CULTURA

* Interviurile GAZETEI: azi, actorul Cornel Mititelu

* Cine l-a omorat pe Tutankamon?

* Dezlegarea la masti

* Jurnal de front

* Razboiul nu-i ca pacea

* Reportaj - Lista rosie a arhitecturii sighetene * Interviurile GAZETEI: azi, actorul Cornel Mititelu

Cavalerul Don Quijote

Afirma ca s-a nascut intr-o alta era. Pentru cei mai insistenti, recunoaste ca a venit pe lume acum 66 de ani, mai precis pe 30 septembrie 1937. Din Brasovul natal s-a preumblat prin Galati, Braila, Timisoara si Iasi. Tot mergand asa, a facut scoala, liceul si a avut timp sa mearga si la teatru. A fost coleg de generatie cu Gheorghe Dinica, Jorj Voicu, Stefan Tapalaga si alti mari actori. “Pe unii i-a luat Dumnezeu, unul dupa altul”, sopteste Cornel Mititelu. Spre diferenta de majoritatea actorilor, Cornel Mititelu nu si-a dorit niciodata sa joace la un teatru din Capitala. Mai mult, n-a fost entuziasmat de posibilitatea de a munci intr-un teatru national. La Iasi, unde se simtea ca acasa, putea ramane oricand. A preferat sa vina in Baia Mare, sa sustina un concurs si sa nu mai plece aproape patru decenii. Afirma ca, fara discutie, este baimarean.

Alegerea unui teatru de provincie a avut mai multe motivatii. Una a fost aceea ca, intr-un teatru din Bucuresti, un actor poate juca acelasi rol mai bine de zece ani. Dupa o vreme, actorul ajunge sa-si “mecanizeze” interpretarea rolului si atunci dispare satisfactia pe care, in mod normal, ar trebui sa o resimta pe scena.

De la satisfactii la infarcturi

Reporter: De ce ati ales acum cateva decenii Baia Mare?
Cornel Mititelu: Am avut sansa ca, venind aici, sa joc mult. Daca am facut-o bine sau rau, altii trebuie sa se pronunte. Am avut cronici si bune, si proaste de-a lungul timpului. Mie mi-a placut foarte mult si muzica, iar daca am venit aici a trebuit sa intru si in spectacole muzicale. Am jucat in opera, opereta si teatru de revista. Am jucat chiar si cu Teatrul de papusi de aici, cu care am fost in Iugoslavia la un festival de limba esperanto. Dupa aceea, pentru ca mi-a placut si regia, am pus in scena vreo 40 de piese. Cel mai mult mi-a placut sa fac asistenta de regie. Aproape toti regizorii m-au solicitat pentru asistenta de regie. Am lucrat si cu Liviu Ciulei. Si asa au trecut anii. In vremea asta am schimbat vreo treizeci si ceva de directori. Colectivul de actori era extraordinar de bun. Am iesit la pensie dupa revolutie, cand au inceput sa apara ifosele unor tineri dotati, mai putin dotati sau foarte dotati, care doreau sa ajunga la putere. S-au schimbat multe lucruri din cele care tineau de teatru. Cand faci teatru, chiar daca nu esti extraordinar de dotat, daca-l faci cu pasiune, cu anumita dragoste si-l faci asa pana la capat, ai satisfactii. Ei, si cand am vazut ca lucrurile nu merg bine, am asteptat sa iasa o lege, pentru ca n-aveam inca varsta de pensionare si-apoi am plecat.
Rep.: In cate piese ati jucat?
C.M.: Nu mai stiu. Directorul le are in calculatorul lui. Sunt peste 100 si nu sunt trecute spectacolele de opera, opereta si revista. Nu le-am contabilizat niciodata. Mai strangeam ziare sa vad ce cronica am. De aceea ma doare cand se trece peste mine cu buldozerul. La implinirea a 45 de ani de teatru, am fost uitat. Asta in conditiile in care aproape toate rolurile pe care le-am jucat au fost roluri principale. Nu le-am cerut, mi-au fost oferite. La acea aniversare nici macar n-am fost trecut in catalog. Culmea e ca pe directorul de atunci il ajutasem in viata. Ii montasem chiar cateva piese. Am facut doua infarcturi de durere, din clipa in care am vazut ca nu exist.
Rep.: Care sunt marile dumneavoastra satisfactii?
C.M.: In primul rand ,am avut satisfactii ca actor. De ce zic ca sunt satisfactii? Am mai spus-o de mai multe ori si o s-o spun cu aceeasi credinta: nu m-au interesat banii. Daca mi s-ar fi oferit atunci, dar chiar si acuma, daca mi s-ar propune o slujba foarte bine platita, as refuza. Momentul in care tu, ca actor, esti pe scena si vezi o sala intreaga cu ochii atintiti asupra ta, iar tu iti dai seama ca poti face cu ea ce doresti, ai o satisfactie imensa. Cine simte acest fluid intre sala si actor, nu mai are nevoie de nimic. Daca nu, poti sa ai chiar succes, dar de fapt nu ai nimic. Daca simti treaba asta, nu-ti mai trebuie nimic. Asta a fost satisfactia mea.
Rep: Ati avut si mari dezamagiri?
C.M.: Bineinteles. Am vazut multa prostie in teatru, care apare din pacate chiar la oameni destepti. Am cunoscut oameni foarte inteligenti, dar prosti atunci cand este vorba de teatru si despre ce trebuie facut in teatru. Asta m-a deranjat foarte mult. Nu ma deranjeaza ca un om nu are talent. Daca unul tine cu tot dinadinsul sa joace Hamlet, n-ai ce sa faci. Ii dai sa joace o data Hamlet si l-ai terminat. O sa-l joace prost si-apoi n-o sa mai joace niciodata Hamlet.
Rep: Care sunt rolurile care v-au placut cel mai mult?
C.M.: Dintotdeauna mi-a placut intrebarea asta, pentru ca toti actorii raspund: “Rolul pe care il joc acuma”. E cea mai mare falsitate. Uite, iti spun un rol care mi-ar fi placut enorm sa-l joc si nu l-am jucat niciodata: Don Quijote. Acel cavalerism trebuie sa existe in orice om. Imi aduc aminte de o perioada in care disparuse cavalerismul. Parca nu mai exista Sentimentul. A aparut brusc filmul “Love Story”. Domnule, s-a petrecut o renastere a romantismului.

Batalia cu morile de vant

Rep: V-ati batut cu morile de vant?
C.M.: Sigur ca da. Am fost si in Olanda sa le vad mai bine. M-am batut cu morile de vant in viata si in teatru. Am fost un om prea pasionat de meseria asta. Eu n-as fi putut sa stau langa tipul asta de prostitutie teatrala. Teatrul trebuie facut din inima. Indiferent ce faci, poti sa mergi si-n cap, dar sa ai o justificare. Am prins directori prosti. Pe unul l-au readus dupa ce fusese dat afara. Intr-o sedinta i-am spus: “Domnule, nu va suparati, v-am dat afara intr-o vreme cand teatrul mergea bine si erau bani, acuma teatrul merge prost si nu sunt bani. Ce credeti ca o sa faceti?” Cu morile de vant m-am luptat pana la pensie. N-am iertat niciodata in materie de teatru.
Rep.: Cum vi se pare Teatrul Municipal din Baia Mare acum?
C.M.: Daca apare ziarul in timpul festivitatilor, raspund ca e excelent. Daca apare de luni incolo, iti spun ca teatrul are nevoie de intariri. Din punct de vedere artistic, cred ca este mult de facut.
Rep.: Credeti ca sunt prea putini actori?
C.M.: Nu, nu, nu… Eu am mai spus: teatrul se poate face si cu un actor, si cu doi si cu trei. Chiar daca toti sunt foarte buni, genul pe care il fac nu este acoperit de ceilalti. Eu as accepta un contract de colaborare, dar n-as veni ca angajat pentru ca atunci trebuie sa servesti. Rolurile de forta nu le poate face oricine si nu oricine se poate apropia de ele. Plus ca este nevoie de un regizor. Pot sa fie cei mai formidabili directori care exista, daca nu au un nucleu de actori si un regizor, este foarte greu. E nevoie de un regizor care sa coordoneze activitatea. Sunt suparat si pe secretara literara, care ar fi trebuit astazi sa fie printre noi si sa consemneze discutiile cu noi.
Rep.: Cum vi s-a parut sarbatoarea?
C.M.: Emotia este atat de mare, incat esti tentat sa zici ca totul a fost foarte bine. Regret ca multi dintre cei care ar fi trebuit sa fie astazi aici n-au putut veni. E greu sa-i aduci pe toti intr-un timp asa de scurt. Poate trebuiau anuntati cu doua luni in urma.
Rep.: Cum vedeti viitorul Teatrului?
C.M.: Dupa ce am vazut, pot spune ca se poate face teatru aici. Unele spectacole mi-au placut, altele mai putin, dar sunt convins ca se poate face treaba buna cu actorii de aici. Tuturor le doresc sa aiba viata pe care am avut-o eu ca actor.

Optiuni si argumente

O sticla de vin bun sau o femeie frumoasa? Amandoua.
Scaunul spectatorului sau podeaua scenei? Podeaua scenei.
Dulcele targ al Iesilor sau poluatul oras Baia Mare? Sentimental, poluarea de aici.
Inca 50 de ani de viata sau inca 50 de piese?
Nici 50 de ani, da’ vreo 25 de piese.
Politica sau fotbal?
Ma amuza teribil de mult politica si imi place sa ma uit la fotbal.
Mitica sau Hyperion?
Hyperion.
Shakespeare sau Ionescu?
Shakespeare, da, Shakespeare.

Ioan BOTIS



* Cine l-a omorat pe Tutankamon?

Incepand cu cea de a cincea dinastie egipteana, faraonul a fost considerat fiu al zeului Soarelui, Ra. Faraonul indeplinea personal cele mai importante ritualuri religioase: el intemeia temple, numai el putea – cel putin in teorie – sa intre in sanctuarul zeului si sa-i aduca jertfe. Preotii tuturor divinitatilor egiptene actionau numai in numele lui. In perioada luptei impotriva hicsosilor, preotimea egipteana a devenit independenta de puterea laica. In scurt timp, functiile preotilor au devenit ereditare. Corporatiile preotesti ale diferitelor temple s-au unit sub conducerea celei mai puternice dintre ele – preotimea templului zeului Amon din Teba. Faraonii si-au pierdut treptat puterea, aceasta trecand in mainile preotilor.

Reformatorul Ahnaton

Faraonul Amenhotep al IV-lea (1361-1340 i.Hr.) a intrat intr-un conflict deschis cu preotimea tebana a zeului Amon, incercand sa se elibereze de tutela preotilor si sa le zdrobeasca puterea. Faraonul a abrogat cultul tuturor zeilor din stat, a ordonat inchiderea tuturor templelor acestora si a proclamat cultul unui singur zeu – Aton, ce personifica forta Soarelui. Faraonul a devenit pontif suprem si profet al noii religii, schimbandu-si numele in Ahnaton (Cel placut lui Aton). Teba si-a pierdut statutul de capitala, Ahnaton mutandu-si resedinta la Akhetaton (Orizontul lui Aton), un oras nou construit la Tell el Amarna. Substratul acestei reforme era unul politic, orientat impotriva marii aristocratii si a preotimii. Moartea lui Ahnaton a insemnat sfarsitul noii religii.

Tutankamon si contrareforma

Urmasul lui Ahnaton, Tutankaton (1333-1325), a fost ultimul mostenitor legitim al dinastiei a 18-a. Crescut la curtea regala de la Akhetaton, noul faraon avea la urcarea pe tron circa zece ani. Se pare ca a domnit la Tell el Amarna doar pentru scurt timp, dupa care a mutat capitala la Memfis. Tineretea faraonului a inlesnit succesul miscarii contra cultului lui Aton. Marea preotime amoniana si-a recapatat privilegiile in urma unui edict care repunea in vechile drepturi pe zeii si preotii traditionali, iar Tutankaton si-a schimbat numele in Tutankamon. A domnit numai noua ani. O revenire la cultul lui Aton era insa posibila in vremea domniei lui Tutankamon. Singura solutie pentru preotii lui Amon era eliminarea fizica a faraonului. Otrava preparata in templul lui Amon i-a asigurat faraonului trecerea in eternitate. Preotii i-au asigurat insa faraonului un inventar funerar extrem de bogat, exprimandu-si recunostinta postuma fata de cel care le-a redat puterea asupra Egiptului.

Ioan BOTIS



* Dezlegarea la masti

Sarbatoarea Teatrului Municipal Baia Mare a inceput cu o piesa a lui Christian Palustran, “Un fluture galben numit Sfinx” si s-a incheiat cu o piesa de acelasi autor, jucata in premiera mondiala, “Linda”. Intre acestea, s-au petrecut multe; au fost reprezentatii, s-au savarsit intalniri intre actorii de ieri si de azi ai Teatrului, unele dintre ele emotionante, au fost depanate amintiri, s-au dat diplome, s-a mancat cu folos si s-a baut cu masura si apoi a batut gongul de final. Nimeni nu poate sa vorbeasca mai bine despre actori decat actorii. Cu toate acestea despre ei scriu altii. Saptamana trecuta am avut sansa de a sta de vorba cu multi dintre ei. Pe unii ii cunosteam, pe altii abia atunci i-am cunoscut. Mi-a trecut la un moment dat prin cap ideea de a scrie un material lasandu-i de fapt pe actori sa vorbeasca despre ei si despre sarbatoarea lor. Venit de la Targu Mures, Ion Sasaran a jucat in “Napasta” intr-un rol pe care l-a mai jucat pe aceeasi scena acum 25 de ani. Il vom revedea in iunie, cand vor incepe repetitiile la o noua piesa pusa in scena de domnia sa. “Sunt magulit ca a existat o zi Ion Sasaran in cadrul acestei sarbatori. Am avut cu publicul care a venit la spectacol o comunicare deosebita. Baimarenii au ramas receptivi la actul de creatie artistica. Intr-o piesa ca aceasta, unde intensitatea sentimentelor este aproape de paroxism, receptivitatea publicului te ajuta. Raman la prima mea dragoste: Baia Mare”, afirma marele actor.

N-a fost amploarea necesara

“Aceasta sarbatoare era absolut necesara. Teatrul care nu este sarbatorit in urbea lui este ca si inexistent. Ma bucur ca s-a reusit, cu multe sacrificii materiale, dar trebuia sa se faca. De un singur lucru imi pare rau: ca n-a avut amploarea necesara” (Dana Ilie Barbosu). “Este o bucurie pe care noi am incercat sa o exprimam in spectacole artistice de calitate, in asa fel incat sa justificam existenta teatrului timp de 50 de ani. A avut momente de mare glorie, dar si momente mai grele, ca orice teatru. Am incercat sa fim noi, publicul sa plece multumit de rezultatele muncii noastre si fara sa fiu patetic, sa nu-i suparam pe cei care au fost in acest teatru si pe cei care nu mai sunt. Poate, cine stie, de acolo de undeva, ne privesc si se bucura” (Romeo Barbosu). “Cea mai mare bucurie a mea este ca am trait un asemenea moment. Nu multor oameni li se intampla lucrul asta: sa fii in productie, in focuri, intr-un teatru care implineste 50 de ani. Chiar am muncit mult, dovada spectacolele multe din aceasta saptamana” (Claudia Ena).

Un fluture galben numit Sfinx

Am avut parte in saptamana trecuta de trei premiere, doua nationale si una mondiala. Gandite si jucate neconventional, incarcate de multiple simboluri (unele doar partial descifrate), cele trei piese s-au bucurat de succes la public. “Textul piesei Un fluture galben numit Sfinx mi-a placut oarecum. Viziunea regizorala este total diferita, este un fel de joc cinematografic. Spectacolul este destul de greu. Nu stiu daca din cauza spectatorilor care sunt pe scena si pe care ii simti cum respira, cum se misca, cum tusesc… Am repetat destul de mult. Au fost si momente neplacute in viata acestui spectacol, legate de viata personala a unor colegi de-ai nostri. Cu siguranta rolul profesoarei exista si in realitate. Spun asta pentru ca am vazut lumea si de la catedra” (Cristina Carcei). “In momentul in care ai pe fata o masca intra in joc celelalte resurse ale actorului – gesturile, expresivitatea mainilor, vocea. Cred ca este mai greu, mai ales ca jocul pe care am incercat sa-l punem in scena nu este clasic, este un spectacol experimental si parghiile de care ne puteam servi nu ne erau tot timpul la indemana. Cred ca textul Fluturelui pacatuieste prin prea mult livresc; este mai mult un text literar decat dramatic si atunci eforturile regizorului si ale actorilor sunt mai mari” (Claudiu Pintican). “S-a lucrat destul de mult. Este un alt fel de teatru, unde actorii nu lucreaza cu fata, ci cu masca. A fost destul de greu pana am descoperit smerchezul piesei si al regizorului, pentru ca, sincer, la inceput, cred ca nici regizorul nu stia ce sa faca cu piesa. Textul este extraordinar de antiteatral. Asa i s-a parut si lui si noua la inceput. Al treilea spectacol va fi mult mai bun decat premiera” (Serghei Focsa). S-a lasat cortina peste sarbatoarea actorilor lasandu-mi regretul ca n-am sa fiu prezent si la Centenar. Stiu insa la fel de sigur ca vor fi actorii, scenaristii, regizorii, masinistii, directorii si toti ceilalti oameni ai teatrului, inclusiv cabinierele, ca sa nu se supere Stefan Mares.

Ioan BOTIS



* Jurnal de front

Cand se aud armele, tac muzele. In anul 2003 - Anul Nichita, in luna lui Marte, la Biblioteca Judeteana “Petre Dulfu” din Baia Mare poetii, bibliotecarii, profesorii, invataceii si menestrelii au reusit sa aduca, pentru doua ore, desupra tuturor, aripa protectoare a ingerului blond al poeziei romanesti. Rolul poetilor in vremuri de…razboi e sa ne aduca aminte de fiecare data ca : “Nu mor caii cand vor cainii”. La ce bun poetii in vremuri de… razboi? Poetii nu sunt buni decat la… poezie. Biblioteca Judeteana “Petre Dulfu” se dovedeste a fi nu doar o cladire care adaposteste multe carti si a “inghitit” bani de la bugetul Consiliului Judetean. Este institutia unde manifestarile Anului Nichita prind contur. Pret de doua ore, spiritul ingerului blond al poeziei romanesti a redus la tacere zgomotul razboiului. Oamenii au deja intiparite pe chipuri vocile crainicilor tv, ce anuntau, in urma cu citeva zile, primele explozii in Irak. Cartile sunt uitate pe rafturi, desi pretul lor scade brusc la bursa in raport cu plumbul gloantelor, politicienii isi pregatesc discursuri, medicii - pansamente si morfina, bibliotecarii se pregatesc de razboi…

Intaia noapte de razboi

In ziua in care americanii isi incercau bisturiul in Irak, la ora 17, au intrat poetii in adapostul Cuvantului, chemati de sirenele care urlau departe. Au adus cu ei tot ce-au putut strange in graba: cartile nescrise, cuvintele nerostite, iubirile nenuntite. Si-au strans mainile si s-au privit ca si cum nu s-ar fi vazut de multa vreme. Sub scutul Bibliotecii Judetene poetii si-au lepadat hainele sfasiate de cainii razboiului. Li s-au alaturat universitarii, bibliotecarii, profesorii, menestrelii, invataceii. Sa se fi adunat cam o companie de apti combatanti, cand a inceput lupta: lupta contra razboiului.

Ultima noapte de poezie

Ora 17 si 15 minute. Dupa cuvintele lui Nichita, s-a lasat o tacere grea, prevestitoare. Iti dai seama ca nu ti-a mai ramas timp “sa-ti pictezi capodopera”, sa-ti mangai iubita, sa-ti sapi gradina din fata casei sau sa-ti scoti diploma de absolvire. Ai vrea sa faci totul, ca si cum ti-a mai ramas doar o singura zi. Si in acest timp refuzi uratul, urile, razbunarile. Poeziile spuse intre cartile vechi ale bibliotecii au fost soptite ca niste rugaciuni in ultima noapte de poezie.

Sub semnul lui Nichita

Ora 18. “Despre poeti numai de bine” rosteste Nichita, venit parca sa dea un raspuns la problema (in)utilitatii poetilor: La ce bun poetii in vremuri de…razboi? In anul in care ne amintim de Nichita, ingerul blond intinde mainile peste luna lui Marte. Din luna zeului razboiului, din vremuri de restriste, poetul apare ca o ultima sansa de salvare. Amintirile celor adunati la Biblioteca Judeteana “Petre Dulfu” stau marturie. Spune Nicolae Scheianu ca daca l-ar fi atins, probabil versurile sale ar fi sunat altfel. Si Nicoara Mihali isi aduce aminte de Poet, plangand peste o cruce a Cimitirului Vesel din Sapanta. Imagini si franturi de versuri invocate pentru a depasi vremurile de seceta.

Poetii buni doar la… poezie

La ora 18.45, directorul bibliotecii, Teodor Ardelean concluzioneaza: “Poetii nu sunt buni decat la…poezie”. Poetii nu trebuie sa fie carne de tun. Locul lor este in poezie, acolo unde cuvintele trebuie sa strige mai puternic decat zgomotul armelor. Convins de puterea cercului poetilor, Adrian Pop, initiatorul acestei sedinte a poeziei maramuresene, instituie starea de urgenta - aceste intalniri se vor permanentiza caci, dincolo de toate, “Poetule, vine Primavara! Primeneste-ti sufletul, ia-ti pe un umar desaga cu necuvintele si in mana pana ta creatoare, treci prin rascrucea indoielii cu sufletul curat si arata-ne drumul cel bun! E Primavara, Poetule! E Primavara…” Ora 19. Timp de doua ore razboiul a incetat. Si atunci cand canta muzele, tac armele.

Emanuel LUCA



* Razboiul nu-i ca pacea

Toata istoria asta prapadita a omenirii e doar o succesiune de razboaie, intrerupte de scurte perioade de pace. Din pacate, de la primul razboi intertribal, bazat pe strategia simpla a proptirii parului cu forta in crestetul adversarului, si pana la complexele operatiuni din ziua de azi, sprijinite logistic de sateliti, lumea n-a progresat decat tehnic. Instinctul animalic a ramas dominant, doar ca hominizii de azi se bat pentru petrol, nu ca pe vremuri australopitecii pentru doua mere, doua pere, o banana si-o muiere. E adevarat ca astazi mai marii triburilor nu-si tarasc de par femeile in pesteri, ci le trateaza civilizat cu trabucuri rafinate prin biroul ovar sau oval, ca nici nu mai stiu cum ii zice. Da’ asta numa’ in vreme de pace. Auzisem candva o vorba din intelepciunea traco-dacica potrivit careia “corb la corb nu-si scoate ochii.” Nu se preciza nimic de lovitu-n aripa. Nestiind zicala de o profunzime inegalabila, americanii au lovit in aripa un “corb” englez Tornado. Mai exista o varianta: americanii care au lansat racheta Patriot n-au aflat ca razboiul lor cu englezii s-a terminat in 1781, adica acum 222 de ani. Ei au vazut doar filmul cu nume de racheta, in care Mel Gibson ii batea pe englezi. Neavand istorie, nu-i de mirare ca americanii stau slab la capitolul asta. Dar geografie au. Asta nu i-a impiedicat sa incurce pe harta cateva teritorii. Doua rachete, cu nume de topor folosit de amerindienii exterminati de purtatorii democratiei in bocanci militari prin lume, au cazut in Turcia, iar in Siria, un autobuz a fost lovit de o alta racheta, “doar” cinci sirieni ajungand pe aceasta cale in raiul lui Allah. [inand cont de precizia acestor operatiuni “chirurgicale”, ca si de precedentul creat in Belgrad, chinezii au tinut sa le dea americanilor adresa exacta a ambasadei lor din capitala Irakului. Oricum, membrii Ambasadei chineze scruteaza cu ochii mijiti cerul de deasupra Bagdadului. Da’ asta numa’ in vreme de razboi. Romanul s-a nascut poet si cult in toate cele. Nu degeaba, inca din neolitic, pe la Petresti, primitivii mai ingropau maciuca razboiului si se apucau sa-si picteze ceramica cu delicate motive meandro-spiralice. In acelasi loc, dupa cinci milenii si jumatate, pictura se afla la loc de cinste; in pridvorul bisericii sunt pictati Georgi dubluveu Bus, Papa Ioan Paul al II-lea si Mihail Gorbaciov. Ultimul pentru ca a pus capat “razboiului rece”, primul pentru ca l-a pornit pe asta cald si cel din mijloc pentru ca nu se stie sigur daca-i cald sau rece. Slugarnicia asta traditionala s-ar putea sa ne coste aproape doua miliarde de dolari, suma pe care Irakul o datoreaza statului roman si care ar putea fi trecuta la pierderi colaterale. O sa ne mai scoatem cumva parleala prin exportul de icre negre, Romania ocupand locul trei in lume la acest capitol. ~sta-i unul dintre paradoxurile intalnite in tarile batjocorite de guvernanti: se exporta tone de icre negre si boborul mananca piine unsa cu cutitul. Da’ asta numa’ in vreme de pace. Intre timp, la noi s-a dat dezlegarea la peste, iar la anglo-americani dezlegarea la pierderi colaterale. Un avion s-a prabusit ca la tenis de camp, printr-o greseala neprovocata, doua elicoptere s-au ciocnit intre ele ca Daciile noastre in ziua meciului cu Danemarca, un american a murit in urma unui accident de masina blindata si, in fine, un altul a murit din cauza propriei arme orientata in mod defectuos spre arabi. Se pare ca sensul era bun, doar directia glontului a fost gresita. Cu precizia asta, americanii n-o sa-i egaleze niciodata pe japonezii care au inceput sa produca roboti de 12 grame. Si ca tot vorbeam de precizia “chirurgicala” a americanilor, mi-am adus aminte ca am fost operat deja de doua ori. Dupa modelul chinezesc, le-as trimite tuturor posesorilor de rachete adresa mea. Ca-i vreme de razboi…

Ioan BOTIS



* Reportaj - Lista rosie a arhitecturii sighetene

Stravechea asezare Sighetu Marmatiei se diferentiaza net de celelalte orase cu o istorie la fel de bogata, prin penuria, pentru multi inexplicabila, de monumente istorice si arhitectonice vechi. Putine cladiri vechi ale orasului si-au mai pastrat pana astazi caracteristicile originale. Nu numai vremea a contribuit la distrugerea lor. Incomparabil mai mult rau au facut multiplele interventii neautorizate la structura sau detaliile arhitectonice ale acestora, practicate de-a lungul secolelor, dar mai ales in ultimele decenii, de catre tot felul de zidari si fierari-betonisti paraleli cu legea patrimoniului. Spre deosebire de Sighet, Baia Mare, oras cu o istorie la fel de veche si interesanta, este mult mai privilegiat din acest punct de vedere. Desi aflat momentan intr-o situatia ingrijoratoare, Centrul vechi baimarean, constituit intr-o rezervatie arhitectonica, poate fi inca restaurat, conservat si redat stralucirii de altadata. Ceea ce nu stim daca se va intampla cu monumentele sighetene distruse de inconstienta unora. Indiferenta. Acesta este cuvantul care ar putea descrie cel mai bine ce s-a intamplat cu monumentele arhitectonice din Sighetu Marmatiei. Ce n-a reusit sa faca timpul, au desavarsit oamenii. Cladiri de patrimoniu au fost “reconditionate” barbar de indivizi care au folosit geamuri termopan la biserici sau au spart cruci cu toporul. Asta ca sa nu pomenim despre buldozerele comuniste, care au ras partea de nord a orasului pentru a face loc “cutiilor de chibrituri” numite apartamente pentru clasa muncitoare. Trist e ca sunt putini cei care mai lupta pentru a se salva ce se mai poate... Doua incendii catastrofale, care au avut loc in Sighet pe parcursul celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, au avut ca efect distrugerea cvasitotala a centrului istoric al burgului maghiaro-german. Reconstruit ulterior in parte, nucleul vechi si-a pierdut alura stilistica renascentisto-baroca, capatand un aspect vizual incadrabil in curentul eclectic. Cu ocazia acelor incendii, survenite in anii 1859 si 1872, au disparut ultimele fortificatii medievale care au slujit, timp de cateva secole, la protejarea mestesugarilor feudali ai targului.

Cel mai vechi monument

Se stie azi ca biserica reformata (cea mai veche cladire pastrata in oras) a fost inconjurata de un zid din piatra prevazut cu un bastion amplasat pe locul contemporanei intersectii semaforizate din fata intrarii in Sala Studio. De altfel, in secolul al XIX-lea, bucata de strada dintre restaurantul Alex si acea intersectie se numea Bastya Ucza, adica strada Bastionului. Vechea biserica, la inceput catolica si purtand numele Sfantului Emeric, a fost edificata probabil imediat dupa intemeierea orasului de catre colonistii maghiari si germani, in jurul anului 1300. Perioada romantica a istoriografiei maramuresene a atribuit-o gresit secolelor XI-XII, fantezie care se perpetueaza si astazi. Din structura originara se mai pastreaza doar o parte, inalta de 15 metri, a turnului de vest (cu portalul in arc frant, prevazut cu crosete, ancadramentul dublu de fereastra ogivata de deasupra si rozasa impodobita cu traforuri, databile din punct de vedere stilistic in deceniul 1370-1380), plus cripta zidita anterior anului 1560, data la care bazilica a fost preluata de atunci infiintata parohie reformata. Restul cladirii a fost reconstruit in stil neogotic intre anii 1862-1892. Bineinteles, sub actualele ziduri pot exista fundatii ale unui alt monument mai vechi, aceasta fiind doar o ipoteza nedovedita faptic, deoarece sondajele arheologice initiate de catre Radu Popa la inceputul anilor ’80 n-au dat rezultatele scontate. Prima reconstruire a bisericii a avut loc dupa invazia moldoveneasca din anul 1468 (cand a fost incendiata de trupele lui Stefan cel Mare) cu sprijinul lui Matei Corvin, apoi au urmat reparatii in 1632. In 1668, un viscol puternic a smuls acoperisul greu al lacasului, iar in 1717, ultima invazie tatara a dus la o noua incendiere si jefuire a acestuia. La 1768, in timpul contrareformei, populatia catolica a incercat fortat sa intre in posesia cladirii aducindu-i stricaciuni, iar in 1775 turnul de vest a fost retezat aproape la jumatate, din cauze pe care nu le cunoastem. Cutremurul din 1844 a zguduit-o din temelii, iar incendiul din 10 august 1859 a semnat actul de condamnare a stravechii zidiri, reconstruita ulterior din temelii. Ultimele modificari au avut loc in anii 1930-1932, cand turnul de vest a luat forma actuala iar acoperisul a fost partial inlocuit. In timpul restaurarilor din secolul XIX au iesit la iveala o serie de fresce, ale caror copii se pastreaza la Budapesta, catalogate uneori gresit ca fiind de factura bizantina, ce contineau scene cu Santul George, Sfanta Catalina si Apocalipsa, incadrabile cert stilului gotic evoluat al secolului XV. Azi, interiorul acesteia este auster, singura piesa remarcabila de decor fiind orga cu tuburi, montata in balcon. Cu toate transformarile aratate mai sus, biserica reformata ramane cel mai important monument arhitectonic al Sighetului. Partile vechi ale turnului apusean, fundatiile si cripta vechiului monument, alaturi de planul neobisnuit si elementele decorative neogotice adaugate in timpul reconstruirii lacasului, constituie suficiente argumente pentru a sustine aceasta afirmatie. Supranumele dat de taranii maramureseni, ”Biserica cu ciini” provine de la gururile (gurile de scurgere a apei pluviale) de pe turnurile estice, sculptate in piatra si reprezentand caini cu gura deschisa. Merita evidentiat conservatorismul dovedit de parohia reformata, care n-a prejudiciat aproape deloc constructia in ultimii 70 de ani, cu exceptia lucarilor de intretinere de stricta necesitate.

Statuie demolata cu tarnacopul

Celelalte constructii existente azi in Sighet (cu o singura exceptie) dateaza cel mai devreme din secolul XVIII. Complexul comercial ”Curtea veche”, fosta prefectura a Comitatului, al carei nucleu a fost atestat in 1641, apoi in 1692, a suferit cu ocazia “restaurarilor” tipic ceausiste din anii ’80 transformari mai mult decat radicale. Daca pana in acei ani s-a conservat partea mai joasa (nord-vestica) a ansamblului, cu grafitti-uri si vechiul sistem medieval de incalzire, toate caracteristicele renascentiste i-au fost spulberate dupa masivele renovari amintite. Din fericire, subteranele extrem de interesante ale complexului au supravietuit. Tot in anii totalitarismului ceausist, in urma ridicarii Bisericii Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril din perimetrul zero al centrului vechi, o veche cladire cu portalul datat in secolul XVIII a fost rasa de pe suprafata pamintului. Mult mai inainte inca, in anul 1938, Statuia Sfintei Fecioare, ridicata in 1776 in Piata Mare (langa actualul obelisc din parc) in stil baroc si de o frumusete impresionanta, a fost daramata fara vreo motivatie plauzibila de catre autoritatile romane. Dupa Revolutie, putinele monumente supravietuitoare razboiului cu tarnacopul au intrat intr-o noua criza de identitate, vandalismul contemporanilor nostri nefiind cu nimic mai prejos de cel al comunistilor.

Biserici, vile si conace

Biserica ortodoxa ucraineana Inaltarea Sfintei Cruci, ridicata initial pentru comunitatea greco-catolica romana si ruteana in 1836, a avut una dintre cele mai vitrege soarte. Dupa renovarile exterioare absolut necesare, s-a trecut dupa 1990 la improspatarea interiorului lacasului, vechea fresca fiind repictata in stil ortodox rusesc de catre o echipa de zugravi din Lvov. Cu acel prilej s-a demontat si artisticul iconostas, datat prin 1840, care a fost inlocuit cu altul nou-nout, lipsit de orice valoare artistica si patrimoniala, iar vitraliile ferestrelor, la fel de vechi si pretioase, au fost schimbate. Opera n-ar fi fost completa daca nu ar fi fost inlocuita si troita din fata bisericii, din piatra veche de un secol. Care in toamna anului trecut a fost doborata ca un raufacator, in locul acesteia aparand o alta, violent colorata, din lemn pictat in stil Stan Ioan-Patras. Tot anul trecut s-a desavarsit si opera de demolare a celei mai vechi cladiri laice din oras, fostul conac de vanatoare Teleki. Cladire patrimoniala de secol XVI, a fost atestata in actele de cancelarie ale vremii ca fiind prima casa de piatra din oras. Modificata succesiv, extinsa si renovata de multe ori, s-a incapatanat sa supravietuiasca pana in anul 2002. In ultimele decenii a fost utilizata ca ieftina casa de raport (de inchiriat), degradandu-se tot mai accentuat. Prabusirea partiala a acoperisului, survenita cu cativa ani in urma, i-a semnat condamnarea definitiva la moarte. Desi renovabila, oricum de nedistrus datorita valorii sale arhitectonice si istorice, batrana cladire a fost demolata in aplauzele plebei, iar ramasitele au fost azvarlite la groapa de gunoi. Grafitti-uri de veac XVII au iesit la iveala pentru cateva minute sub cornisa, in timpul actiunii, inainte de a fi amestecate cu molozul. Despre Biserica ortodoxa Adormirea Maicii Domnului, inaugurata in 1892, de pe strada Dragos Voda am mai scris. Opera inceputa acolo continua cu hei-rup-uri tovarasesti, termopanele stralucesc nou-noute pe peretii pictati de Traian Biltiu-Dancus, si se zvoneste ca insusi iconostasul original va fi inlocuit (a nu se uita, fresca si icoanele au fost lucrate dupa canoanele greco-catolice, biserica fiind construita de catre comunitatea ascultatoare de Vatican, asa ca cel mai indicat ar fi sa dispara). Biserica romano-catolica Sfantul Carol a reusit si ea sa intre recent pe lista rosie. Construita in 1736 in stil baroc austriac, aceasta a suportat, impreuna cu complexul monastic al piastrilor din vecinatate, trei secole de incendii, cutremure, razboaie si cate altele. Parohul Tiberiu Gindele, raposat recent, a lasat pe post un tanar preot prea putin interesat de valorile patrimoniale. Din aceasta cauza, vechile strane baroce din biserica au fost inlaturate (si vandute zice lumea, cu 300 de mii de euro unor traficanti de antichitati) si se spune ca acum se negociaza montarea unor geamuri termopan in locul vechilor ferestre. De asemenea, se vehiculeaza ideea demontarii altarului armean al Sf.Grigore, despre care am mai scris, pictat in prima jumatate a secolului XIX de scoala austriaca, pentru a fi inlocuit cu un altul, mai adecvat vremurilor in care traim. Casa Haller sau Casa Directiei Padurilor (actualul liceu maghiar), monument de secol XVIII, a suferit brutale transformari, fara vreo aprobare a Comisiei Nationale a Monumentelor Istorice. Mesterii de ocazie care au reparat-o anul trecut pentru a servi drept liceu, i-au decupat peretii, adaugandu-i aripi si contraforti intr-o maniera ce frizeaza vandalismul, fara nici cel mai elementar simt estetic. Casa Kolbi, datand din secolul XIX, decorata cu reliefuri valoroase (aflata vizavi de Banca Comerciala), a fost achizitionata recent de un intreprinzator local, care a purces anul trecut la modificarea radicala a infatisarii originale. Acoperisul a fost inlocuit, la fel si peretii interiori si cornisele lucrate in stucaturi grele, vila fiind in schimb dotata cu termopane si alte marafeturi considerate la moda. Vechea baie rituala evreiasca, transformata dupa razboi in baie comunala, a incaput in anii democratiei originale pe miinile unor afaceristi particulari care i-au adus degradari ireversibile, metamorfozand-o intr-o ruina ce azi gazduieste un atelier de tamplarie si un service auto. Vila Groedl, ridicata de baronul cu acelasi nume in anul 1865, a fost vaduvita acum 30 de ani de parcul francez din spatele pavilionului principal, pe locul acestuia construindu-se cartierul Alexandru Ivasiuc si Liceul industrial numarul 1. In parc erau arbori exotici - magnolii, maslini, platani, alei cu liliac, castani comestibili, presarati printre statui si bazine ornamentale. Cladirea propriu-zisa a avut insa noroc, desi a trecut printr-un incediu ce i-a distrus acoperisul, pentru ca restaurarile posterioare au urmarit copierea identica a originalului. Cladirea principala a Camarii Sarii de pe strada Dragos Voda, asezamant de veac XVI in stil gotic, a fost distrusa de un incendiu in anii ’60. Restul constructiilor din Complexul paleoindustrial de la Camara, incluzand pana si o bisericuta, au fost rase ca balast inutil recent de tot, dupa 1989. Monumentul comemorativ Ioan Buteanu, dedicat luptatorului pasoptist nascut la Sighet, a fost ridicat in anul 1999, in noul centru civic. Bustul de bronz este sustinut de un soclu care a fost placat cu marmura. In acest moment, o parte a placilor slefuite care mascau betonul soclului au disparut, furate probabil de intreprinzatorii boschetari. La fel ca marmura minifantanii arteziene din fata Complexului comercial Curtea Veche. In acelasi fel cum au disparut o multime de monumente funerare din cimitirul catolic, ingeri si madone sculptate in marmura neagra sau porfir in secolul XIX, dintre care o parte se stie ca au fost comercializate peste granita, in Ungaria.

Nici evreii n-au scapat

Cvartalul evreiesc, odata infloritor, care adapostea aproximativ 14 mii de israeliti inainte de 1944, a suferit distrugeri colosale, in special in anii 1960-1980. Cartierele Traian, Nucului, 1 Decembrie si toata zona centrala de pe partea nordica a orasului au fost rase de buldozerele comuniste pentru a face loc noilor blocuri de locuinte. Din multele sinagogi existente odata, a supravietuit pana azi numai una. Decoratiunile si mobilierul unei alteia au fost recent montate in Casa Drimer din Muzeul Satului, fiind salvate de la pieire. Asta in timp ce Enciclopedia Romaniei din anul 1938 mentiona existenta in Sighet a doua temple, zece sinagogi si treisprezece case de rugaciune israelite. Din inchisoarea evreiasca, Scoala confesionala ori din multele Macelarii Koser n-au mai ramas decat amintirile. Daca nimeni nu va misca nimic, daca indiferenta va continua sa gadile creierele arhitectilor si urbanistilor nostri, viteza de propagare a valului de raderi in masa a tot ceea ce-i vechi din Sighet va duce la un deznodamant cert. Vom deveni un oras fara monumente, fara identitate, fara gust sau personalitate si, desigur, fara turisti ori admiratori. Comisia ”Transilvania” a monumentelor istorice, al carei reprezentant la Sighet este dr. Mihai Dancus, directorul Muzeului Maramuresean, Paul Zolopciuk, alaturi de alti iubitori ai zestrei arhitectonice locale, lupta cu toate armele de care dispun pentru stoparea acestui fenomen, dar este vizibil ca batalia e inegala. Legea patrimoniului este deficitara, iar parghiile de actionare se afla in cu totul alte maini. Dar cui ii pasa?

Teofil IVANCIUC