CULTURA

* Casa femeii in zona patriarhatului nealterat
Muzeul tarancii

* Silentioasa rotire a rotii olarului
Ceramica ”dacica” de Sacel

* Carte veche, mostenire vie

* Natiune, naratiune, fictiune
Nu mor sfintii cand vor popii

* GAZETA va prezinta Cartea saptamanii
Jurnalul filozofic

* Ma tot mir
Dreptul obligatoriu

* Casa femeii in zona patriarhatului nealterat
Muzeul tarancii

Nu exista taram mai binecuvantat de Dumnezeu decat Tara Maramuresului. Nu exista nici un secret al dainuirii. Exista insa o incrancenare a unui neam de a-si lasa pasii prin istorie, cu tot ce are el mai bun. Doar trecand prin Tara Maramuresului si stand de vorba cu oamenii lui realizezi ca Iorga avea dreptate cand spunea ca ”Vine o vreme cand lacrimile cad inauntru si ard”. Intr-o biserica din Maramures, sfintii se roaga sa nu fie ucisi, intr-un sat patriarhal femeile au un muzeu dedicat lor, celor fara de care lumea si-ar pierde frumusetea, ceva mai departe un morosan sapa in pamant pentru a scoate la iveala lutul din care modeleaza traditionala ceramica “dacica” si undeva, parca pierdut in scurgerea timpului, un om cu greutati si trairi intense refuza sa se ascunda in spatele mastilor pe care le confectioneaza, pentru ca stie ca apa care i-a trecut prin casa va curge mereu, masurand in scurgerea ei nemarginirea. Cartile cronicarilor soptesc, in timp ce lemnul Maramuresului isi striga durerile alaturi de sfintii care inca mai traiesc alaturi de oamenii care suntem.

In Dragomiresti se afla un muzeu ce trebuia sa existe de multa vreme: Muzeul Tarancii. Poarta maramureseana, realizata de Ion Stefanca, e dedicata si ea imaginii femeii, cu exceptia unui stindard dacic si a unei imagini ce-i reprezinta pe Romulus si Remus alaptati de lupoaica, care, sa recunoastem, este tot parte feminina. Troita din curte, creatie a unui mester din Tara Lapusului, este inchinata sfintelor Teodora si Paraschiva.

Initiativa infiintarii unui Muzeu al Tarancii ii apartine unui om de-al locului, Timis Nicoara. Casa transformata in muzeu a fost locuita pana dupa 1989. Stapana casei, o “domnisoara” in varsta de 76 de ani a murit si casa “o ramas ezact ase cum o fost: cu lut pa jos si cu cuptiorul cum il vedeti”, dupa cum ne-a marturisit o femeie (cum altfel se putea), Maria Zubascu, personaj jovial, pitoresc si plin de viata, care se ocupa de micul muzeu. Am aflat cu aceasta ocazie ce semnificatie are stalpul din curtile maramuresene, pe care se afla atarnate oale diferite ca forma si dimensiuni: cica in casa respectiva se afla o fata de maritat, numarul vaselor atarnate fiind direct proportional cu zestrea fetei. Cand treceti prin Maramures – sfatul se adreseaza burlacilor – fiti atenti la vasele de pe stalpi.

Inventar femeiesc

Alaturi de troita, in curtea casei-muzeu, se afla un grup statuar cioplit in lemn (autor - Florea Dumitru). “Sculptura este inchinata tot femeii, ca numa’ femei is: una se roaga, una lucreaza, una culege flori si una are grija de copil”, ne spune Maria Zubascu. Intr-un sopron din apropiere se afla aranjate un razboi de tesut, canepa, o melita, un hrebin, o vartelnita, raschitori, o tucala si multe alte obiecte de uz casnic. Casa ridicata in 1720, cea mai veche casa din comuna, adaposteste un inventar pitoresc pentru ochiul obisnuit doar cu vederea cimentului si asfaltului urban. “In casa, ce sa va zac, vedeti ce lucram noi, tarancile. Tat ce-i in casa ii lucrat numa’ de mana femeii, ca femeile trebe sa-si impodobeasca mandru casa. Restu’ lucrului ii a barbatului. Avem, cum era inainte, barbanta la lapte, barbanta la branza, fund la mamaliga – noi ii zicem coliesa – si presa pantru pire de cartofi”, ne introduce in cunoasterea inventarului rustic Maria Zubascu. In fata mirarii ca exista din vremuri demult apuse prese de “pireu”, amfitrioana a gasit de cuviinta sa ne lumineze: in familiile numeroase, unul fierbea cartofii, unul ii curata si altul facea “pireul”. In plus, in Dragomiresti, painea se face cu cartofi, ceea ce presupune o cat mai rapida producere a pastei de tuberculi. Vizitatorii muzeului, despre care am aflat ca sunt destul de numerosi (“strainilor atata le place, ca n-ar mai iesi veci din muzeu” – Maria Zubascu), mai pot vedea in tinda casei “produsele de panificatie si patiserie” ale tarancilor din Maramures. Sa nu va lasati amagiti de pecetarele cu care se “stanteaza” pasca: ele nu pot fi folosite decat de vaduve si de fecioare…

Ioan BOTIS



* Silentioasa rotire a rotii olarului
Ceramica ”dacica” de Sacel

Tanase Burnar s-a nascut in 15 noiembrie, 1970, la Sacel. Dupa absolvirea liceului din Borsa, s-a intors in sat. Facand parte din celebra familie de olari Cocean, in care olaritul se practica de cel putin sase generatii, Tanase Burnar continua mestesugul olaritului, un mestesug pe care l-a invatat de la tatal sau inca din copilarie. Are doi baieti (cel mare a implinit 12 ani, iar mezinul 8) care au inceput deja sa lucreze masti si vase ceramice alaturi de tatal lor.

Tanase Burnar realizeaza vase, farfurii si cani din ceramica, arse o singura data in cuptor, motiv pentru care au culoarea naturala a argilei. Argila utilizata este specifica, gasindu-se doar in jurul satului Sacel, fiind foarte fina, astfel ca porii nu permit trecerea apei. Ceramica produsa de Tanase Burnar este o ceramica ”dacica” lustruita cu piatra, nesmaltuita, care are un sunet aparte. Vasele produse intr-un mic atelier au fost expuse la diferitele targuri de arta populara din tara - Oradea, Cluj, Sibiu si Bucuresti. Ceramica de Sacel este renumita si in strainatate. Chiar in ziua in care l-am vizitat pe mester, un grup de francezi a trecut prin micul atelier pentru a admira vasele produse in silentioasa rotire a rotii olarului.

Vasele din ”fantani”

Formele ceramice te inconjoara in atelierul lui Tanase Burnar. Gasesti aici oale, cupe, cesti care amintesc de catuia dacica, farfurii, ulcioare, strecuratoare, masti, bostani si case de mici dimensiuni, cu rol decorativ - facute pentru a adaposti mici lumanari - , sfesnice, diferite vase si fluiere miniaturale. La o prima privire, ti se pare ca nu e mare lucru sa te joci cu lutul, numai ca, pana la produsul final, munca e multa si sudoarea scursa asisderea. Pamantul de o calitate exceptionala, ”foarte gras”, cum spune mesterul, trebuie castigat cu truda. Drovodeava e locul unde se sapa un put cu diametrul de 1,5 m si cu adancimea de 10 m. Abia acolo se gaseste lutul de calitate, intr-un strat de doar cateva zeci de centimetri grosime. Mesterul are nevoie de ajutoare pentru a scoate cu caldarea lutul din put. Vasele sunt lucrate la roata, lustruite cu o piatra, lasate inca o vreme la uscat, tinute apoi in lazi pana cand se aduna mai multe bucati si, in sfarsit, arse in cuptorul din fata casei. Intr-o sarja intra cateva sute de bucati, cu conditia ca in vasele mari sa fie puse cele mai mici.

Muzeul cu tapurituri

Acum cateva zile, cuptorul era in reparatie. Fundatia Charpatica a donat materiale in valoare de 1.500 de dolari pentru refacerea cuptorului in care se arde celebra ceramica de Sacel. ”S-au mai dat bani pentru ceramica de Sacel, da’ banii n-au ajuns niciodata la noi. Primaria si-o facut facutele. Acum vreo trei ani, au venit niste bani de le Ecoturism. Din Baia Mare o venit o doamna, Sima, o mancat la mine-n casa si-n Baia Mare s-o facut ca nu ma cunoaste. S-o si filmat atuncea”, a declarat pentru GAZETA Tanase Burnar. Cert este ca a fost realizat un proiect pentru valorificarea ceramicii de Sacel. Dupa aproximativ o luna, a fost construit un magazin de desfacere pentru renumita ceramica, in centrul satului. Burnar i-a cerut primarului sa-l ajute financiar pentru a-si acoperi cuptorul. Se pare ca primarul nu a realizat un adevar destul de simplu de inteles: pentru a vinde ceva, trebuie ca, mai intai, acel ceva sa fie produs. Pornind de la aceasta neintelegere a unei evidente, Burnar a intampinat un refuz insotit de tovarasescul indemn patriotic ”Sa-ti cumperi sin-gur!” Urmarea a fost ca orice colaborare intre mester si Primarie a fost intrerupta, Tanase Burnar refuzand categoric sa-si expuna vasele in casa de lemn construita special in acest scop. ”La inaugurare, cand o venit ceva doamne de la judet, o strans oale de prin sat, ca sa arate ce s-o facut cu banii. Pe noi nici nu ne-o chemat. Da’ nici nu ne-am fi dus. Nimeni n-o vandut nimic acolo”, afirma Tanase Burnar.

Sfarsit trist si public

Nu stiu cine poate fi doamna Sima la care se face referire. Cica o doamna mai plinuta de la ”judet”. Nu trepidez de emotie la gandul ca, poate candva, ii voi cunoaste pe primarul si vice-primarul din Sacel, oameni alesi (ma refeream la vot), chiar daca al doilea da cotizatie la un partid cu profund discurs national si nationalist. Ma incrancenez, insa, sa cred ca nu suntem un popor care incet, dar sigur, isi sporeste randurile dezmostenitilor. E destul de usor sa tai panglici tricolore la inaugurarea unui muzeu, devenit in scurt timp ”W.C. public, ca iese lumea din birt si se p... pe el”, dupa cum afirma Tanase Burnar. Mai greu e sa duci mai departe o traditie veche de sute de ani. Batranul Burnar, tatal lui Tanase, om ajuns la varsta de 82 de ani, care a facut trei saptamani pe jos de la Viena la Sacel in 1945, mai asteapta langa roata olarului o schimbare in bine. Ca sa ramana la fel ceramica si sa nu piara mestesugul...

Ioan BOTIS



* Carte veche, mostenire vie

Iubite cetitoriule de slove scrise cu migala, s-a deschis cea mai mare expozitiune de carte romaneasca (si din alte zari) din toate cele ce-au mai fost vreodata in Rivulus Dominarum. De prin institutiunile statului romanesc si din colectiile aflate prin casele unor boieri cu obrazul fin s-au adunat cam la 150 de carti. Daca vrei sa vezi evangheliere, liturghiere, octoihuri ori psaltiri, care scrise cu mana, care scrise la tiparnita, vechi de trei sau patru veacuri, treci pragul Muzeului Judetean Maramures. O sa vezi un manuscris din 1561, scris pe slavoneste, adus de la manastirea din Barsana unde se afla in pastrare, chiar daca apartinatorul este biserica din Viseu de Mijloc. S-au adus din targul Iesilor Cazania lui Vaarlam, scrisa la 1643 de ani de la nasterea lui Hristos, din cetatea Albei Iulii Noul Testament de la Balgrad (1648) si Chiriacodromiomul din 1699. Mai poti vedea facsimile dupa tipariturile lui Coresi si Dosoftei, ale cronicarilor de inceput Miron Costin si Ion Neculce, ale academicianului fugit la muscali, Dimitrie Cantemir si mai ales ale lui Macarie de la Targoviste: Liturghierul din 1508, Octoihul din 1510 si Evanghelierul din 1512. Daca-ti plac scrierile papistase, putea-vei ceti slova latineasca din Bibliile de la cetatea negutatorilor genovezi, ce-au trecut pe la cetatile noastre de la Marea Neagra (1590), din vechea Colonie (1684), Leipzig (1761) si orasul dogilor ce arunca din gondole cruci in mare. Tot din orasul lui Tintoretto si Venezziano vine si cea mai veche carte scrisa de Paulus Iovinus in 1552, “Istoria timpurilor sale”, sau, cum se zicea pe la ei Historiarum sui temporis. Si ca trecutul sa te invaluie nu doar cu slove, ti-s pregatite spre vedere stampe din secolele XVII-XVIII, o icoana din Tara Lapusului veche de trei secole, Invierea Domnului, si un potir de argint aurit, cu care Stefan Cantacuzino a daruit Biserica Alba. Coconii maramureseni ti-au pregatit si ei o surpriza: o expozitie de acuarele, icoane pe sticla si oua incondeiate. Sa ai parte de desfatare, cetitoriule!

Ioan BOTIS



* Natiune, naratiune, fictiune
Nu mor sfintii cand vor popii

Grele vremi au fost acelea si cu groaza mare imi aduc aminte de mosul meu cum facea horinca in pivnita, de spaima jendarilor. Tot asa se ducea si la biserica, mai pe sfarsit, cand casapul domniei era deja la crasma, ca nu avea rabdare sa asculte toata liturghia, de spaima sa nu-i fie limpezit creierul. Pe atunci, biserica din Copalnic-Manastur, mare centru de plasa, avea peretii varuiti si “impodobiti” cu niste floricele marunte si geometrice nascute de sub pensula unui zugrav de vile domnesti. Usor nu i-a fost popii de atunci sa-si ia traista-n bat si sa porneasca spre marea cetate a Bucurestilor, sa aduca un mester mare sa-i picteze biserica. A venit mesterul, cu trei ucenici, si s-au asezat temeinic la munca: unul ademenea pestii din raul Cavnic, unul speria fetele la scaldat, dar celalalt si cu mesterul au inceput a inalta schele in toata biserica, de nu mai ajungea vuietul clopotului cel mare pana la credinciosi. Apoi au inceput a vietui pe pereti niste oameni, atat de “traitori” ca se ingrozeau babele, cand intrau in tinda bisericii, de Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, iar popa cel batran se arata din altar cu ochii tinta la Rastignire. Si pe acele vremi traiau oamenii in buna intelegere cu toti sfintii de pe pereti, de ti se parea ca dupa liturghie, Dumnezeu cu Sfantul Petru o sa se duca la ospat la seful de post din sat. Dupa anul Domnului 1998, au venit in sat preoti care nu vorbeau aceeasi limba cu sfintii de pe pereti. Mare razboi s-a lasat asupra mucenicilor si picturile erau amenintate, din fata altarului, cu bidineaua. M-am intristat de purtarea fetelor bisericesti ca nu-si aduceau aminte de vorba cronicarului si nu socoteau ca omul orice ar face, tot sub vremi este si nu e de buna cuviinta a strica fata sfintilor, caci ei sta-vor si asupra nepotilor si stranepotilor lor. Si mi-a spus intr-o noapte, un bun credincios din sat, intr-un ceas de taina, ca acei sfinti trebuie dati jos de pe pereti ca “is catolici, iar sfintii catolici sunt mai slabi si mai prost hraniti decat cei ortodocsi”. Dara am scris aieste randuri cu nadejdea ca veti merge intr-o zi la Manastur sa mai apucati a vedea sfintii cei traitori de pe zidurile vechi. Nu lasati sfintii din Copalnic-Manastur sa se prapadeasca!

Emanuel LUCA



* GAZETA va prezinta Cartea saptamanii
Jurnalul filozofic

Aparut in 1944, “Jurnalul filozofic” al lui Constantin Noica inchide in el doua mituri: mitul Scolii si mitul Fratelui. Primul prezinta o Scoala “in care nu se preda, la drept vorbind, nimic”. E locul unde se (pre)dau stari de spirit, nu continuturi, nu sfaturi sau invataturi - ‘’Ce nu stiu pedagogii si stie bunul simt romanesc: Nu da povata celui ce nu ti-o cere, caci nu te asculta. Inseteaza-l intai. Pune-l in situatia de a ti-o cere si pe urma spune-i - daca ai de spus ceva.’’ Mitul Fratelui e cel care sta la inceputul vietii noastre morale: intre fiul risipitor si fratele lui – “ne pierdem si ne caim; sau ne pastram si ne impietrim inima. E rau sa nu asculti. Dar e la fel de rau sa stii sa asculti – si sa tii minte.” La sfarsit ajungi ursuz ca fratele fiului risipitor sau “singur, ca un copil printre oamenii mari”(Rilke). Toate frazele acestei carti converg catre cele doua mituri centrale, desi temele abordate de filozof, par uneori disparate, fara putinta de coagulare. De la filozofie (“aventura universalului cand devine particular”) la pedagogie, de la muzica la literatura, de la biologie la morala si la Biblie, cuvintele se “petrec” pentru a sugera “setea Unului de a se pierde si setea Multiplului de a se readuna”, caci omul care a inceput jurnalul nu mai este cel care-l termina. Raman, de multe ori, pe retina cititorului, intregi paragrafe scrise parca sa completeze acea Scoala proiectata de Noica: “Numar ceasurile bune dupa numarul despartirilor posibile. De altfel e si cea mai frumoasa declaratie de dragoste: Simt ca te pot parasi. Te iubesc atat de tare incat simt ca s-a implinit ceva in mine – si acum te pot parasi. E inutil sa intorci capul. S-ar putea sa vezi nedumerire. Cand pleci, e bine sa crezi ca ai socotelile incheiate.” Cele doua mituri ale filozofului de la Paltinis curg pe tot parcursul jurnalului, reusind la final sa se suprapuna: “Si poate ca nu sunt nici macar doua, ci e unul singur. Caci sunt eu insumi Fratele, care cauta, prin Scoala, impacarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleaca in lume…” GAZETA va recomanda aceasta carte ca pe o sarbatoare miraculoasa a lecturii: “sarbatoarea de a face din orice o sarbatoare”.

Emanuel LUCA



* Ma tot mir
Dreptul obligatoriu

N-am inteles niciodata, pe vremea lu’ Ceasca, de ce trebuie sa platesc impozit pe ceea ce natura mi-a dat. Neintelegerea mea s-a perpetuat pana azi. Daca as fi avut posibilitatea financiara de a monta la mormantul mamei mele o candela alimentata de un fir electric, astazi as fi platit un aberant impozit pentru faptul ca mama mea beneficiaza, vorba stupidului presedinte al Camerei Deputatilor, Valer Dorneanu, de dreptul fundamental al omului de a fi informat. Intr-o emisiune televizata, personajul amintit se rastea de la inaltimea pozitiei sale politice la moderatorul emisiunii: “Vreti salarii europene, dar impozite la fel nu vreti!” In sprijinul firav si penibil al argumentatiei sale, Dorneanu sustinea ca BBC-ul beneficiaza de o taxa “de solidaritate” din partea britanicilor. Inutile au fost contraargumentele adversarilor care incercau sa-i explice ca BBC-ul nu primeste nici o lira de la bugetul Marii Britanii, ca pe postul BBC nu se difuzeaza nici o secunda de reclama si ca britanicilor respectiva taxa nu le-a fost impusa. Individului al carui nume incepe cu trei litere cu semnificatie aparte pentru sufletul romanesc, as dori sa-i amintesc ca mama mea nu are nevoie acolo unde e de informatii comandate de PSD (nu intamplator directorul BBC Romania se plangea de faptul ca liderii actualei puteri din Romania lacrimeaza pentru faptul ca apar prea rar la BBC). Poate maine, Dorneanu o sa trimita reprezentanti ai puterii sa duca pubelele de langa blocurile in curand invadate de sobolanii din gunoaie, poate poimaine, invocand dreptul fundamental al omului la igiena, o sa trimita o armata de “spalatori” de la morga sa ne duseze si, cine stie, poate intr-o alta zi, o sa ne trimita femei frumoase, pentru a ne permite sa ne exprimam liber frustrarile sexuale. Dorneanu si toata gasca lui ar trebui sa inteleaga ca, intre drepturi si obligatii exista diferente majore. Daca domnia sa are nevoie de elucubratii de orice fel, de ce nu poate sa inteleaga ca mama mea nici nu-l asculta si nici nu-l vede. Si-atunci ma tot mir: pentru lumina de la locul de veci – care nu exista inca, dar care, promit, va exista – de ce sa-i plateasca mama impozit lui Dorneanu?

Ioan BOTIS