CULTURA

* O noua editie a cursurilor Scolii de Vara de la Memorialul Sighet
Plonjon tineresc in trecut

* Vechile steaguri ostasesti si creatia Francmasoneriei
Tricolorul este simbol masonic

* Alexandru Ivasiuc ar fi implinit 70 de ani

* Ma tot mir
Hidra sinuciderilor

* Natiune, naratiune, fictiune -
Carul de foc

* GAZETA va prezinta
Cartea saptamanii
Uitarea omului si onoarea zeilor

* REPORTAJ - Nasterea ghilotinei si prima executie regala din istoria lumii
14 iulie 1789, prima zi de libertate a francezilor

* “O mare ofranda oferita ortodoxiei”
“Darul GAZETEI pentru Dumnezeu”

* In cele trei Oarte de sub Codru e patria horincii
Comuna taietorului de lemne

* O noua editie a cursurilor Scolii de Vara de la Memorialul Sighet
Plonjon tineresc in trecut

In perioada 7-15 iulie se desfasoara a sasea editie a Scolii de vara de la Memorialul Victimelor Comunismului si Rezistentei Sighetu Marmatiei. Organizata sub egida Fundatiei Academia Civica, a Centrului International de Studii asupra Comunismului, cu suportul financiar al Fundatiei Konrad Adenauer din Germania, si cu sprijinul Consiliului Europei, Institutului Polonez, Centrului Ceh, Institutului Francez, si al Agentiei elvetiene pentru dezvoltare si cooperare.

La cursurile de istorie recenta ale scolii participa 100 de elevi proveniti din Romania si Republica Moldova si selectati pe baza unui concurs, adolescenti a caror varsta medie este de 16-17 ani. Remarcabil. Rectorul editiei este istoricul Stephane Courtois din Paris (Franta), ajutat de circa 30 de lectori printre care ii amintim pe: Ion Vianu (Monge-Elvetia), Hans Bergel (Munchen), Christian Mititelu (Londra), Nestor Rates (Praga), Serban Papacostea (Bucuresti), Alexandru Zub (Iasi), Pavel Buzek (Praga), Bogdan Lis (Gdansk-Polonia), Andrei Brezianu (Washington DC), Dennis Deletant (Londra), Helmut Muller-Enbergs (Berlin) si altii. In prima zi, coautorul “Cartii negre a comunismului”, Stephane Courtois, a prezentat tema actualitatii fenomenului totalitar, subiect incitant care a dus la prelungirea mult peste program a discutiilor pe marginea subiectului, adolescentii indragostiti de istorie bombardandu-l pur si simplu cu tot felul de intrebari. Miercuri au avut loc dezbateri pe marginea cartii “Nu putem reusi decat impreuna”, recent lansata in forta de Dan Pavel si Iulia Huiu. De altfel, insusi Dan Pavel s-a deplasat la Sighet pentru a-si prezenta lucrarea. Joi au avut loc proiectii cu filmul documentar “Memorialul Durerii” realizat de Lucia Hossu-Longin, iar sambata a fost vernisata expozitia permanenta “Solidarnosc-18 zile care au schimbat lumea”, tratand fenomenul Solidaritatii, in lipsa lui Lech Walesa, care n-a putut lua parte la cursurile Scolii, desi initial isi anuntase iminenta prezenta. Toate aceste evenimente au tinut sa inlocuiasca traditionalul Simpozion anual, care in ultimii ani scazuse mult in calitate, inedit si valoare stiintifica si a carui ultima editie s-a desfasurat in 2002.

Emil, antemergatorul

Cu o saptamana inaintea inceperii cursurilor de vara, Memorialul a fost vizitat de un tip cu barba de tap, de formatie profesor universitar, specializat nu in istoria comunismului si a securitatii (care l-a doborat, zicea el), ci in stiintele geologice. Felicitari, sunteti perspicace, ati ghicit dragi cititori ca este vorba de cetateanul care-i cumpara tigari Kent Seniorului Coposu, adica fostul presedinte al tarii, Emil Constantinescu. Care a tinut sa viziteze Memorialul din ratiuni doar de el stiute, in cel mai mare secret, fara presa, simpatizanti sau curiosi. O gafa in plus, caci daca va continua sa ramana asa discret, lumea-l va uita complet si atunci adios reintrare in arena politica in care s-a jurat ca nu va mai evolua. Oricum, Emil nu mai conteaza astazi, ci altii, care vin din urma. Si tinerii. Junii cursanti impatimiti intr-ale istoriei, au asimilat la Scoala de la Sighet o multime de informatii despre trecutul recent, si n-au avut nimic de pierdut. Ci doar de invatat, desi maniera in care au fost prezentate unele teme a fost nitel prea patimasa si, in cateva cazuri, adevarul a fost usurel deformat. Nu ne referim la numele grele pe care le-am enuntat mai sus, ci la alti lectori, pe care preferam sa nu-i numim. Organizatorii remarcabilului eveniment (Ana Blandiana, Romulus Rusan si Gh. M. Barlea) au incercat sa combine intr-un tot unitar tematica unui traditional simpozion cu cea traditionala a scolii propriuzise. Combinatia a reusit partial, dar oricum, in general vorbind, a iesit o chestie faina si binevenita pentru toti. Atat pentru sigheteni, cat si pentru musafiri.

Teofil IVANCIUC



* Vechile steaguri ostasesti si creatia Francmasoneriei
Tricolorul este simbol masonic

Masoneria mondiala, in general, si cea romana, in particular, au iscat numeroase controverse, de la condamnarea vehementa, din partea Bisericii si a miscarilor nationaliste, pana la recunoasterea rolului major jucat de loji in construirea lumii moderne. Foarte putini romani cunosc importanta activitatii masoneriei in istoria noastra moderna. Se poate afirma, fara teama de a gresi, ca Romania, fara sprijinul masoneriei, ar fi ramas in stadiul de tara medievala.

Chiar supremul simbol national, tricolorul, este, conform unui studiu publicat de Dan Anghelescu in revista Forum Masonic nr. 10-11, o creatie a masoneriei. Redam o sinteza a respectivului studiu.

Vaillant anticipa Romania Mare

In 1839, francezul Vaillant cunoaste “un drapel tricolor al Principatelor, considerat drapel national”. El nu s-a dus la Milcov, pentru a arbora drapelul, cum ar fi fost normal, ci pe Omul. Pentru el, deci, Unirea Principatelor era un fapt, care nu astepta decat o consemnare formala (care avea sa intarzie 20 de ani). Ceea ce voia Vaillant, arborand drapelul pe varful cel mai inalt al Bucegilor, la granita cu Transilvania, era recunoasterea predominantei romanesti si in interiorul arcului Carpatic, deci anticipa unirea de la 1918. In anul urmator, 1840, printre initiatorii complotului cunoscut in istorie ca fiind al lui Mitica Filipescu, ce urmarea rasturnarea domnitorului Alexandru Ghica, se numara si francezul “naturalizat” in Muntenia. Alaturi de initiatori se gasea si Nicolae Balcescu, un alt mason important al acelei perioade. Denuntati, participantii au fost arestati si condamnati la pedepse grele, dar Vaillant, ca si cetatean strain, a fost expulzat. S-a refugiat in Moldova, unde a ramas din noiembrie 1840 pana in mai 1841, timp in care a organizat o noua asociatie secreta, “Fiii Coloniei lui Traian”. Descoperit din nou, a fost nevoit inca o data s-o ia la sanatoasa. S-a intors in Franta, dar in timpul Revolutiei de la 1848 a revenit in Principate, pe care le-a parasit definitiv dupa infrangerea acesteia. Ulterior, a sustinut activ de la Paris Unirea Principatelor.

Pasoptistii erau masoni

Vaillant era un cunoscut francmason. Ca membru al lojii franceze, el a avut acces in societatea tinerilor intelectuali revolutionari, ramasi in istorie ca "generatia pasoptista", generatie care, in marea ei majoritate, apartinea Francmasoneriei. Marile personalitati care au facut Revolutia de la 1848, Unirea Principatelor si Independenta Romaniei din 1877 erau, aproape fara exceptie, francmasoni: de la Nicolae Balcescu, Ion Heliade Radulescu, Nicolae si Stefan Golescu, Gh. Magheru, Cristian Tell, Ion C. Bratianu, C.A. Rosetti, pana la Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Gr. Alexandrescu, Costache Negruzzi, Mihail Kogalniceanu etc. Apartenenta la Francmasonerie a permis acestei generatii, poate cea mai activa din istoria Romaniei, sa vina in contact si sa intretina relatii de stransa prietenie cu marile personalitati ale vremii: Michelet, Quinet, Mickievicz, Mazzini, Cavour sau Garibaldi. Aceste legaturi au contribuit mult la implinirile istorice care au urmat. Si tot din aceste contacte s-ar fi faurit si tricolorul.

Vechile drapele

Este adevarat ca "optiunea cromatica a romanilor pentru cele trei culori - rosu, galben, albastru - a fost sesizata pe intreg spatiul locuit de romani" inca din cele mai vechi timpuri (conform "Tricolorul Romaniei", coord. de dr. Adina Borciu-Draghicescu - Bucuresti, 1995). Se mai stie ca steagul lui Tudor Vladimirescu nu era tricolor; era un steag pictat "in tehnica traditionala a picturii bisericesti" (ibidem). Mai tarziu, prin hatiseriful din 1834, sultanul ii acorda domnitorului Alexandru Ghica dreptul ca la "cele ostasesti" sa aiba "alt steag cu fata rosie, albastra si galbena, avand si acesta stele si pasare cu un cap la mijloc". Dar culorile erau orizontale, incepand cu rosu. Era un drapel ostasesc si nu putea fi considerat "national", fie si numai pentru ca acelasi drapel ostasesc al Moldovei era bicolor: “pe fondul general al panzei de culoare albastra, culoarea rosie formeaza cate un patrat in fiecare dintre cele patru colturi” (ibidem). Istoricul Adrian Niculescu afirma in eseul "Prima intrare a Romaniei in Europa: pasoptistii", publicat in octombrie 1993 in revista 22: “Potrivit celei mai plauzibile dintre explicatii, tricolorul romanesc este si el un simbol masonic. Cele trei culori impartite in mod egal reprezinta principiul egalitatii. Orientarea culorilor in sus semnifica verticalitatea, un alt concept Masonic. Cifra trei este numarul perfect. Sunt numai patru tarile europene traditionale cu steagul tripartit in mod egal si vertical: Franta, Italia, Belgia si Romania. O companie dintre cele mai ilustre! Sunt exact tarile cu o puternica origine masonica, nascute din Revolutia Franceza (1789), din cea belgiana (1830), din risorgimento-ul italian si din miscarea de "regenerare" romaneasca”. Nu trebuie sa surprinda faptul ca simbolul national romanesc este de origine masonica, avand in vedere abundenta de personalitati ale istoriei si culturii noastre care apartineau lojilor. In fapt, istoria moderna a romanilor este deschisa de doi masoni: Dimitrie Cantemir si Horea, conducatorul rascoalei romanilor ardeleni de la 1784.

Dorin PETRISOR



* Alexandru Ivasiuc ar fi implinit 70 de ani

Marele prozator s-a nascut in Sighetu Marmatiei, la 12 iulie 1933, intr-o casa de pe strada care-i poarta azi numele (fosta strada 30 decembrie), pe al carei frontispiciu s-a plasat relativ recent o placa comemorativa. Este considerat a fi fost cel mai mare romancier roman nascut pe meleagurile Tarii Maramuresului. Dupa studiile liceale din Sighet si cele universitare la Bucuresti, a ramas in Capitala, unde a urcat ierarhic pana in functia de redactor-sef al editurii Cartea Romaneasca, de director al Studiourilor de film Buftea, de secretar al Uniunii Scriitorilor. Acuzat de multi de o colaborare prea stransa cu regimul comunist, fapta care se regaseste partial si in opera sa, nu putem spune ca in imprejurarile date, singura cale posibila de ascensiune si posibilitate de creatie a fost prin prisma cocolosirii partidului. Sa nu uitam de mogulii Sadoveanu, Arghezi sau D.R. Popescu, care au facut exact acelasi tip de compromis. Si care ne-au lasat, cu toate astea, o opera foarte valoroasa. Prozatorul Ivasiuc a oferit posteritatii romanele “Apa”, “Pasarile”, “Vestibul”, “Interval”, “Cunoastere de noapte”, “Iluminari” si nuvela istorica “Corn de vanatoare”, lucrari de referinta ale literaraturii romane din perioada 1960-1977, care pentru moroseni, sunt de o importanta capitala, mai ales ca personajele acestora sunt luate de multe ori, din realitatea cotidiana a Sighetului copilariei scriitorului. In plina putere de creatie, Alexandru Ivasiuc a trecut la cele vesnice in timpul cutremurului devastator din 4 martie 1977, fatidica zi in care tara i-a pierdut si pe Toma Caragiu, A.E. Baconsky si alti mari oameni de cultura. Daca ar fi supravietuit, in aceste zile l-am fi sarbatorit cu ocazia aniversarii a sapte decenii de la venirea pe lume. Asa, il acuzam deschis de colaborare cu comunistii, ca si cum noi, ceilalti, am fi fost cu totii dizidenti infocati. Ivasiuc va ramane in inimile si in bibliotecile noastre, indiferent de imaginea deformata cu care este, pe nedrept, tratat astazi de imaculatii fosti tovarasi.

Teofil IVANCIUC



* Ma tot mir
Hidra sinuciderilor

Conform statisticilor, situatia se impute progresiv dupa urmatorul model paradigmatic: un an dupa alegeri, romanii mai spera ca ceva urmeaza sa se schimbe, dupa doi ani incep sa se inmulteasca sinuciderile, iar in ultimii doi ani care preced alegerile, scarba de viata reuseste sa faca mai multe victime decat crimele si accidentele la un loc. In prezent, zilnic se sinucid noua romani si s-a anuntat o recolta mult mai bogata pentru “doamna cu coasa” in anul urmator. Treaba merge atat de prost, incat nici macar imparatul Iulian nu mai traieste pe picior mare. Palatului acestuia i-au fost taiate apa si gazul din cauza neplatii facturilor. Romanii suporta si ei lipsuri de tot felul alaturi de romi. S-a anuntat deja criza painii, motiv pentru care vom importa grau din maica Rusie si din Khazakstan. Pentru a mai salva ceva din situatie, Adrian Nastase a pornit cu aplomb campania electorala. Marile orientari ale proaspat declansatei campanii ar fi cam aceleasi promovate de PSD si in campaniile trecute: “achizitionarea” de noi membri si lansarea de promisiuni electorale. Legat de prima orientare, e de mirare ca premierul isi mai doreste cresterea numerica a partidului, care si asa a atins un numar alarmant de mare de membri. Atat de mare, incat partidul are deja 20 de vicepresedinti, devenind un fel de hidra cu 21 de capete si fara Gusa. Acesta din urma se pare ca n-a vazut cu ochi buni fuziunea PSD-ului cu mostenitorul marxism-leninismului in Romania, PSM-ul infiintat de un om cu “largi vederi democratice”, Ilie Verdet, una dintre ultimele fosile ale regimului de trista amintire. A doua orientare cuprinde aceleasi promisiuni, niciodata onorate: acordarea de tichete de caldura, pensii marite, cresterea alocatiilor pentru copii, bla-bla-bla. In acest timp, pensionarii se calca in picioare prin farmacii, in speranta ca vor prinde o aspirina compensata, cu forta magica de a le prelungi viata pana la viitoarele alegeri. Altfel, ce sa mai faca cu tichetele de caldura, pastilele energizante si celelalte facilitati oferite de viitorul regim? Parca n-ar trebui sa beneficieze de ele cei 117 criminali, violatori, traficanti de droguri si talhari eliberati de-a moaca si care nu se vor intoarce in arestul politiei.



* Natiune, naratiune, fictiune -
Carul de foc

Anul acesta, baierele cerului au ramas stranse si carul de foc al Sfantului Ilie rar a taiat bolta. Nici dupa rugile preotilor, nici dupa farmecele babelor, iarba n-a crescut in urma coaselor ce-au lins pamantul, lasandu-l rosu si mort. Abia umbra Sanzienelor si a domnitelor preumblandu-se lenes si lasand o adiere racoroasa in urma a trezit izvoarele pamantului. Acum, rugile de ploaie trebuie sa inceteze, caci vine ziua in care Sfantul Ilie are mare putere si nu trebuie maniat. Razboinicul sfant mana un car de foc in timpul furtunilor si isi trimite fulgerele catre diavoli si pacatosi. La trasura sa sunt inhamati doi sau patru cai albi, inaripati. Acolo, pe cer, Sfantul Ilie alearga printre nori, tuna, fulgera si trasneste. Speriati, dracii se ascund pe pamant: prin pomi, pe sub streasina caselor, in turlele bisericilor si chiar in corpul unor animale, in special caini si pisici. Dorind sa nu-i scape nici unul, Santilie trasneste si arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile in care s-au ascuns dracii. In tinerete, ar fi tunat si ar fi trasnit atat de puternic, incat plesnea copilul in pantecele mamei si vitelul in burta vacii. Pentru a nu distruge lumea, Dumnezeu sau Maica Precista l-au lasat ciung de mana dreapta, l-au asurzit sau i-au scos un ochi. Cu toate acestea, el continua sa alunge dracii si sa-i omoare, lovindu-i cu biciul de foc tinut in mana stanga. Este bine ca in vreme de furtuna, ferestrele si usile caselor sa nu fie lasate deschise, ca sa nu se poata strecura vreo spurcaciune de drac inauntru, iar casa sa fie trasnita. In ajunul zilei Sfantului Ilie, fetele se duc noaptea pe locurile unde este semanata canepa, se dezbraca de camasi si dupa ce se tavalesc goale prin canepa, se imbraca repede si merg acasa sa se culce. Daca peste noapte vor visa canepa verde, este semn ca la maritis vor fi alaturi de oameni tineri; daca insa vor visa canepa uscata, se vor marita dupa oameni batrani. La revarsatul zorilor, se culegeau ierburi de leac, care se duceau apoi acasa si se puneau la uscat la umbra, pe prispa sau in camara. Se culegeau si alte plante, considerate bune pentru vraji si farmece; odata uscate, acestea erau stropite cu sangele unui cocor, taiat chiar deasupra lor. Astfel "menite", prin sacrificiu, plantele puteau fi folosite de vrajitoare (prof. Gabriela Barbu). De Sfantul Ilie, femeile duc la biserica busuioc si-l pun la iconostas. La sfarsitul slujbei, il iau si ii dau foc, iar cu cenusa lui se freaca in gura copiii, cand au bube. Trece-va aceasta zi si iar vor uita oamenii sa-si faca cruce cand vor auzi biciul lui Ilie, “de aceea nu aduce Dumnezeu ploaia peste noi”…

de Emanuel LUCA



* GAZETA va prezinta
Cartea saptamanii
Uitarea omului si onoarea zeilor

Cartea lui Georges Dumézil, Uitarea omului si onoarea zeilor reprezinta o colectie de douazeci si cinci de schite de mitologie, fiecare infatisand, asa cum si-a dorit autorul, o problema si principalele mijloace de solutionare ale acesteia. Lucrarea este impartita in trei sectiuni: Trifunctionalia, Varia si Controversiae. Mai multe dintre schitele prezentate in prima parte a cartii jaloneaza un teren de studiu care ar putea fi rezumat sub denumirea de “dinamismul celor trei functiuni”. I s-a reprosat lui Georges Dumézil ca studiul societatilor arhaice, impartite in “cei care se roaga”, cei care lupta” si “cei care muncesc” ar fi reprezentat singura preocupare stiintifica. Cea de-a doua sectiune cuprinde numeroase enigme care subzista in fiecare “provincie” a lumii indo-europene, sau incertitudini ale autorului. In fine, partea a treia cuprinde raspunsurile lui Georges Dumezil la criticile, mai mult sau mai putin savante, care i-au fost aduse de-a lungul timpului. “Peste putina vreme nu voi mai fi prezent ca sa restabilesc adevarul impotriva criticilor mei, care, s-ar zice, se straduiesc sa-mi desfigureze si ridiculizeze munca, spre a se debarasa mai usor de rezultate ce-i stanjenesc in propriile lor constructii. Atunci jocul se va amplifica, desi sunt sigur ca spiritele bune se vor impotrivi acestei operatiuni”, afirma savantul in Introducerea lucrarii. In comparatie cu Mit si epopee, Uitarea omului si onoarea zeilor este mai putin cunoscuta, fapt care nu anuleaza spectaculozitatea unui text scris de un mare cercetator si cunoscator al mitologiei indo-europene. Refacerea unei societati arhaice, explicarea modului de functionare a structurilor sociale si economice dintr-o perioada din care s-au pastrat putine marturii reprezinta punctele de forta ale cartii. Lucrarea se adreseaza in principal specialistilor in istoria religiilor si antropologie, dar poate constitui o lectura agreabila si pentru profani.

Ioan BOTIS



* REPORTAJ - Nasterea ghilotinei si prima executie regala din istoria lumii
14 iulie 1789, prima zi de libertate a francezilor

14 iulie 1789. Parizienii reusesc sa cucereasca Bastilia, simbolul absolutismului monarhic, si s-o darame. Inchisoarea-fortareata reprezentase pentru numeroase generatii de francezi puterea inatacabila si de necontestat a regilor taumaturgi. Caderea Bastiliei insemna, prin valoarea de simbol pe care o avea, caderea monarhiei franceze. Incepea prima revolutie in urma careia un rege avea sa fie arestat, judecat, condamnat la moarte si executat. Ludovic al XVI-lea platea in acest mod curajul predecesorilor sai care afirmasera "Statul sunt eu" si "Dupa mine potopul". Chiar daca dupa perioada napoleoniana un Bourbon a mai domnit sub numele de Ludovic al XVIII-lea, istoria marcase in 1789 sfarsitul Vechiului Regim. Danton, Saint Just, Marat si "Incoruptibilul" Robespierre incepeau un nou capitol din istoria lumii, in care regimul republican inlocuia regimul monarhic. "Declaratia Universala a Drepturilor Omului si Cetateanului" devenea noua Constitutie franceza.

"Anul 1789 nu poate fi despuiat de prestigiul sau (...) Nu se inlocuieste decat ceea ce este mort sau gata sa-si dea duhul. Vechea monarhie se goleste treptat, intre anii 1787 si 1789, de orice realitate", afirma Jacques Madaule in cea mai cunoscuta lucrare despre istoria Frantei. Dupa 165 de ani, Starile generale erau convocate din nou, pentru a asocia natiunea franceza cu monarhia, in vederea realizarii unor vaste reforme. Impotriva coalitiei tronului cu nobilimea si clerul, marea burghezie a facut apel la popor, lansand astfel revolutia pe o cale ce nu putea fi prevazuta.

Din 25 de milioane de locuitori, cati avea Franta spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, 24 de milioane erau reprezentati de masa obscura a taranilor, meseriasilor, micilor pravaliasi si negustori, preotilor de tara si muncitorilor, reuniti in ceea ce se numea Starea a treia (clerul si nobilimea fiind grupate in primele doua stari), lipsita de privilegii, scutiri fiscale si posibilitatea de a ocupa anumite functii.

Scanteia si incendiul

Conditiile care au condus la declansarea revolutiei franceze s-au cristalizat pe parcursul epocii moderne timpurii. Modernizarea economica a atras dupa sine cresterea bogatiei si a ambitiilor burgheziei, fara un castig echivalent in planul influentei politice sau privilegiilor sociale. Atacul direct al burgheziei s-a indreptat impotriva monarhiei. Catre sfarsitul secolului al XVIII-lea, curentele intelectuale aparute in secolul al XVII-lea au contribuit si ele la crearea unei stari de spirit revolutionare. Razboaiele incepute de Regele-Soare si continuate de urmasii acestuia s-au soldat cu uriase datorii ale statului, ceea ce a oferit nobilimii indelung tinute sub control prilejul de a contesta autoritatea regala. Aristocratii au incercat sa determine convocarea unei adunari legislative pe care intentionau s-o domine. Scopul lor il constituia preluarea puterii. Paradoxal, aceasta initiativa a clasei dominante a facut posibil triumful revolutionar al clasei de mijloc atat asupra monarhiei, cat si a aristocratiei. Clerul de la tara, cu exceptia unor mici privilegii, gandea mai curand ca oamenii de rand, al caror statut era identic cu al lor; burghezia (formata din peste doua milioane de financiari, industriasi, negustori si liber profesionisti) urmarea liberul acces la functiile de conducere in cadrul armatei, statului si Bisericii; taranimea, oprimata in continuare de nobilime, ajunsese intr-o stare de spirit ce a determinat-o sa schimbe conditiile sociale si economice pe care le considera detestabile; muncitorii din orase au devenit, dupa 1780, o forta sociala exploziva datorita conditiilor grele de viata (de exemplu, la Paris, chiriile aproape se dublasera, iar pentru paine, care constituia baza alimentatiei zilnice, se cheltuia aproape jumatate din venit).

Caderea Bastiliei

In iunie 1789, Starea a Treia s-a proclamat Adunare Nationala, regele Ludovic al XVI-lea considerand initial actul ca fiind nul, ulterior recunoscand Adunarea dominata de reprezentantii burgheziei. Totusi, guvernarea regala si aristocratii, dintre care cei mai multi renuntasera sa se mai opuna monarhiei si trecusera de partea regelui, inca mai dispuneau de mijloace pentru a-i infrange pe rebeli. Bastilia, fortareata construita pentru a apara Parisul in Evul Mediu, adapostea o parte din armata. Parizienii presupuneau ca aici se afla o mare cantitate de arme si munitii. Ei mai stiau si ca regele isi intemnita dusmanii in fortareata ale carei turnuri puteau rade de pe fata pamantului unul dintre cele mai rebele cartiere locuite de muncitorime. Aceste motive ar fi fost de ajuns sa starneasca groaza parizienilor la vederea Bastiliei; ei insa o urau cu si mai mare inversunare, considerand-o un simbol al monarhiei si al puterii aristocratice. Curand dupa concesiile acordate Adunarii Nationale, s-a crezut ca regele era gata sa recurga la forta pentru a schimba mersul evenimentelor. Speriati de un posibil atac al trupelor regale, oamenii au invadat magazinele si institutiile oficiale, in cautare de arme. La 14 iulie 1789, o astfel de incursiune la care au participat aproape 8000 de oameni s-a soldat cu capturarea a 30000 de muschete. Atunci, o parte din razvratiti au avansat ideea unui atac asupra Bastiliei. Cateva sute de parizieni, majoritatea muncitori calificati – nu drojdia societatii, cum au sustinut mai tarziu anti-revolutionarii – au incercuit fortareata imprejmuita cu doua randuri de ziduri inalte si amenintatoare. De Launay, comandantul Bastiliei, a fost de acord sa nu atace multimea adunata in jurul zidului exterior. Cand oamenii au inceput sa coboare podul mobil care le-ar fi permis accesul dincolo de zidul interior, de Launay a ordonat trupelor sa deschida focul. Aproape o suta de asediatori si-au pierdut viata, alti saptezeci fiind raniti. Cu sprijinul unui mic contingent al Garzilor Franceze, ce se razvratise impotriva regelui, asediatorii au reusit sa cucereasca Bastilia. In cursul masacrului care a urmat au pierit sase sute de soldati, impreuna cu de Launay. Atacatorii i-au decapitat pe comandant si pe mai multi soldati ucisi, expunandu-le capetele infipte in sulite, in semn de victorie impotriva despotismului. Acest mare triumf simbolic a facut ca ziua de 14 iulie 1789 sa fie considerata prima zi de libertate a poporului francez.

Marea Frica

Violenta parizienilor si-a pus pecetea asupra cursului revolutiei. Ca urmare a acestei miscari de mase, Ludovic al XVI-lea a renuntat la ideea de a dizolva Adunarea Nationala. In aparenta, monarhul a acceptat Adunarea si revolutia infaptuita. El a intrat in Paris purtand o palarie cu cocarda tricolora, simbolul revoltei din oras: rosu si albastru fiind culorile Parisului, iar alb culoarea familiei regale. Nobilii regalisti nu au intarziat sa-si manifeste atitudinea fata de evolutia evenimentelor: au inceput sa paraseasca tara. In toate orasele regatului, dupa modelul celor petrecute la Paris, municipalitatile revolutionare inlocuiesc vechile autoritati ale oraselor. In sfarsit, incepand de la 20 iulie, se raspandeste in intreaga tara miscarea cunoscuta sub numele de Marea Frica. Pretutindeni, actele funciare sunt arse, unele castele sunt pradate; nu s-au prea exercitat violente asupra persoanelor, dar taranimea si-a realizat propria revolutie impotriva feudalitatii si privilegiilor. Aceste imprejurari au provocat o stare de isterie. Adversarii Vechiului Regim au auzit zvonuri despre iminenta unei riposte regaliste. Se spunea ca trupe regale franceze sau armate monarhiste straine se pregateau sa-i macelareasca pe rebeli. De asemenea, se zvonea si ca nobilimea incita bande de batausi pentru a-i ataca miseleste pe adversarii lor din Starea a Treia. Marea Frica avea sa marcheze urmatoarele saptamani din istoria Frantei.

Executia regelui

La 26 august 1789, membrii Adunarii au adoptat “Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului” care afirma ca dreptul de a guverna apartine poporului, nu regelui si ca toti cetatenii aveau dreptul innascut si inalienabil la libertate, egalitate, proprietate si securitate. Starea revolutionara a continuat si in urmatorii ani. In iunie 1791, regele a incercat sa fuga din Franta, pare-se cu gandul de a organiza o invazie contrarevolutionara. Regele a fost arestat si readus in Paris. La 25 iulie 1792, ducele de Brunswick, conducatorul invaziei austro-prusace, a declarat ca orice prejudiciu adus regelui si familiei sale va atrage represalii severe, in momentul in care armatele sale vor ajunge la Paris. In acelasi an, girondinii si iacobinii au luat decizia de abolire a monarhiei si de instaurare a republicii, forma de guvernare reprezentativa, fara un rege in fruntea statului. La 21 ianuarie 1793, soldatii incolonati au format un cordon pana la ghilotina, aparat recent inventat si destinat decapitarii mai “putin traumatizante”. Invesmantat in straie de rand, nu in mantia regala, Ludovic a pasit printre coloanele de soldati, indreptandu-se spre esafod.

Domnia Terorii

In urma revolutiei din 1789, Franta a devenit singurul mare stat european condus nu de un rege, ci de reprezentanti ai cetatenilor. Mai mult chiar, francezii si-au castigat drepturi individuale garantate prin constitutie, eliberandu-se astfel de vechiul lor statut de supusi ai unei monarhii absolute. Privilegiile speciale ale aristocratiei si Bisericii au fost si ele abolite de revolutie. Monarhiile din statele invecinate s-au grabit sa intervina pentru a stopa extinderea periculoasa a miscarilor social-politice, atat in teritoriile guvernate de ei, cat si in Franta. In mod surprinzator, tanarul stat modern francez a infrant dusmanii straini, insa amenintarea la adresa noului sistem francez i-a determinat pe conducatori sa recurga la o teroare sangeroasa pentru a infrange dusmanii reali sau imaginari din interiorul statului francez. Iacobinii au instaurat Teroarea in octombrie 1793, reusind ca in zece luni sa masacreze intre 30000 si 40000 de persoane (printre acestea s-a numarat si fosta regina, Maria Antoaneta).

Francezi in Romania

Dupa 1989, investitorii francezi au venit in Romania. Prezenta lor a facut posibila cresterea unor domenii esentiale din economia romaneasca, Franta clasandu-se pe locul patru intr-un clasament al partenerilor comerciali ai tarii noastre. Cele mai multe investitii sunt de mica anvergura, dar nu trebuie omis aportul investitiilor totale cifrate la 1,5 miliarde de dolari. Principalii investitori francezi sunt: Orange (700 milioane euro), Societe Generale-BRD (350 milioane euro), Lafarge-Romcim (320 milioane euro) si Renault-Dacia (308 milioane euro). In societatile cu capital francez sunt angajati 45.000 de romani. Franta reprezinta a treia destinatie a exporturilor romanesti (7,6%).

Francezi in Maramures

In Maramures traiesc mai multe familii franceze. Cei mai multi se afla in Romania in interes de afaceri. Am incercat sa aflam care sunt semnificatiile zilei nationale a Frantei. In aceasta perioada, in Baia Mare se deruleaza Scoala de Vara Romano-Franceza. "Inainte era o sarbatoare istorica, dar acum are un caracter popular. Parada militarilor este condusa de primari si prefecti. Pe Champs Elysees, parada armatei e condusa de presedinte. Se organizeaza spectacole si jocuri de artificii. E singura zi din an cand francezii au voie sa aprinda petarde", a marturisit Alain Bonnet, profesor de istorie. Artistul plastic Vincent Claude Van Waeyemberghe asociaza ziua nationala a Frantei cu cea a romanilor. "In ultimul timp, are si un caracter de divertisment, este la fel ca si in Romania. Toata lumea petrece, se bea sampanie, armata defileaza pe strazile Parisului si se duc coroane de flori la monumentele eroilor care au eliberat Franta. In Baia Mare sunt multi francezi. Am putea organiza impreuna o petrecere dedicata sarbatorii noastre nationale.” La societatea Ramira isi desfasoara activitatea peste 40 de francezi. “Pentru mine, 14 iulie este o sarbatoare nationala si tot timpul vom comemora acest eveniment national. Este zi nelucratoare din vremea Generalului de Gaulle. Cu aceasta ocazie, presedintele republicii defileaza impreuna cu armata si apoi prezinta analiza sa asupra situatiei politice, economice si sociale a tarii. In toate satele au loc defilari ale armatei si depuneri de jerbe la monumentele combatantilor. Nefiind in Franta, nu vom sarbatori Ziua Nationala pentru ca francezii nu fac nimic in afara granitelor, 14 iulie ramanand doar Ziua Nationala a Frantei”, a declarat Andre Chapus, sef de proiect la Ramira. Concluzia e simpla. Chiar daca sunt la peste 2000 de kilometri departare de casa, 14 iulie ramane cel mai important eveniment al francezilor.

Cantareata secolului

Edith Piaf s-a nascut in 19 decembrie 1915 sub un felinar de pe strada Villette din Paris. “Moasa” a fost un politist care patrula prin zona si care a ajutat-o pe Aneta Maillard, o cantareata hoinara, sa nasca. Edith Giovanna Gassion (tatal sau, Alphonse Gassion, era acrobat de circ) a crescut intr-un bordel al bunicii si a inceput sa cante pe strazi. Printre numeroasele sale pasiuni s-au numarat sansonetistii Yves Montand si Charles Aznavour, dar si boxerul Marcel Cerdan - cea mai mare iubire a sa. Viata trepidanta a lui Piaf a fost completata de tragedia mortii fetitei sale, acuzatia de crima (a patronului cabaretului “Gerny’s”, Louis Leplee), casatorii, divorturi, cure de dezintoxicare (droguri si alcool) sau accidente de masina. La 11 octombrie 1963 s-a stins din viata si peste 40.000 de persoane au condus-o pe ultimul drum – spre cimitirul Pere La Chaise. A ramas vocea de senzatie si adulatia publicului, porecla “Vrabiuta”, “La vie en rose”, “Milord”... Prea multe pentru a fi pomenite toate. Scriind despre Edith Piaf nu poti incheia decat cu titlul cantecului pe care i l-a compus Charles Dumont, “Non, je ne regrette rien”.

Moulin Rouge

In 1889, intr-o moara veche situata pe o colina din cartierul Montmartre, in fiecare noapte, spalatorese, dantelarese, bucatarese si florarese se adunau si deveneau “artiste”, inventand un dans care avea sa entuziasmeze, sa incite si sa intrige Parisul. Dansul se numea “Cadrilul” si a cucerit publicul prin acrobatie, ritmica si fustele ridicate la semnalul unui tipat. Pret de o secunda, desuurile dansatoarelor transpirate de efort si placere erau dezgolite. Dupa doi ani, dansul a fost importat in Anglia unde a fost botezat “French Cancan”. Pictorul Toulouse Lautrec a ramas la Moulin Rouge pina in 1893 si a realizat prima sa litografie in culori – un afis pentru atragerea clientilor localului. Moulin Rouge a devenit cel mai celebru cabaret din lume, locul in care au fost admirati Edith Piaf, Jean Gabin, Maurice Chevalier, Ella Fitzgerald, Liza Minelli, Frank Sinatra, Yves Montand sau Charles Aznavour.

Ioan BOTIS
Gabriela VALEAN



* “O mare ofranda oferita ortodoxiei”
“Darul GAZETEI pentru Dumnezeu”

In partea exterioara pridvoarelor manastirii Cozia, pe un deal care domina manastirea, se inalta bolnita (zidita in vremea lui Petru Voievod, cunoscut si sub numele de Radu Paisie), in apropierea careia se gasesc cimitirul si clopotnita. Clopotele Coziei, donate in 1395 si in 1413 de Mircea cel Batran, au fost mutate in 1879 la Curtea de Arges si Ramnic si inca mai asteapta sa raspandeasca vocea de mult uitata a intemeietorului manastirii.

In Saptamana Patimilor am stat de vorba cu parintele Vartolomeu Andronic, staretul manastirii Cozia. La vremea aceea, parintele era mahnit de faptul ca manastirea nu are clopote. Si pentru ca nu dorea sa revendice vechile clopote (pe de o parte pentru ca ar trebui daramate clopotnitele unde se gasesc acum, iar pe de alta parte pentru ca e nevoie de ele atat la manastirea de la Curtea de Arges, cat si la Episcopia de la Ramnic), staretul s-a gandit sa toarne un clopot nou.

In scurt timp, GAZETA a rezolvat problema staretului Vartolomeu. Un clopot vechi, dar crapat, a fost adus in Baia Mare, topit si returnat. Astazi, el se afla la Cozia, unde urmeaza sa fie ridicat in clopotnita. Dar asta nu e totul. Saptamana trecuta a fost turnat si clopotul care reprezinta donatia GAZETEI de Maramures pentru manastirea Cozia. In aceasta saptamana el va ajunge la ctitoria lui Mircea cel Batran. “Consider ca, pentru manastirea Cozia, clopotul oferit de GAZETA de Maramures reprezinta un dar oferit lui Dumnezeu, o mare ofranda oferita ortodoxiei. Va multumim pentru faptul ca ne-ati facilitat relatia cu clopotarii maramureseni si pentru gestul de mare noblete pe care l-ati facut daruindu-ne un clopot de care aveam mare lipsa”, a afirmat staretul manastirii Cozia, parintele Vartolomeu Andronic. Si sa mai zica cineva ca suntem adversari ai Bisericii Ortodoxe Romane!

Clopotarul cu reteta de la Vatican

Omul pe care GAZETA l-a gasit pentru executarea clopotelor pentru Cozia se numeste Vasile Fitigau si pentru ca s-a nascut pe 19 iunie 1951 afirma ca “a trecut deja dealul”. A absolvit Liceul din Viseu de Sus, urmand apoi cursurile Facultatii de Chimie Industriala din Iasi, pe care le-a absolvit in 1975. Pana in 1978 a lucrat ca stagiar la Fabrica de sticla din Poiana Codrului, dupa care a fost angajat al Cooperativei Gutinul. In 1990 a devenit primul “turnator” care a luat in locatie de gestiune o turnatorie, iar din 2000 lucreaza pe cont propriu. Vasile Fitigau a inceput sa toarne clopote din anul 1978. Nu mai stie exact cate a turnat, dar stie ca acestea sunt de ordinul sutelor. Cel mai mic clopot pe care l-a turnat cantareste 35 kg, iar cel mai mare 1.850 kg. Marele clopot al Coziei va fi cel mai mare clopot executat de Fitigau, acesta (clopotul, nu clopotarul) cantarind 2.000 kg. Clopotele turnate de Vasile Fitigau le puteti auzi cum “canta” din turlele bisericilor si clopotnitele manastirilor din Curtea de Arges, Bistrita, Sighet, Barsana, Leordina, Baia Mare, Viseu, Borsa, Dragomiresti, Gherla, Dej, Cozia, Putna, Cacica, Marghita, Oradea sau Vatra Dornei. In afara granitelor, clopotele turnate in Baia Mare au ajuns in Ungaria, Germania si Ucraina. Vasile Fitigau este mandru ca sase dintre clopotele turnate de el se afla la Vatican, de unde a primit o “reteta” pentru obtinerea unor sunete deosebite in functie de cantitatea de metale ce fac parte din aliajul clopotelor. In afara de clopote, cei sase angajati ai lui Fitigau realizeaza orice alte piese turnate din bronz si aluminiu: candelabre, statui (busturile lui Liviu Rebreanu din Dragomiresti si cel al lui Avram Iancu din Carei sunt doar doua exemple), ceaune, bare, bucsi si (in special pentru straini) cismele. Cele mai importante lucrari raman totusi clopotele, dintre care cel mai frumos sunet il are, pentru oamenii GAZETEI, clopotul pe care l-au donat Coziei. Ca sa se stie, peste vremuri, ca am existat…

Cum se toarna un clopot

Aliajul din care se fac clopotele contin cupru, staniu (adus din import) si metale nobile. Procedeul nu pare unul foarte complicat, dar nu oricine il stapaneste. Se alege sablonul in functie de greutatea clopotului si de tonalitatea pe care acesta urmeaza s-o primeasca. Forma este realizata initial in nisip, materialul se topeste in creuzet de grafit, dupa care se toarna in forma executata. Se lasa la recoacere timp de trei zile pentru detensionare. Racirea naturala este necesara pentru evitarea aparitiei crapaturilor in masa clopotului. In sfarsit, clopotul se slefuieste si i se adauga cumpana pentru limba.

Ioan BOTIS



* In cele trei Oarte de sub Codru e patria horincii
Comuna taietorului de lemne

Descoperirile arheologice de la hotarul localitatii Oarta de Sus dovedesc ca spatiul a fost locuit neintrerupt, inca din perioada daco-romana. In 1566, cand tatarii au pustiit cea mai mare parte din zona Codrului, cele trei Oarte se aflau in proprietatea voievodului Joannes Bole. In 1569, comuna a intrat sub stapanirea lui Gyorgy Bathory, care a dus iobagii la “sapa de lemn”. In ciuda stapanirii straine, locuitorii si-au pastrat cu sfintenie traditiile si folclorul.

Localitate cu o istorie zbuciumata, din a carei amintire s-au nascut monumente si obiecte de mare valoare istorica, cu oameni care au ramas credinciosi traditiei mostenite din batrani, Oarta de Jos poate fi definita ca “arc peste timp”, in care prezentul si trecutul se imbina armonios, asa cum a numit-o preotul Ioan Nichita.

Drumul care leaga Baia Mare de Cehu Silvaniei te duce intr-o localitate unde traditiile s-au pastrat nealterate. Imediat dupa tablita care te anunta ca ai intrat in comuna Oarta de Jos se zaresc vechile grajduri ale CAP-ului, lasate in paragina. Desi e dimineata, localitatea pare pustie. Usile caselor sunt strajuite de o matura, semn ca nu e nimeni acasa. Pe straduta ingusta a satului se plimba doar cate o gaina “atrasa” de iarba verde de pe sant sau cate un caine pornit in cautarea stapanului. Nici macar birtul nu are clienti dornici sa-si faca “pofta de mancare”. Localitatea a fost atestata documentar in anul 1392 sub numele de “Trywarcza”, adica cele “Trei Oarte”, insa exista cu mult timp inainte. In 1986, in locul numit Magura, care se afla pe panta unui deal, s-au descoperit unelte de piatra slefuita din neolitic: topoare, dalti, zdrobitoare si fragmente ceramice cu incizii, tortite, tuburi de scurgere. Aceasta descoperire a demonstrat existenta localitatii inca din neolitic. Pe versantul aceluiasi deal a fost descoperit un tezaur care cuprinde 191 de monede romane. Batranii spun ca denumirea satului vine de la numele taietorul de lemne Ortan, care s-a stabilit primul in aceste tinuturi. Comuna cuprinde satele Oarta de Jos, Oarta de Sus si Ortata. In trecut, satul Ortata se numea Oarta de Mijloc.

Oarta de Jos

In comuna exista un centru de prelucrare a laptelui, o moara si sapte palincii l vechiul camin cultural este neincapator, motiv pentru care nuntile se organizeaza in corturi l Ioan Nichita, preotul din Oarta de Jos va lansa in toamna monografia comunei, care se va intitula “Oarta de Jos-Arc peste timp” l Scoala din Oarta de Sus este infratita cu o scoala din Tara Galilor l Episcopul de Alba Iulia, Andrei Andreicut s-a nascut la Oarta de Sus l Ioan Rob, cantaretul bisericesc din Oarta de Jos este renumit in zona Codrului l in comuna a existat o ferma agricola l localitatea detine peste 90 de ha de livada l in fiecare an, in Duminica Tomii, se organizeaza “Intalnirea cu fiii satului” l in centrul comunei exista un monument ridicat in anul 1959, in cinstea ostasilor romani cazuti in cel de-al Doilea Razboi Mondial.

Batranul satului

Anul viitor implineste 100 de ani, dar e sprinten si glumet. Nu l-am gasit acasa, asa cum ne asteptam. Venea agale de la cooperativa, tinand o paine sub brat. Nu mai stie cati ani are, le-a pierdut sirul, insa s-a grabit sa-mi spuna ca mai poate scrie si citi chiar si fara ochelari. “Tata viata m-am ocupat cu agricultura. N-am avut pamant mult, numa’ 6 hectare, da’ am lucrat si pa la altii. Am trecut pan multe greutati, ca mi-o murit nevasta si un fecior si am trecut pan doua razboie, da’ Dumnezau te ajuta sa treci pasta tate. Io n-am folosat palinca numa’ de leac, cand ma taiam la o mana, da’ am baut in tata zaua cate un pahar de vin. Si laptele acru mi-o fo’ tare drag. Pa vremuri n-am avut atatea feluri de mancare ca si amu', da erau mai sanatoasa. Apoi daca lucri, nu te-n betejesti. Io cat poci nu ma las la batraneta si la boala, c-apoi te dobora de tat. Da’ nu-s batran, batran ii drumu’ tarii”, a spus Alexandru Pop.

Magazie din biserica

In secolul al XV-lea i.Ch., ceremoniile religioase aveau loc intr-un sanctuar care se afla pe Valea Rusului. Prima biserica din Oarta de Jos a fost construita in anul 1659. Cu timpul, a devenit neincapatoare, iar oamenii au inceput sa se certe pentru locurile din biserica. Lacasul de cult a fost demolat in anul 1909, iar lemnul a fost folosit la construirea unei magazii de cereale. Preotul din acea vreme, Vasile Pop a donat 16 tone de grau si 2000 de coroane pentru construirea unei biserici mai mari. Credinciosii au contribuit la construirea lacasului de cult fie cu grau, fie cu bani si in functie de suma donata isi ocupau locurile in biserica, locuri lasate mostenire, fara sa poata fi vandute. Biserica renovata in anul 1976, mai pastreaza inca obiecte care au apartinut vechiului locas de cult: o trusa pentru botez, o cruce pentru sfantul altar, o cadelnita, un recipient pentru tamaie si un orologiu. Din anul 1970, biserica are un cor de 30 de cantareti, condus de dirijorul Traian Pop.

Horincia lui Horincar

Localitatea este impanzita cu livezi de pruni, meri si peri din care se face o tuica renumita in toata zona Codrului. Fiecare locuitor al comunei “fierbe” cel putin 60 de litri de tuica in fiecare toamna, insa cea mai vestita ramane palinca de prune a lui Vasile Pop, care a obtinut locul III la “Festivalul horincii” de la Somcuta Mare din acest an. “Ca sa fie buna, palinca trebe’ facuta numa’ din fructe coapte bine, care sa lasa sa fermenteze in vase dezinfectate, ca sa-si pastreze aroma”, a spus Vasile Pop. In comuna exista sapte palincii, insa oamenii sustin ca “nicaieri nu iese tuica mai buna ca si la horincia lui Horincar”. Nimeni nu stie exact de cat timp functioneaza palincia. “Familia noastra o avut intatdeauna horincie, de unde vine si numele nost de familie. O fo’ lasata mostenire din generatie in generatie, pantru noi ii o traditie de familie”, a spus Emilian Horincar.

Primarul si viceprimarul

Ioan Bob ocupa fotoliul de primar al comunei din anul 2000. Mai marele localitatii s-a nascut in Oarta de Jos, dar locuieste in orasul Cehu Silvaniei, motiv pentru care “vizitele” la primarie nu sunt prea dese. In lipsa lui Bob, de soarta comunei se ocupa Vasile Pop, viceprimarul localitatii (in foto).

Muzeul din scoala

Tinerii din Oarta de Sus au mostenit dragostea pentru traditie si folclor. Pe holurile scolii cu clasele V-VIII, s-a amenajat un “muzeu” de obiecte artizanale: razboi de tesut, rastitoare, costume populare, icoane pe stica, vase din lut, depanatoare, unelte. Scoala detine singura colectie de “pomi de Craciun” din zona Codrului, un ornament din panza care se agata de tavan si o colectie de “paltaua de vilfei”, niste bete impodopite pe care le foloseau vilfeii (cei care faceau invitatii la nunta). Colectia este expusa la “Intalnirea cu fiii satului”, care are loc anual, in Duminica Tomii, cand se sarbatoreste si Hramul Bisericii din Oarta de Sus. Tot pe holurile scolii se desfasoara cursurile saptamanale ale “Scolii de tesaturi traditionale”, unde batranele satului le invata pe fete arta torsului, a depanatului si a tesutului.

Ioana LUCACEL