CULTURA

* Mastile care alunga demonii sunt facute de
Omul din moara fara apa

* Natiune, naratiune, fictiune
Ispasul

* Pe cea mai lunga strada din judet “locuiesc”
Radacinile lui Iepure

* Mastile care alunga demonii sunt facute de
Omul din moara fara apa

Vasile Susca s-a nascut in 1961, in Sacel. De la tatal lui, care a fost croitor, a mostenit pasiunea pentru meserie. A fost sef de promotie al unei scoli de croitorie. O vreme, chiar a lucrat in domeniu. A lucrat si in restaurare de pictura si mobilier. Pana anul trecut a fost director al Caminului cultural din localitate. Zice ca, “multumita” actualului primar, nu mai este nici macar somer. Cam de zece ani s-a apucat de facut “virviricuri”, adica masti.

Mastile lui Vasile Susca au fost expuse la toate targurile de arta populara din tara (Sibiu, Brasov, Bran, Bucuresti, Constanta, Baia Mare, Sighetu Marmatiei, Viseu, Borsa si Bistrita). Peste hotare a expus la Philadelphia, Hanovra, Viena, in Ungaria, Cehoslovacia si la cel mai mare targ de arta populara din lume, care se tine la Berlin. Peste tot, atat in tara cat si in strainatate, mastile lui Vasile Susca au fost si sunt apreciate.

Ideea de a confectiona masti i-a venit pe vremea cand mai lucra in croitorie. “Ramaneau multe deseuri care nu erau valorificate. Mi-a venit atunci ideea ca se poate face ceva din aceste nimicuri. In plus, nu trebuie mare stres pentru a face masti”, afirma omul care are drept casa o moara din Sacel.

“Aparatoarele” de demoni

Vasile Susca realizeaza masti din piele de oaie sau de capra, prelucrata, de calitate, panura si coarne de berbec sau de capra. Chiar daca “stresul nu-i mare” pentru a realiza o masca, operatia cere totusi timp, astfel ca nu pot fi realizate mai mult de doua-trei intr-o luna. Cei doi baieti pe care-i are si pe care-i creste singur (situatie de care nu se plange) - cel mic are 8 ani, iar cel mare 10 - il mai ajuta. Ca un fel de “premiu” pentru munca depusa in realizarea mastilor expuse de curand la Bucuresti, Vasile Susca si-a dus baietii in vizita la Palatul Parlamentului. “Un artist nu face politica”, m-a informat creatorul de masti, ca sa nu cred cumva ca vizita la Palatul Parlamentului are vreun substrat politic. Cea mai mare cerere de masti vine din Germania. “Asa ceva nu cumpara decat un om cu veleitati artistice, cu bani si care-i putin dus de-acasa. Trebuie sa aiba pasaruici. Chestiile astea, nu stiu cat inteleg nemtii din ele, is niste figuri zoomorfe folosite in teatrul popular din Maramures. Inainte vreme, erau folosite numai in timpul sarbatorilor de iarna. Chiar daca unele par infioratoare, ele au functia de a te apara de demoni”, afirma cunoscatorul in profunzime al mastilor si al functiei apotropaice a acestora.

“Mai tare ca sexul”

Vasile Susca a pictat si icoane pe lemn. De cele mai multe ori le-a vandut pe sume derizorii. Ii place si sa sculpteze. Dar cea mai mare placere i-a produs-o, de-a lungul timpului, scurgerea apei. Pana acum patru ani, prin moara in care locuieste trecea apa unui parau. In urma unei viituri si din cauza unor constructii realizate undeva in amonte de moara, cursul paraului a fost deviat. Nu mult, dar suficient ca sa nu mai treaca prin moara-casa. “Sa dormi in sunetul apei e o placere extraordinara. Senzatia nu poate fi explicata. E ceva mai tare ca sexul, daca ma-ntelegeti”, sustine Vasile Susca. N-am inteles. Regretul provocat de faptul ca a pierdut susurul apei nu este singurul. “Am investit in moara de porumb, pe vremea plumbuitului, pret de trei masini”, isi aduce aminte omul din moara. Viata n-a fost generoasa cu el. Si-a gasit consolarea in preajma baietilor si refugiul in munca. Are si acum suficiente comenzi. O crama din Bistrita i-a cerut 15 masti. O alta comanda mare o are pentru o doamna care are un magazin in Roma, in care comercializeaza produse de artizanat. A lucrat si va mai lucra pentru Muzeul romano-american din Philadelphia, unde are deja o expozitie care cuprinde 17 masti. Fondatoarea muzeului, Rodica Perciali, este o romanca plecata din tara acum 20 de ani, ajunsa intre timp presedintele Ligii Romano-Americane. In moara din Sacel n-a disparut speranta ca apa, cu susurul ei cu tot, se va intoarce, aducand vremuri mai bune. Pana atunci, pustii lui Vasile Susca pescuiesc in apropierea morii cu certitudinea ca atata timp cat mastile sunt la locul lor, demonii stau departe.

Ioan BOTIS



* Natiune, naratiune, fictiune
Ispasul

Dincolo de asfaltul cleios si de izul de smoala incinsa, ziua aceasta aduce, de undeva de departe, amintirea diminetilor cand mama asternea peste podelele casei un covor de menta salbatica, umpland casa cu miros de loc racoros, “loc cu verdeata, de unde-a fugit toata durerea si-ntristarea”. Ispasul este un personaj mitic, care a asistat la Inaltarea Domnului si la ridicarea sufletelor mortilor la cer. Celebrat in ziua ce-i poarta numele (joia din saptamana a sasea dupa Paste), Ispas pare sa fi fost un om vesel, caci asa cum e traditia, credinciosii cauta sa fie si ei bine dispusi in ziua aceasta de praznic cu interdictii severe de munca. Deoarece intervalul de timp de la Pasti si pana la Inaltare este egal cu cele 40 de zile, cat se crede ca zaboveste sufletul mortului pe pamant inainte de plecarea pe lumea de dincolo, traditia populara a legat Ispasul de pomenirea mortilor. In preziua acestei sarbatori se tin Mosii de Ispas, cu rituri specifice pomenirii stramosilor: se credea ca merindele de drum (de obicei cas, placinta, ceapa verde si horinca) erau mancate de spiritele mortilor in ziua de Inaltarea Domnului, in timp ce urcau spre cer. In drumul lor din mormintele parasite spre cer la Joimari, unele spirite ale mortilor se pot rataci. Ramanand pe pamant, acestea devin moroi sau strigoi, care provoaca mult rau oamenilor si vacilor cu lapte. De aceea, in noaptea si in ziua de Ispas se efectueaza numeroase practici magice de aparare: culegerea si sfintirea florilor, frunzelor si ramurilor plantelor apotropaice de alun, nuc, leustean, menta, paltin, lovirea vitelor si oamenilor cu leustean, sunatul din bucium sa nu se prinda farmecele si sa se alunge relele. Asemanator marilor sarbatori de peste an, la Ispas, se savarsesc sacrificii sangeroase (mielul), se taie parul din varful cozilor la vite, se tin numeroase targuri si nedei, cel mai important fiind, Targul de fete de la Blaj (sarbatoare matrimoniala, cand fetele de maritat veneau la Blaj cu zestrea si podoabele mai pretioase pentru a fi cunoscute si petite de feciori). Sub influenta crestinismului, in aceasta zi, formulele de salut se schimba: “Hristos S-a Inaltat” si “Adevarat S-a Inaltat”.

Emanuel LUCA



* Pe cea mai lunga strada din judet “locuiesc”
Radacinile lui Iepure

Daca vreti sa ajungeti de la numarul 66 la numarul 67 de pe strada Preluca Tatarilor din Borsa, nu va recomandam sa o porniti la pas. Intre cele doua case e o distanta de 20 de kilometri. La numarul 67, in mijlocul padurii, este muzeul lui Stefan Grec, zis Iepure. Este, de fapt, singurul muzeu din Borsa. Cioatele lui sunt cunoscute pentru numele lor si pentru dragostea cu care au fost culese si prelucrate. Grec are un mic magazin pentru muncitorii forestieri si pentru iubitorii padurii, din care isi castiga existenta.

La 20 de kilometri de centrul orasului Borsa, dincolo de Prislop, in valea Bistritei Aurii, se gaseste micutul “Muzeu al radacinilor”, munca de o viata a unui butinar indragostit de padure.

Pe strada Preluca Tatarilor din Borsa, la numarul 67, se afla singurul punct muzeal al oraselului de munte, unul particular, proprietate a lui Stefan Grec, zis Iepure. Cu toata adresa precisa, locatia acestuia este greu de dibuit. Pentru ca de la casa cu numarul 66 pana la muzeul lui Grec se intinde cale lunga, de mai bine de 20 de kilometri, peste pasul Prislop, locul propriu-zis aflandu-se aproape de limita cu judetul Suceava, la confluenta Bistritei Aurii cu valea Valcanescu. De jur imprejur, doar paduri de brad, vecini fiindu-i varfurile Magura Geamanu si Piciorul Sesului din Muntii Maramuresului pe de o parte, pe de alta inaltandu-se Tomnaticul si Capul Muntelui din Muntii Rodnei, culmi inalte de 1500-1700 de metri altitudine. Unchiesul Iepure (70 de ani) a fost lucrator la padure si e un om curios din fire. Locuieste din 1946 in aceeasi batatura, unde au trait si parintii sai, care au fost improprietariti in urma reformei agrare de dupa razboi, “unde si-a intarcat mutu’ iapa”. Are o asociatie familiala care-i poarta numele, de fapt un mic magazin forestier in care comercializeaza produse de baza pentru oamenii muntilor (forestieri, ciobani, culegatori de fructe de padure), de pe urma caruia traieste. Ce-i drept, are si nitica pensie de pe urma butinaritului, si mai creste si o oaie (numai una!) si cateva vite. Casa pitita pe vale este acoperita cu dranita, iar muzeul ocupa camerele din fata. Colectia a fost expusa incepand din 1980, initial sub numele de “Muzeu de arta populara”, ca apoi sa devina “Muzeul Dracula”, isprava pentru care “tovarasii” l-au certat aspru. Atunci s-a decis sa-l boteze simplu, “Muzeul radacinilor”, nume sub care a ramas pana azi.

“Sarpele Boua”

“Lucrand la padure vedeam tat felu’ de forme de radacini. Vara le adunam si iarna le lucram”. Radacinile sunt cioplite induiosator de naiv, apoi sunt etichetate si botezate: Sarpele Boua, Bibironu Doamnii, Buricu Pamantului, Crocodil, Zana Noptii, Ion cel Mare, Jirinoski, Dinozaur, Creieru’ Padurii, Bota Padurii, Arici de Mare, Pui de Drac sau Luntre. Iscoditorul colectionar a adunat si esantioane mineralogice, icoane pe sticla, blide de lut, lampase de miner, un ciocan pentru marcat lemnul (datand din 1940), proiectile, o casca si o masca de gaze din vremea celui de-al doilea razboi (gasite pe Prislop, unde a stat frontul vreme indelungata, multe unelte forestiere (interesante sunt coltarele, adica potcoavele de umblat pe lemne), fotografii vechi (unele imortalizand plutele de pe Bistrita Aurie, care porneau an de an la vale de aici de la Sesuri, pana pe la inceputul anilor 1960) si o ulcica. Aceasta (confectionata manual din pasta alba, pare de factura dacica) are istoria ei. A fost gasita pe varful Geamanu in urma cu multi ani. Pe tapsanul din varf a functionat, timp de secole, o nedeie (adica un targ oieresc si pastoresc romanesc de traditie arhaica) in care se adunau o data pe an, de Sfantul Ilie, oamenii din Maramures, Ardeal si Moldova. Nimeni nu mai stie cand s-a oprit a se mai tine targul muntenilor de pe Geamanu, poate prin secolul XVIII ori, cel mai tarziu, XIX. Acea cana sta ca marturie ca nedeia de pe Geamanu a existat si ca nu e de domeniul legendelor.

La capatul pamantului

De la familia Grec am aflat ca padure pe valea Valcanescu nu se mai taie deloc, pentru ca “nu s-o gatat cu impartasana pamantului”. Si mi-au mai spus ca nu mai se afla aproape deloc salbaticiuni prin bogatii codri ai vaii cu nume ciudat (termen care vine poate din vechiul slavon “vylk”, care inseamna “lup”). Cei de-ai lui Iepure n-au curent electric (cea mai apropiata retea de distributie se gaseste la vreo 15 kilometri distanta) si folosesc lampasul cu petrol. N-au nici cai sau plug, si de aceea nu si-au arat inca micul teren smuls padurii ca sa planteze “baraboi” (cartofi). Solul e sarac si trebuie ingrasat cu gunoiul de la grajd. Balegarul e urcat la deal cu o ingenioasa instalatie pe cablu, actionata cu manivela, confectionata din ramasitele funicularului care scobora candva bustenii vaii. Din jos de casa, langa podul de beton de pe DN 18 unde se afla confluenta cu Bistrita Aurie, sta inca in picioare un alt pod, vechi tare, o bolta din piatra, inierbat acum si ocolit de trafic. A apartinut “Drumului lui Mant”, cale pentru carute, construita pe la jumatatea secolului al XIX-lea ca ruta de transport al minereului cuprifer de la Baia Borsa la Carlibaba, peste muntii neumblati. In susul paraului, la vreo trei kilometri, se afla un alt lucru ce merita gustat, un borcut care face toti banii, feruginos, carbogazos si rece ca gheata, un deliciu atunci cand soarele prajeste cu putere. Oameni primitori, cei ai lui Iepure, ne-au invitat insistent in casa pentru ca sa “servim” si s-au scuzat ca produsele micului magazin costa mai scump cu doua-trei mii de lei decat in oras. Am plecat, promitandu-mi ca voi reveni, la capatul celei mai lungi strazi din judet, in fundul Maramuresului.

Teofil IVANCIUC