CULTURA

* De la Tezaurul de la Sarasau si comorile de aur si argint, la fantezii incredibile
Comorile Tarii Maramuresului

* Daca-i bal, sa fie totusi bal…
Turandot de Baia Mare

* Enigme si reprezentari mentale descifrate
Simboluri si mituri

* Natiune, naratiune, fictiune
Sambra oilor

* GAZETA va prezinta
Cartea saptamanii
Marele masacru al pisicii

* Ma tot mir
Miel Ehami Te!

* De la Tezaurul de la Sarasau si comorile de aur si argint, la fantezii incredibile
Comorile Tarii Maramuresului

Marea depresiune intracapratica a Maramuresului este locuita din cele mai vechi timpuri si este unul din acele misterioase taramuri unde s-au gasit comori adevarate, sau unde s-au tesut doar legende despre acestea. Tezaurele de aur datand de peste 3000 de ani, gramezile de monede romane sau medievale de argint, paietele de aur pe paraiele montane sau minunatele geme ale diamantului de Maramures sunt dovedite faptic. De cealalta parte se situeaza sfatoasele istorisiri, rareori cu un sambure de adevar, precum cele despre comorile lui Pintea ori sarcofagul lui Attila. Localizarea mormantului marelui rege al hunilor, ramas nedescoperit a suscitat numeroase discutii. Taram al aurului, o Californie rasariteana in miniatura, Maramuresul a fost si este o mina inepuizabila de vise pentru vanatorii de comori. Putine descoperite, multe de descoperit si mult mai putine de exploatat in materiale arheologice. Comparativ cu alte zone, epoca bronzului din Maramures inscrie acest teritoriu in istoria culturala a lumii.

Acumularea de obiecte din metal pretios in scopul tezaurizarii acestora ori a salvarii lor in vremuri de restriste a inceput acum cateva mii de ani, inca din epoca bronzului. Initial, aurul sau argintul au fost utilizate ca obiecte de podoaba, dar si ca mijloace de schimb. Aparitia monedei (eveniment petrecut pe teritoriul tarii noastre acum 2.500 de ani) a inlocuit curand bijuteriile mult mai greu de confectionat si transportat. Comorile maramuresene au fost, de obicei, recuperate de catre posesorii lor, cu unele rare exceptii, care fac obiectul materialului de fata.

Epoca bronzului, cunoscuta ca fiind o epoca razboinica, vremea in care aheii cucereau Troia, dorienii distrugeau eleganta civilizatie minoica, chinezii se aflau in fata primei mari invazii din nord, in Maramures se dezvolta o cultura a bronzului inscrisa in marele circuit al drumului chihlimbarului.

Tezaurul de la Sarasau

Dintre toate tezaurele maramuresene cunoscute, cel mai important si valoros ramane cel intitulat “Tezaurul de aur de la Sarasau”, renumit azi in intreaga Europa. A fost descoperit in anul 1847 la Sarasau, langa Sighet, pe o tarla din mosia familiei Man. Greutatea totala a obiectelor recuperate atunci nu se cunoaste cu precizie. Se pare ca ar fi fost vorba de cateva mii de piese (socotindu-se si margelele de aur), care cantareau intre 4,5 si 9,5 kilograme de metal pur. A fost atribuit perioadei de sfarsit a epocii bronzului, si datat, probabil, in secolul XIII inainte de Hristos. Era perioada in care in alte zone ale lumii se scriau primele codice de legi, Moise calauzea prin desert “poporul ales de Dumnezeu” spre Tara Fagaduintei si undeva, departe, in Orient, alchimistii incercau sa obtina piatra filosofala din metale ordinare. Din tezaurul de la Sarasau, la Muzeul National din Budapesta se pastreaza 15 discuri spirale turtite (cu diametrele de 5-8 centimetri) si bratari si perle de aur (margele pline). In colectia Petru Mihaly din Sighet s-au pastrat alte sase discuri spirale ornamentate (care nu-si mai au analogii nicaieri, presupunandu-se ca fac parte dintr-un ansamblu de cult solar), un capat de disc, trei inele crestate si 250 de perle de aur. Alte doua discuri plus un capat de disc, cinci inele, 202 perle si doua bratari masive s-au pierdut. Inca din primul numar, GAZETA anunta ca putinul ramas din Tezaurul de la Sarasau s-ar putea sa-si schimbe stapanul. O ultima parte a tezaurului se spune ca a fost instrainata chiar de catre descoperitorii si autoritatile de atunci.

Pusculite cu galbeni si arginti

Cea mai masiva acumulare monetara descoperita pana acum in Maramures este “Tezaurul de la Teceu”. Acesta a fost identificat fortuit in secolul XIX pe malul drept al Tisei in zona localitatii Teceu, si consta in 1100 denari romani de argint, care cantaresc circa 3,5 kilograme, esalonati cronologic de la Vespasian la Septimiu Sever, deci datandu-se intre anii 69 si 211 dupa Hristos. Este stiut faptul ca Maramuresul nu a facut parte din teritoriul ocupat in antichitate de romani. Existenta unor tezaure formate din monede romane atesta legaturile comerciale existente la vremea respectiva intre dacii liberi si locuitorii provinciei romane. In vremea in care altii ridicau catedrale gotice, voievozii maramureseni se straduiau sa intemeieze dincolo de Pasul Prislopului o “tara”. La adapostul pozitiei geografice, constructorii goticului puteau sa ignore faptul ca din Rasarit, asupra Europei, se revarsau valuri migratoare. In tot acest timp, potentatii vremii rasaritene isi ingropau averea pentru a o salva. Multi dintre ei n-au mai reusit sa-si recapete odoarele scumpe. “Tezaurul de la Vad”, numarand 739 de piese medievale de argint batute in anii 1492-1611, a fost descoperit in 1966 la cariera de piatra de langa Vadu Izei, si se pastreaza in muzeele din Baia Mare si Sighet. Piesele acestuia, ascunse intr-o cana de cositor turnata la Brasov, au fost emise in Transilvania, Ungaria, Polonia, Lituania, Prusia, Boemia si in alte cateva locuri. Datate in epoca bronzului sunt mai multe obiecte din aur descoperite izolat sau in mici depozite la Sighet (bratari), Ieud si Oncesti (inele), Sapanta (un inel de bucla), la care se adauga descoperirile din nordul Tisei de la Bustina si Iza Hustului. Monede dacice de tip Sighet (din argint), de doua tipuri, constituind una dintre cele 14 variante ale emisiunilor monetare dacice, au fost gasite in Sighet, Oncesti si la Rozavlea. Denari romani de argint, identificati izolat ori in mici depozite, se cunosc de la Moisei, Sighet, Ieud, Giulesti, Petrova, Tisa, Costiui sau Sarasau. Un tezaur de dirhemi arabi de argint descoperit la Hust, contine emisiuni emise in Orientul Indepartat intre anii 892-943, dintre care azi se pastreaza 368 de bucati. Alte monede medievale de argint sau aur datate in diverse perioade au fost gasite la Sighet sau Campulung, alaturi de mici tezaure ca cele de la Bogdan Voda si Giulesti. Tot din categoria tezaurelor face parte colectia de inele cneziale feudale de argint de la Giulesti. In numar de noua, acestea au fost descoperite in mormintele vechii biserici de piatra. Se dateaza intre secolele XIV-XVII si constituie singura colectie unitara de acest tip gasita in Romania.

Tezaurul de pe Solovan, intre legenda si adevar

A fost descoperit de un anume doctor Emeric Bender in vara anului 1944, in conditii dramatice. Se pare ca doctorul evreu era urmarit de horthisti pentru a fi deportat intr-un lagar de exterminare. Date fiind imprejurarile, imediat dupa descoperire el a ingropat depozitul la radacina unui copac. Se spune ca acesta continea cesti, farfurii si alte piese din bronz si chiar aur si ar fi fost asa de mare ca ar fi umplut volumul unei carute. In Muzeul din Sighet se pastreaza un mic fragment decorat foarte fin, provenit de la un vas de bronz, si doua fragmente de bara, obiecte care sunt atribuite acelui depozit. Doctorul Bender a disparut imediat dupa descoperire, poate la Auschwitz, o data cu toti ceilalti evrei maramureseni, ducand cu sine secretul comorii. La fel ca-n tot Ardealul ocupat in 1940 de horthisti, evreii maramureseni deportati au incercat sa-si ascunda micile tezaure. Unele dintre ele au ramas nedescoperite. De atunci si pana azi nu putini au fost cei care au batut dealul Solovan in cautarea fabulosului depozit, dar se pare ca nimeni n-a dibuit inca gramada de vase ”ingropate langa drumul de sub izvor”.

Mitologie aurifera

Legenda spune ca Attila (supranumit “biciul lui Dumnezeu”), conducatorul migratorilor huni, a fost inmormantat intr-un sarcofag gigantic de aur, inchis intr-unul de argint, cuprins la randu-i in altul de fier. Marele strateg a murit in anul 435, iar mitologia spune ca a fost ingropat prin partile Maramuresului, pe Tisa superioara. Multi au fost cei care au cautat fastuosul sarcofag din aur in zona dintre Teceu si Craciunesti. Dar vechii cronicari spun ca Attila a fost ingropat langa vechea sa capitala, Etelburg, banuita a fi existat pe locul uneia dintre actualele asezari Budapesta, Tokai, Szoni, sau Saszbereny din Campia Ungara, asadar nicidecum prin salbaticele paduri de la izvoarele Tisei. Celebrul haiduc maramuresean Pintea Viteazu a jefuit cu certitudine o gramada de averi la viata lui. Comorile acumulate ”blide, oale si butoaie pline cu galbeni” le-ar fi ingropat in diferite tainite legate cu blestem. Se stie ca numitul a atacat radvane negutatoresti pe Gutin, bogate asezari ca Sighetul, Baia Mare, cetatea Chioar sau castelul de la Costiui, deci e clar ca de acolo a strans o multime de bogatii. Dar omul a avut si cheltuieli mari de facut: plata oamenilor sai, achizitionarea armelor, munitiei sau a cailor, rasplatirea iscoadelor etc. Ceva o fi pus si deoparte, tot ce-i posibil, poate chiar in grotele din munti, dar nu neaparat in forma perpetuata de legenda. Traditia populara nu este deloc zgarcita cu dezvaluirea locurilor ascunzisurilor bancare ale lui Pintea. Cel mai mediatizat punct de acest soi este locul numit ”La Scaune” din muntele Gutaiu Mic unde, zice povestea, haiducul a indesat intr-o crapatura a stancii 12 blide pline cu galbeni, apoi a astupat totul cu bolovani si a dat foc padurii din jur, ca sa se stearga toate urmele. Acolo, cica se poate totusi intra, insa numai o data pe an (in noaptea de Inviere) si doar cu mare fereala, dupa un ritual bine stabilit.

Aur nativ, gold evreiesc si “diamante de Maramures”

Aurul aluvionar, cel purtat la vale din zacamintele de origine vulcanica de catre paraurile muntilor regiunii, este o realitate dovedita faptic. In nisipul vailor ce coboara din muntii Maramuresului (in special pe Frumuseaua) ori pe cele din Muntii Varatecului, pe Mara, Iza sau Tisa exista aur in cantitati mai mari sau mai mici. Cea mai mare productie pare sa poata fi obtinuta la izvoarele Cosaului, unde o zi de spalat poate da, pe seara, circa 1-1,5 grame de metal galben. Aurul pe care l-au detinut evreii sigheteni este un alt fapt adevarat si dovedit. La deportarea lor de catre armata horthysta (si nu germana sau romana, cum s-a deformat istoria), acestia si-au ingropat avutiile in pamant, prin zidurile caselor ori sub grinzile acoperisurilor. Din nefericire, doar 10% dintre ei au supravietuit, asa ca multe comori au ramas ale nimanui. Pana si astazi, dupa aproape 60 de ani, inca se mai gasesc uneori bijuterii sau monede tainuite candva de proprietarii lor de drept, evreii. Nu numai metalele pretioase prezinta bogatie multa cu volum redus. Unele minerale rare pot valora averi datorita raritatii ori frumusetii lor. Printre acestea, “diamantul de Maramures” (care nu trebuie confundat cu esantioanele de cuart fumuriu care se gasesc in filoanele hidrotermale din bazinul Baia Mare) a fost cunoscut si valorificat ca atare inca din evul mediu. Cnezii maramureseni au purtat asemenea cristale incrustate pe armuri, spun cronicarii, la Conciliul de la Konstanz din anii 1420, iar un inel descoperit la Giulesti a fost deasemenea ornat cu un frumos cristal. Denumit stiintific Dragomit dupa denumirea populara “draga”, “diamantul” autohton reprezinta tot o varietate de cuart, insa formata in alte conditii si cu un alt aspect. Cristalele bipiramidale deosebit de limpezi si stralucitoare, cu forme geometrice perfecte si dimensiunile de doar 0,25-4 mm, apar in formatiunile grezoase ale flisului din bazinul Tisei. Sunt intalnite rareori la Bocicoi, Sarasau, Campulung, Sapanta ori in bazinul Tibaului. Sincer vorbind, in ansamblu, Maramuresul este totusi un tinut sarac, caci densitatea descoperirilor de aur, argint si pietre pretioase de pe aici este foarte redusa. Tara voievozilor nu are nimic de El Dorado in sine, si e bine ca e asa. Caci, de ar fi un nou Bonanza, cui ar folosi asta? Carne a zeilor, scursoare a iadului, stralucitor precum soarele la zenit, ravnit de fecioare si mai putin fecioare, de frumoase doamne si domnite, impodobind frunti regale si catafalcuri, aurul vechi al Maramuresului asteapta noii cautatori de vise. Aproape cu certitudine, el este accesibil doar baronilor locali (sau centrali), care ar identifica zonele bogate in zacamant aurifer, le-ar concesiona sau achizitiona in urma unor licitatii desfasurate in cel mai pur stil nastasian si s-ar pune pe treaba cu aplomb si mare abnegatie, aducand la lumina carnea zeilor din care doar dintii sacalilor pot sa muste. Despre impozite, ce sa mai vorbim. Probabil vor fi platite ca si pana acum. Adica, deloc.

Aurul - metalul mitului

- densitate: 16,3-19,3
- masa atomica: 196,967
- punct de topire: 1.062,4 grade Celsius
- punct de fierbere: 2.960 grade Celsius
- cristale de forma cubica
- atom cu un singur electron pe invelisul exterior
- deosebit de maleabil si ductil
- o uncie de aur se poate lungi la 90 km (in aliaj cu cuprul la 1.800 km - distanta Paris - Atena) - limita de elasticitate: 4kg/mmp
- sarcina de rupere: 13 kg/mmp
- bun conducator de electricitate
- mare putere de reflexie
- este practic nealterabil (doar amestecul acizilor azotic si clorhidric il poate ataca)

Carnea zeilor

Egiptenii credeau ca aurul este carnea lui Ra, zeul Soarelui, iar zeita Hathor, considerata ochiul Soarelui, era vazuta ca aurul incarnat. Zeul Yima din zoroastrism, Agni din mitologia anticei Indii, Juma dagni din religia Shik, Brahma nascut dintr-un ou de aur, Varuna indic implatosat in aur, jainistul Maru Devi si japonezul Daikoku sunt tot atatea hierofanii aurite. Atribut al zeilor si al suveranilor, scursoare a Iadului pentru sumerieni, oul minunilor pentru alchimisti, splendoare si pacat, pret al vanzarii marfurilor si oamenilor, aurul a fost, este si va ramane un simbol la putere pentru toti cei care se incranceneaza sa ramana oameni.

Teofil IVANCIUC
Ioan BOTIS



* Daca-i bal, sa fie totusi bal…
Turandot de Baia Mare

Cum, uneori, in teatru, actorii reusesc sa recompuna un mit printr-un ritual ce aduce spectatorii in scena, la fel de bine, aceasta frumoasa vrajitorie se poate transforma intr-o scamatorie ieftina. Publicul care a vazut iepurele ascuns in jobenul scamatorului, pleaca din sala inainte ca protagonistul sa rosteasca formula magica si sa scoata urecheatul in lumina reflectoarelor… De la Capitoliu la Stanca Tarpeana, nu e decat un pas, de la soapta la racnet se intinde o eternitate.

A trecut Postul Mare cu Saptamana Patimilor si apoi Pastele, cu Saptamana Luminata, si directorul barbos al Gazetei ne-a dat dezlegare la scris. Nu puteam scrie, in post, de geniala pasa a lui Laurentiu Reghecampf de pe “Lia Manoliu” in meciul patimilor noastre de acum o luna, ca era de dulce si intra bietul om cu sufletul incarcat de miere la spovedanie; nu ne puteam dedulci nici la o bucata mica din tortul semicentenarului teatrului baimarean, ca nu-i bine sa-i ispitesti pe actori, cu vorbe de duh...

Sub bagheta lui Gavriil Pinte, premiera piesei Turandot(2) de Carlo Gozzi, trebuia sa fie capsuna din varful tortului adus ca ofranda celebrarii semicentenarului Teatrului Municipal din Baia Mare.

Efectul Reghecampf

Cum era de asteptat, intr-o zi de sarbatoare cu cocktail pe ordinea de zi, sala teatrului s-a umplut cu iubitori de teatru: oficialitati venite sa supravegheze atenta cheltuire a banilor publici, profesori aflati in timpul orelor de activitate extrascolara, elevi aflati in timpul acelorasi ore, sefi de galerie, oameni de presa, scriitori, actori. Dupa patru zile de frumos maraton teatral, spectacolul de vineri, 28 martie, se dorea un fulminant sprint de final, caci in acele zile, toata lumea pariase pe teatrul baimarean. Din pacate, la fel ca in meciul disputat a doua zi la Bucuresti, am inceput bine, am pus pase decisive (adversarilor), am marcat (si in poarta noastra) si am pierdut meciul (dar nu calificarea). Spectatorii de pe “Lia Manoliu” au plecat acasa dezamagiti, cei baimareni au ramas la cocktail sa discute despre mituri, simboluri, metafore, lumini, umbre… Unde n-au inteles, au intrebat.

Un spectacol la patrat…

Un spectacol de imagine, de punct si linie, de culoare si transparenta, de lumina si umbra a incercat regizorul si toti l-am crezut pe cuvant. Dar, uneori, din spatele mastilor nu se mai auzea pana in sala decat un bolborosit, alteori printesa striga atat de tare, incat trezea si indragostitii din randul sase ce imparteau aceeasi punga de seminte. Se pare ca a luat tonul prea sus, caci trebuind sa sustina aceeasi tonalitate pana la sfarsitul spectacolului, a ragusit la final, ultima ei replica fiind salvata doar de aprinderea ghilotinei, un fel de spectacol de artificii la o sarbatoare a berii ce a durat prea mult. Nici jocul luminilor n-a reusit, actorii neputand sa se sincronizeze cu palpairea reflectoarelor. Si toate astea la patrat…

Prea departe de Turandot

Aflat in sala, criticul de teatru Dan-Marius Zarafescu, reprezentantul Ministerului Culturii si Cultelor isi privea ceasul de fiecare data cand Turandot (printesa baimareana) isi inalta vocea spre zeii nemilosi ai dragostei. Probabil isi dadea seama ca, fata de Bucuresti, Baia Mare se ia dupa un alt fus orar. Un fus orar dictat de ritmul impus de Pefi – percutionistul care a starnit aplauze in timpul spectacolului. Partea care trebuia sa completeze constructia spectacolului (muzica interpretata live – element specific teatrului chinezesc), a devenit singurul punct de sprijin al lui. Ori Pefi e prea bun, ori… Cat de departe sunt cuvintele Catalinei Buzoianu dupa spectacolul ei de la Teatrul Bulandra: “Turandot traieste astazi, mai vitala, mai expansionista ca oricand. Previziunile se confirma. Nu mai ramane decat sa asistam, neputinciosi, dar in deplina cunostinta de cauza la triumful lui Turandot”. Ce-a mai ramas din Turandot, “principesa mortii, erudita care se substituie inteligentei masculine, cu nostalgia matriarhala a amazoanei, strivindu-si tatal sub propria sa ideologie”? Cine e de vina, Anghel Iordanescu, jucatorii sau gazonul, Gavriil Pinte, actorii sau (ca de obicei) primarul?

Emanuel LUCA



* Enigme si reprezentari mentale descifrate
Simboluri si mituri

Simbolurile si miturile au exercitat intotdeauna o fascinatie deosebita asupra spiritului uman. Purtatoare de numeroase intelesuri si sensuri, unele dintre acestea greu de decriptat pentru neinitiati, simbolurile au marcat intreaga istorie a umanitatii. Decriptarea simbolurilor si miturilor se constituie intr-o stiinta ermetica inaccesibila profanilor. Creator de simboluri, omul a devenit – intr-un anume fel – demiurg, realizand o lume imaginara.

Miercurea trecuta, Asociatia Gnostica de Studii Antropologice si Culturale AGEAC a prezentat conferinta cu tema “Simboluri si mituri. Imaginile prezentate in timpul conferintei au prezentat simboluri intalnite in cadrul marilor civilizatii ale lumii (egipteana, extrem orientala, azteca, incasa, mayasa si europeana). Au fost explicate simboluri comune intalnite in culturi despartite de spatiu si timp.

Cursurile vor continua in fiecare miercuri, la Casa de Cultura a Sindicatelor, de la ora 18.00. Astfel de cursuri sunt organizate de AGEAC din anul 2000, pentru a veni in intampinarea celor interesati de cunoasterea gnostica. “Studiul cunoasterii gnostice permite fiintei umane depasirea conditiei de sclav al propriilor slabiciuni, redandu-i linistea, pacea interioara, speranta si legitima fericire”, afirma Vasile Plesa, presedintele AGEAC Baia Mare.

Piramide, acvila si foc

Printre simbolurile si miturile carora li s-a dat o explicatie gnostica s-au numarat mitul creatiei lumii, misterele care invaluie de milenii piramidele, fascinatia exercitata de ideea labirintului (pe care Mircea Eliade il considera un pandant ideatic al viscerelor umane), rolul purificator pe care l-a jucat focul in istoria mentalitatii colective si simbolurile reprezentate de acvila si sarpe. Probabil fiecare om foloseste zilnic, cu voie sau inconstient, simboluri, tinand cont ca nimic din ceea ce e legat de om nu scapa simbolismului. Cu cat privim mai departe in trecut, cu atat simbolismul ne apare mai evident, el diluandu-se pe masura ce privirea noastra se reintoarce spre timpurile moderne. “Imaginarul hraneste spiritul si il indeamna pe om sa actioneze. Este un fenomen colectiv, social, istoric. O istorie fara imaginar este o istorie mutilata, descarnata”, afirma Jacques Le Goff. De aici si fascinatia exercitata de simboluri si mituri.

Ioan BOTIS



* Natiune, naratiune, fictiune
Sambra oilor

Cum da firul ierbii, de-l poate apuca mioara sa-l rupa cu buza de sus, omul spatiului carpato-danubiano-pontic lasa totul balta si intra in cantonamentul final pentru marea confruntare a oilor din acest sezon. Cu veche traditie in acest sport, maramuresenii stiu cum sa-si antreneze echipele de ovine: cum pana la Sangiorz, tarina e dezlegata, se practica si cate un meci amical, de obicei “pe nocturna”, pe terenul adversarului, unde a ramas din toamna cate un cucuruz necules, cate o pastaie uitata sub un jup de coceni. Dopate in acest fel, oile au mari sanse sa castige campionatul primaverii: Masurisul. Rastimpul dintre inceputul si sfarsitul lunii mai este destinat ceremonialului popular al “insambrarii” proprietarilor de oi, intr-o pseudo-asociatie de breasla, cunoscuta sub denumirea de “stana”. Aceasta asociatie, desi temporara (din mai pana la Samedru), presupune prin caracterul ei sistematic si o buna structurare. Astfel, exista o “gazda de stana”, “sambrasi” (proprietarii de oi), “pacurari” si un “vatav” ce are doua atributii principale: coordonator al stanii pe plan intern si preparator al produsului final, branza. In preziua sarbatorii oierilor, proprietarii si pacurarii se intalnesc pentru reconstruirea staulelor, strungilor, a colibei si a comarnicului. Seara are loc ultimul muls al oilor dinaintea masurisului: fiecare proprietar mulge alte oi decat ale lui, pentru a nu fi tentat sa triseze, adica sa lase lapte in ugerele oilor spre a influenta cantitatea de lapte ce se va masura in ziua urmatoare. In ziua de “masuris”, fiecare mulge oile sale, caci de acum inainte le vor mulge doar pacurarii. Masurarea laptelui este o sarcina a gazdei de stana. Stabilirea cantitatii de branza ce revine fiecarui proprietar se face in functie de crestaturile de pe “caramb” (bat cioplit si gradat pentru masurarea laptelui) sau de pe coada de la “jatalau”. Dupa terminarea intrecerii, are loc un ritual de inconjor al stanii de trei ori, cu intreaga turma. In mijlocul stanii se inalta o cruce de mesteacan, impodobita cu flori de primavara. Mai demult, pacurarul care ducea crucea era dezbracat “ca sa nu se ciudeasca babele si sa strace oile” (Memoria ethnologica, nr. 2-3). In tot acest timp femeile n-au voie sa intre sau sa stea in staul; ele nu mulg oile, pot doar asista la aceasta confruntare. In urma acestor ritualuri, oile sunt slobozite la pasune, moment ce marcheaza deschiderea stanii si a petrecerii. Va recomandam sa participati, in aceasta perioada, la masurisul oilor in satele maramuresene, la campionatul cu cele mai multe blaturi de prajituri si cozonaci, la ritualurile ce deschid un nou ciclu calendaristic.

Emanuel LUCA



* GAZETA va prezinta
Cartea saptamanii
Marele masacru al pisicii

Lucrarea lui Robert Darnton Marele masacru al pisicii si alte episoade din istoria culturala a Frantei aprofundeaza curente de gandire din Franta secolului al XVIII-lea, reusind sa dezvaluie nu numai ce gandeau oamenii, ci si cum gandeau – cum percepeau lumea, investindu-i semnificatie si sentimente. Cartea este una de istorie cu puternice legaturi in etnografie. Daca istoricul ideilor urmareste filiatia gandirii filozofice, istoricul etnograf studiaza viziunea individului de rand asupra lumii, incercand sa ii descopere cosmologia, sa reconstituie modul de organizare mentala si de exprimare a realitatii prin comportament. Departe de a incerca sa transforme omul mediu in filozof, el doreste sa observe cum viata strazii ii impune individului crearea unei strategii. “Parte integranta a vietii lor, strada ii invata pe oamenii obisnuiti sa fie smecheri – si ei pot fi, intr-un anumit sens, la fel de inteligenti ca orice filozof. Numai ca, in loc sa formuleze propozitii logice, ei gandesc cu ajutorul obiectelor sau cu orice altceva le pune la indemana cultura, cum ar fi povestile sau ritualurile, de exemplu”, afirma Robert Darnton in introducerea cartii. Lucrarea pe care GAZETA v-o recomanda isi propune sa exploreze perceptii deloc familiare ale realitatii, cercetand una cate una surprizele oferite de o juxtapunere neobisnuita a unor texte: o versiune primitiva a basmului Scufita rosie, o povestire relatand un masacru al pisicilor, o descriere bizara a unui oras, un dosar neobisnuit intocmit de catre un inspector de politie. Toate acestea au menirea de a reprezenta mentalitatile specifice secolului al XVIII-lea, de a ne oferi un mod de a le aborda. Acest gen de istorie a culturii apartine stiintelor interpretative, un gen greu de abordat si sortit sa fie imperfect, dupa cum afirma autorul, indepartandu-se de modelele consacrate in domeniul istoriei, dar exercitand o atractie deosebita pentru cititor, prin spectaculozitatea textului.

Ioan BOTIS



* Ma tot mir
Miel Ehami Te!

Primele izvoare istorice care-i amintesc pe valahi mentioneaza si pastoritul ca fiind ocupatia de baza a acestora. E bine ca pana in ziua de azi obiceiul de a creste oi nu s-a pierdut, caci blajina oaie consuma putin si da numeroase consumabile, cum ar fi: carne, lapte, oua, masline, lana, blana, pene, cas, branza si jintita. Oaia mai trebuie apreciata si pentru faptul ca nu si-a pierdut obiceiul de a face miei. In spatiul mioritic, procedeul a ramas cel traditional, berbecul avand si el o parte din vina, spre deosebire de spatiile civilizate, unde s-a trecut la clonarea blandelor ovidee. Din cand in cand, pe miei ii mananca lupii. De Sarbatoarea Pastelui, loturi intregi de mieluti au fost ingurgitate de lupii cu doua picioare, rezidenti prin Cetatea lui Bucur, de profesie cioban, un fondator de targ cu pretentii ulterioare de Mic Paris. Lupii care pastoresc poporul renumit din zorii epocii medievale pentru practica transhumantei, proces in care erau implicati si miei, n-au fost nevoiti sa-si exercite talentele vanatoresti prin preajma stanelor carpatine. Mieii le-au sosit in orasul legendarului cioban gata beliti, cu toate ca a beli turma este o tehnica exersata cotidian de beneficiari. Cu mirare am aflat ca doar un anume patron al unei firme baimarene - hai sa-i spunem Dl. Z, de la zar - a trimis in ajunul Pastelui, inspre lupii ”capitalisti”, nu mai putin de 60 de copii de oi (ramase astfel orfane de progenituri si vaduve de urmasi). Carcasele-standard contineau (fiecare) cate doi litri de vin calitate second hand si doi litri de horinca a mai prima. Tintele vizate semneaza state de plata pe la diferite institutii fundamentale si incoruptibile ale statului roman - in plen, pe sectiuni sau individual -, dupa cum mai multi lupi cu ranjet mioritic au tinut sa precizeze in urma unor acuze aduse de demnitari ai altor state, care nici nu stiu ce a fost mai intai: oul lui Columb, ouale lui Nastase, pe unde se pisa gaina care le-a facut, si ca oaia se mulge invers decat se beleste mielul. Indiferent de domeniul de activitate, numeroase alte personaje au trimis sau dus la ”centru” plocoane similare. E greu de calculat in numar sau kilograme de miei sacrificati pe altarul bunelor relatii cu diriguitorii destinului romanesc, tinandu-se cont de faptul ca nu stim nici macar aproximativ cati furnizori de behaitori au existat. Ciobanii sa traiasca si oile lor, ca si-au facut bine treaba impreuna. Se mai lasa cu un contract, sau cu vreo reesalonare a datoriilor, ca intr-un film despre realitatile comuniste, ”Undeva, in rasarit”, cu subtitlu de film occidental, dar nu mai de groaza: ”Tacerea mieilor”. Pus in fata acestor realitati hibride, in fata satuilor lupi imbracati in blanuri astrahane, salut pe toti consumatorii de pomana ai mieilor Maramuresului si ai altor madulare de plai, cu gura de rai, cu salutul romanesc neo-pastoresc: ”Miel Ehami Te!”

Ioan BOTIS