si ceasurile de semineu, cu mare valoare artistica si de colectie, suportul cadranelor fiind reprezentat de statuete si insemne heraldice (un astfel de ceas are la baza o arbaleta, insemn heraldic specific elvetian). Mai pot fi admirate numeroase pendule de salon, realizate in stil compozit. Aceste pendule de perete au fie doua greutati (au doua batai, la o jumatate de ora si la o ora), fie trei greutati (cu bataie la fiecare sfert de ora). Ceasurile de masa, desteptatoarele cu clopotel sunt si ele prezente in numar mare in cadrul expozitiei. Cele mai numeroase sunt ceasurile de buzunar din secolul al XIX-lea. Unele dintre acestea sunt personalizate, cum este ceasul colonelului Corneliu Penescu, combatant in al doilea razboi mondial pe frontul de rasarit, care poarta inscriptionat numele posesorului si autografe ale unor camarazi ai acestuia. In acest caz ceasul are, pe langa valoarea de colectie si una documentara si memoriala.

Verificarea paznicilor

Dintre ceasurile de buzunar expuse, cateva poarta marca Roskopf. La vremea respectiva (secolul al XIX-lea), ele au reprezentat o “revolutie” in productia de ceasuri, pentru faptul ca erau extrem de precise, atentia nefiind orientata asupra designului, urmarindu-se in principal un pret de productie cat mai mic. Ca urmare, ele s-au raspandit rapid. In 1877, armata romana a fost dotata cu astfel de ceasuri elvetiene. La Muzeul National al Ceasurilor se pastreaza un astfel de ceas, care i-a apartinut lui Penes Curcanul. Interesante sunt si ceasurile de verificare a paznicilor. Acestia aveau obligatia de a se afla la ore fixe in anumite locuri in timpul rondului. Daca ceasurile nu erau trase la ora exacta, se opreau, dovedind astfel ca paznicul nu si-a facut datoria. Ce vremuri, ce gardieni… Printre exponate se regasesc ceasuri taranesti, ale caror cadrane poarta picturi naive, realizate de pictori anonimi, si pendule cu greutati, ceasuri pe care le puteai gasi in casele intelectualilor de la sate (invatatori sau preoti). Vizitand expozitia nu poti sa nu te intrebi cati dintre posesorii de odinioara ai ceasurilor n-au gandit, intr-o forma sau alta: “Opreste, Doamne, timpul…”

Ioan BOTIS



* GAZETA de Maramures a premiat Invingatoarea Tuturor
Eminescu pentru Bacovia

Scapati de ultimele teze, aruncandu-si ghiozdanele uzate de inca un an de scoala, elevii maramureseni au venit sambata, 31 mai, in templul Thaliei. De aceasta data nu s-au asezat in scaunele spectatorilor, ci s-au indreptat spre cabinele de machiaj, spre culise, spre scena; fiecare trupa de teatru in jurul profesorului sau regizorului, ascultand ultimele indicatii. Juriul (si el la cabinele de machiaj) isi pregatea fata de impartialitate, fisele de concurs… ultimele sugestii dinaintea concursului. Gongul!

Concursul tot concurs ramane, fie el de atletism, de muzica sau de teatru; la sfarsit, galeria aplauda invingatorii, invinsii se intreaba unde au gresit, unii spectatori pleaca usor dezamagiti de juriul care se caieste (in gand). Cu toate astea, invingatoare au iesit muzele poeziei, muzicii si teatrului. Pe scena au urcat ca invingatori elevii de la Liceul Teoretic “Emil Racovita”, interpretii piesei “Pygmalion”. Chiar daca elevii-actori ai Colegiului National “Mihai Eminescu” n-au luat marele premiu pe scena teatrului baimarean, fiind nevoiti sa se multumeasca cu premiul al doilea, ei vor fi sprijiniti de catre GAZETA de Maramures si de Directia Judeteana pentru Cultura, Culte si Patrimoniul Cultural National sa participe la Faza nationala a Festivalului de Teatru pentru Elevi. Incercam astfel sa le acordam un premiu de consolare pentru pierderea primului loc, pe care, consideram noi, l-ar fi meritat cu prisosinta. “Cand am vazut interpretarea celor doua fete din Trupa Noos, am vrut sa strig: Sa coboare actritele de pe scena! Aici e un festival de teatru pentru elevi, nu pentru profesionisti!” (Nicoara Mihali – regizor si scenarist, castigatorul locului III cu piesa “Salonul cu umbre”, interpretata de pustii de la Scoala cu clasele I-VIII “Nichita Stanescu”).

“Monolog intre muze”

Piesa a fost scrisa de Oana Ianuli, eleva in clasa a XI-a. Tot ea semneaza regia, interpretand si unul dintre rolurile principale din piesa – acela al Mortii – un rol care sustine ca nu i se potriveste, nu o caracterizeaza deloc si in care a intrat cu greu, pentru ca este o fire joviala si optimista. Noi am apreciat jocul ei ca fiind cel mai valoros, motiv pentru care GAZETA de Maramures si-a rezervat dreptul de a-i oferi premiul pentru cea mai buna interpretare feminina, in valoare de 500.000 de lei. Simina Zan a secondat-o cu succes pe Oana, reprezentand Viata. Rolul ei a fost mai usor in conditiile in care i se potriveste ca o manusa, “pentru ca lucrurile pe care le spun pe scena le cred si in viata de zi cu zi”. In rolul unui Bacovia tanar l-am remarcat pe Sabin Coroian, convins si el de adevarurile pe care le spune personajul pe care-l interpreteaza. Nu intamplator, Sabin este un admirator al lui Cioran. Impresionant este faptul ca piesa a fost pusa in scena fara ca elevii pe care i-am amintit sa beneficieze din partea cuiva de vreun suport logistic. “Iata ce poate iesi dintr-un spectacol, atunci cand nu se amesteca adultii ca sa-l strice”, afirma cu admiratie, dupa spectacol, colegul nostru de breasla Dragomir Ignat, pe care, tinand cont ca este si dascal de romana, il banuim ca vorbeste in cunostinta de cauza. Ideea piesei a pornit de la un referat, un eseu despre universul poetic la Bacovia pe care trebuiau sa-l faca la una dintre orele de romana. S-au gandit sa faca altceva decat colegii lor. Pana la urma s-au prezentat la ora fara nimic dar, folosindu-se de talentul pe care am vazut ca-l au, fetele au reusit sa improvizeze un dialog pro si contra Bacovia. Se pare ca impresionata a fost si profesoara de literatura cand a aflat ca nu exista un text al piesei si ca a asistat la o improvizatie. Ulterior, Oana a scris textul “intr-o zi cu soare, in vreo doua ore”. Repetitiile (cam vreo 30 la numar) le-au facut in salile de clasa, in sala festiva de la scoala sau acasa la una dintre fete. N-a existat nici o repetitie generala. Au repetat piesa pe bucati, Siminei nevenindu-i sa creada, in momentul in care a urcat pe scena, ca vor urma sa joace.

Dincolo de scena

Pentru Sabin si muzele lui urmeaza ultimul an de liceu. Firesc mi s-a parut sa-i intreb incotro isi vor indrepta pasii peste un an. Oana este hotarata sa plece inca din acest an la Bucuresti pentru a se pregati pentru “regie”. Simina e inca nehotarata, dar deloc ingrijorata de nehotararea ei. Are timpul inainte si, la urma urmei, viata e atat de frumoasa… Sabin s-a hotarat sa urmeze calea filozofiei la Bucuresti. Lecturile lor sunt serioase, la o varsta la care preocuparile celor mai multi din generetia lor sunt de alta natura. Sabin ramane neclintit in nihilismul si indoielile care-l framanta, preferandu-i pe Emil Cioran si Nae Ionescu. Simina ii iubeste pe Paolo Coelho si Gabriel Garcia Marquez, in timp ce Oana se indreapta catre germanii Mann, Hesse si Goethe. Pentru ca fac schimb de carti, exista si numeroase lecturi comune ale celor trei. Copiii astia chiar ca merita premiati. Am mai aflat ca sunt nu doar consumatori de literatura, ci si creatori de poezie si proza scurta. Muzica din “Monolog intre muze” apartine lui Chopin, Tudor Gheorghe si Goran Bregovici, chiar daca fetele asculta cu placere Celine Dion si Whitney Huston, iar Sabin prefera hip-hopul (singurul lucru pe care i l-am putea reprosa). Asteptam urmatoarea piesa a trupei Noos, despre care am aflat ca va avea un subiect profund metafizic, si anume, viata unui pestisor. Pana atunci ramanem cu multumirea ca ne-am pus bine cu Moartea, pe care am vazut-o de doua ori. Viata ne-a zambit si ea pret de o jumatate de ceas, iar pe “Bacovia” il asteptam sa-i dam cateva carti spre lecturare.

Ioan BOTIS
Florin POP



* Ma tot mir
Numele trandafirului

Acum cativa ani (presedintia Romaniei era tot sub semnul surasului Hiroshimei), Umberto Eco devenea Doctor Honoris Causa al Universitatii “Ovidius” din Constanta. Intr-o tara in care unii se mira degeaba, neintelegand nici pana in ziua de azi ca Romania este tara tuturor posibilitatilor, aceeasi institutie de invatamant superior i-a acordat acelasi titlu presedintelui Ion Iliescu. “Pentru opera politica si stiintifica, pentru profesionalismul de exceptie si pentru trasaturile morale si umane deosebite”, suna motivatia, noi am spune scuza, Senatului Universitatii “Ovidius”. Intre opera lui Umberto Eco si scriiturile lui Ion Iliescu nu pot fi realizate corespondente axiologice de nici un fel. Jignirea adusa lui Eco ar fi prea mare si ne-ar descalifica. E drept ca Umberto Eco a scris fascinantul roman “Numele trandafirului” si Ion Iliescu traieste de o buna bucata de vreme ca o florareasa tuciurie, saraca si cinstita, cu trandafirii in mana, dar asta-i prea putin. Cu generozitatea omului de litere, dupa ce te lasa o vreme in ceata, Eco te lasa sa afli in cele din urma cine este autorul crimelor. La noi s-a mai hotarat o data: pentru decembrie ’89, nimeni nu este vinovat. In roman, la fel ca in scenariul decembrist, arde o biblioteca si aici se termina toate asemanarile, lasand loc mirarii. Am gasit o singura explicatie plauzibila pentru gestul constantenilor: oamenii au vrut sa-i indulceasca presedintelui zilele amare pe care le traieste la gandul ca, peste putina vreme, nu va mai fi presedintele Romaniei. Gandul asta ma face sa zambesc, in timp ce-mi aduc aminte ca o argentinianca si-a ucis sotul diabetic cu zahar pus in paharul cu vin. Ce ti-e si cu sangele asta latin: betie a puterii si crime cu zambetul pe buze… Despre alte explicatii nu cred ca poate fi vorba intr-o tara in care omul puterii se imbata cu mere verzi, isi urca masina pe un copil aflat pe trotuar si nu face nici o zi de parnaie, pe motivul ca are de votat legi in Parlament. Una dintre acestea prevede ca membrii PSD care si-au declarat averi false sa fie exclusi din partid. Promit ca nu ma mai mir o luna daca se injumatateste partidul de guvernamant. Ar insemna ca am intrat intr-o relativa normalitate. Da’ m-as mira sa fie asa. Intre timp s-a cam saturat lumea de trandafiri: Laszlo Tokes ca nu se vrei face un patrie mama intern la Romania pentru unguri, manelistii pentru ca n-o sa-i mai poata vedea la tembelizor pe Costi Ionita si Carmen Serban, evreii pentru ca a fost arestat consilierul rabinului din Timisoara, homosexualii pentru ca nu sunt reprezentati proportional in Guvern sau Parlament si eu pentru ca nu mai pot citi linistit “Numele trandafirului” din cauza administratorului care ma verifica daca n-am vizitatori.

Ioan Botis



* Natiune, naratiune, fictiune -
Rusaliile

Daca am scapat impreuna de varcolaci, lupi, vampiri si alte dihanii ce mai bantuie inca satele maramuresene, a venit vremea sa ne pazim acum de Rusalii. La oras, e suficient sa asterneti pe mocheta (sau pe gresie) un strat protector de frunze de nuc proaspete si descantate pentru ca aceste duhuri sa nu va fure. La sat, e mai complicat, pentru ca in aceasta zi, cerurile se deschid, baierele pamantului se rup si ele au mare putere, mai ales acolo unde inca n-a patruns inca televiziunea prin cablu… Rusaliile sunt o sarbatoare populara cu data mobila si numar variabil de zile dedicata spiritelor mortilor. Sarbatoarea era calculata prin insumarea la Duminica Pastelui a unui numar de 50 de zile (Muntenia, Oltenia, Transilvania si Banat) sau 51 de zile (Moldova) si dura 3 zile (Moldova, Transilvania), 7 zile (Muntenia si Oltenia) si 8 zile (Banat). Crestinii sarbatoresc in aceasta zi Pogorarea Sfantului Duh. Numele Rusaliilor vine din Ursolia ”Ale Soarelui, Insoritele”. In mitologia romaneasca sunt numite si Dansele, Ielele, Sfintele, Soimanele sau Zanele. Dar, spre deosebire de Iele si celelalte fapturi fermecate, Rusaliile umbla pe pamant doar in anumite rastimpuri, mai ales in Saptamana Rusaliilor. De ziua acestor zane, oamenii poarta pelin la brau sau in san, spre a fi feriti de urgia lor. Pe cei ce le surprind prin padure sau pe camp, Rusaliile ii pedepsesc cu boala zisa amorteala, dambla, luat, luat de vant sau ologeala. In Duminica Rusaliilor nu e bine sa te urci in arbori sau in locuri inalte si nici sa calatoresti departe de casa. La poarta si in casa se pun flori, frunze de tei sau de nuc. In ziua aceasta sa nu se certe nimeni, caci e luat de Iele sau de Rusalii. E bine sa ai la tine trei fire de usturoi in san sau la brau. Femeile duc la biserica frunze de nuc si de tei. In noaptea de Rusalii se pune pelin sub cap, ca sa nu te fure Rusaliile. Cand se sfinteste apa de la Rusalii, fetele mari beau din ea, ca sa poata hori mai bine. Pe cine il doare capul, sa se afume cu pelin de la Rusalii, ca-i va trece. De la Duminica Rusaliilor, timp de noua saptamani, nu se mai culeg ierburi de leac. In Saptamana Rusaliilor, ce incepe in Duminica Rusaliilor, nu se munceste deloc, caci atunci ele zboara prin vazduh, canta si joaca pe la raspantii, prin poieni, pe la fantani, pe la cruci si biserici parasite, iar pe cine-l afla lucrand il schilodesc, scotandu-i ochii, asurzindu-l sau innebunindu-l.

Emanuel LUCA