CULTURA

* Arhitectul fotografiei

* Barsan din Barsana

* Floriile

* Cartea saptamanii - Cele mai cunoscute 50 de romane ale secolului XX

* Tridentul rusinii

* Descoperitorii Americii

* Arhitectul fotografiei

Oleg Tishkovets s-a nascut in 19 decembrie 1961. Intre 1977 si 1979 a urmat cursurile unui liceu cu profil real din Kiev. A luat lectii private de desen timp de doi ani. In 1986 a absolvit Facultatea de Arhitectura din Kiev. Pana in 1991, ca arhitect, a proiectat interioare intr-un orasel de langa Cernobal-Slavutych. A inceput sa picteze si sa realizeze lucrari de grafica din 1992, participand cu creatiile sale la expozitiile nationale desfasurate in Kiev (de doua ori pe an). Prima mare serie de grafica si fotografii pe care Oleg Tishkovets a realizat-o a avut ca tema casele vechi din Kiev. Firesc pentru un artist cu formatie de arhitect. In aceeasi perioada, a lucrat ca restaurator de icoane, studiind tehnicile vechi folosite la pictarea icoanelor.

Sacru si profan

Nu-i usor sa imbini sacrul cu profanul. Libertatea de expresie ii da insa artistului aceasta posibilitate. Cum ai putea altfel explica imaginea in care apar doua biserici cu arhitectura ruseasca (o singura turla in forma de ceapa ne lamureste suficient in acest sens), iar in planul apropiat este o lenjerie de productie pe care o banuim sovietica, tinand cont de forma si dimensiuni, intinsa la uscat cu nonsalanta de un proprietar enigmatic. Sacra sau profana, chiar in absenta oamenilor, viata este omniprezenta in lucrarile lui Oleg Tishkovets. Chiar daca doar prin cateva crengi inflorite de castan, surprinse in planul apropiat, dominand prin prezenta lor sacrul si profanul. Aproape toate ruinele sunt insotite de prezenta umana, sugerand ca trecerea inexorabila a timpului nu opreste cursul vietii. Poate de aceea vedem un copil jucandu-se in curtea unei case uitate de vreme.

Viaduct peste timp

Multe dintre fotografiile lui Oleg Tishkovets par realizate pentru a crea stari de angoasa. O atmosfera apasatoare domina imaginile cenusii ale unei arhitecturi urbane abandonate. In ”Nostalgia sintezei”, Dan Haulica trata magistral tema ruinei grecesti si a refuzului acesteia de a se abandona timpului. Lucrarile lui Tishkovets par ideale pentru ilustrarea unei scrieri-pandant pentru o arhitectura a unui alt timp. Un viaduct peste o apa lenesa mi-a creat iluzia unui viaduct peste curgerea timpului. O curgere vegheata de incremenirea statuara a unui cal ce nu se va adapa niciodata din undele ce-i curg prin fata. Nimeni nu se poate atinge de timp. Stiind acest lucru, Oleg Tishkovets se multumeste sa imortalizeze fragmente de timp, transformand stropii de eternitate in arta.

Ioan BOTIS



* Barsan din Barsana

Barsan Toader s-a nascut in 29 februarie 1944 si se amuza ca n-are zi de nastere decat din patru in patru ani. ”Nu-i cheltuiala mare”, afirma cu subinteles. A inceput sa lucreze cu lemnul la varsta de 16 ani. Mesterul de la care a invatat taina ridicarii portilor maramuresene, Mihai Utan, nu mai traieste astazi. Prima poarta pe care au ridicat-o impreuna avea cinci stalpi. Acum lucreaza si porti cu 12 stalpi. Marea lui problema e aceea ca lemnul de calitate il achizitioneaza strainii. Cu toate ca nu participa la expozitii, pentru ca nu are timp, Toader Barsan este cunoscut in tara si peste hotare. N-a avut nevoie de publicitate. Turistii, oamenii politici si jurnalistii care au trecut de-a lungul timpului pe Valea Izei l-au facut cunoscut. Au urmat comenzile de la mai multe manastiri din tara si de la particulari. Lucrarile sale in lemn sunt expuse prin Canada, SUA, Franta, Germania, Italia si Belgia. Cand l-am vizitat, lucra la o poarta ce urmeaza sa ia drumul Californiei. Omul despre care s-a scris o carte acum 20 de ani se mandreste cu cele doua porti din Franta, una la Episcopia Ortodoxa din Paris si una comandata de ”un mare patron de acolo” si cu troitele raspandite prin toata Europa ocidentala. Ca incepator, Toader Barsan a lucrat mult pentru oamenii din comuna si pentru Manastirea Rohia. Casuta mica din fata manastirii, de sub deal, este creatia lui. Lucrul cu lemnul a ramas de-a lungul timpului singura sursa de venit, chiar daca, pentru a intrerupe monotonia lucrului, a descoperit placerea sadirii pomilor. Printre cei care i-au facut comenzi se numara si cateva personalitati: Corneliu Coposu si regele Mihai, caruia i-a facut o troita ”acasa la el, acolo, in curte, in Elvetia”. Pastreaza si cateva fotografii cu fostul suveran al Romaniei, dar tine la vedere si o diploma primita de la Smithsonian Museum din SUA. Cei doi baieti ai lui Toader Barsan (unul absolvent al facultatii de matematica, iar celalalt student in anul IV la Teologie) lucreaza si ei in lemn. Am admirat cateva dintre lucrarile celui mai mare fiu: ”Dragoste la prima vedere”, ”Metamorfoza”, ” Ganditorul”, ”Surghiunitii”, ”Coroana”, ”Planeta iubirii” si ”Adam si Eva”, lucrari care sparg tiparele traditionale specifice Maramuresului. Un balaur cu sapte capete si o caracatita realizata dintr-o radacina gasita pe malul Izei completeaza colectia micului muzeu al familiei Barsan. Putina lume stie ca Toader Barsan este primul mester care a realizat lanturi dintr-o singura bucata de lemn. ”Un batran facea mai demult lingura cu o veriga. De acolo nu mai putea face. Am tat stat si m-am gandit si pana la urma i-am dat de capat. Ii tare multa munca. Se face manual, din cutat si din dalta. De cate ori nu m-am taiat la picioare, ca se tane pe genunche cand se face...”, isi aminteste mesterul Barsan. Lanturile facute de mester au trecere la straini, la fel ca alte obiecte pe care le realizeaza. Anul trecut n-a avut atatea obiecte cate ar fi putut sa vanda. Obiectele de mici dimensiuni le realizeaza doar iarna, ”in lontru, la caldura”, vara fiind rezervata realizarii portilor monumentale si troitelor. Mestesugul nu va disparea, in pofida parerii unora ca Maramuresul isi pierde traditiile incet, dar sigur. Meserul Barsan are vreo 12-13 discipoli care-i ”fura” meseria. Turistii care-l viziteaza sunt tot mai multi si popularitatea e in crestere. ”Chiar si sotia ambasadorului care a fost la Bucuresti, a lu’ Roze (banuim ca e vorba de Rosapepe - n.red.) si-o facut poza cu sarpele”, ne spune Toader Barsan. N-am mai intrebat cu care sarpe. Omul care viseaza noaptea ce sa faca ziua tocmai ne invatase ca asa-i in viata: ”Necazul se petrece cu binele”.

Ioan BOTIS



* Floriile

De multa vreme pandeam primavara, zgariind coaja groasa a copacilor sa vad daca vor sa mai invie. Satenii au intrat deja, adanc cu fierul plugului in pamant, incercand sa-l trezeasca. Femeile stranse inca prin case, pandeau crengutele de mar si visin, puse in apa de pe la Sfanta Varvara, asteptand sa infloreasca pana in ziua de Florii, ca semn al belsugului si al bunavointei divine. Semne de primavara nu prea au fost anul acesta, ca pana si babelor satului li s-a facut lehamite de atata asteptare si, rasucind butonul radioului, s-au ingrozit de prognozele vracilor de la meteo. Sarbatoarea Floriilor cade in duminica de dinaintea Pastelor si in vechime era o zi inchinata zeitei romane a florilor, Flora, peste care crestinii au suprapus celebrarea Intrarii Domnului in Ierusalim. Dincolo de semnificatia biblica, este o sarbatoare a reinvierii naturii, cand infloresc pomii fructiferi, salciile si florile campului. La acestea s-au adaugat semnificatii noi, legate de cultul mosilor si stramosilor (pomeni, curatirea mormintelor si cimitirelor, infigerea in morminte a ramurilor de salcie, invocarea spiritelor mortilor in acte de divinatie etc.). In satele maramuresene, “femeile duc prescura, curechi umplut, cozonac si horinca si impart la saraci, in cimitir”. In acest fel sunt instiintati si mosii de apropierea marii sarbatori a Pastelor si sunt chemati sa fie langa noi in cumplitele zile dintre Vinerea Neagra si Invierea Domnului. Ramurile de salcie (loza in Maramures), simbol al fertilitatii si vegetatiei de primavara, dar amintind si de ramurile de finic din pasajul biblic celebrat acum, se duc la biserica pentru a fi sfintite, iar apoi, se impodobesc icoanele, usile si ferestrele, copiii se incing cu ele peste mijloc spre a fi feriti de boli. Aceste ramuri se folosesc, pe timpul anului, in practicile medicinii populare, pentru vraji si pentru descantece. In Barsana, “Matisoarele” sunt pastrate “tat anu’, intre barne, la grinda si la icoane” caci “feresc casa de gheata si de trasnet: cand ii vreme grea, se aprind matisoarele cu o lumanare de la Paste si fumul acela imprastie norii”. In unele zone, in ziua de Florii, fetele scoteau afara martisorul primit la inceputul lui martie si-l agatau intr-un pom inflorit, intr-un ritul de contagiune, spre a imprumuta si ele frumusetea florilor. Tot acum scoteau si zestrea la aerisit, convinse fiind ca soarele acestei zile o vor face mai ispititoare pentru feciorii satului. Intrucat se credea ca acum infloresc urzicile, ele nu mai erau folosite in alimentatie, iar sarbatoarea se mai numea si Nunta Urzicilor. Sarbatoarea Primaverii si Intrarii Domnului in Ierusalim se cuvine a fi cinstita si celebrata cu pacea asternuta peste sufletele noastre in asteptarea Mielului Mantuitor.

Emanuel LUCA



* Cartea saptamanii - Cele mai cunoscute 50 de romane ale secolului XX

In structura lecturii, exista carti nod, carti care apeleaza la suratele lor pentru a contura un univers artistic, o epoca istorica sau culturala. Astfel daca ai apucat sa-l citesti pe Eliade, vei ajunge la Nae Ionescu si de acolo la Cioran si la Noica, apoi la Plesu si la Liiceanu… O carte cheama dupa ea o alta carte si ramificatia se dezvolta dupa posibilitatile tale de a ingurgita literele. Cartea pe care avem placerea sa v-o prezentam in randurile ce urmeaza prezinta, atat o istorie a romanului universal din secolul XX, cat si interferenta pe care o are literatura cu arta dramatica si cu filmul. Pornind de la intrebarea pusa in debutul acestei carti “Care este menirea unui roman?”, realizatorii acestui volum remarcabil, Joachim Scholl si Ulrike Braun ne poarta prin fascinantul labirint al lecturii¸ al initierii in marea literatura a secolului trecut. Adaugand cate o pagina de biografie afectiva a autorului fiecarei carti prezentate, ei reusesc sa ne duca, spre o tinta fireasca: placerea lectorului de a-si rememora trairile, senzatiile prilejuite de “savurarea” unei carti sau a unui spectacol de teatru, ori poate a unui film. Debutand cu aventurile maritime din “Lord Jim”, scrisa ca un jurnal de bord de polonezul Joseph Conrad (o naratiune clasica, o calatorie facuta in adancurile sufletului omenesc) si pana la ultimul autor din aceasta antologie – yankeul Douglas Coupland cu a sa “Generatie X” (o carte de impact la inceputul anilor ’80, cu titlul preluat de la sociologul Paul Fussel), cartea restituie literatura secolului “tehnicii galopante”. Astfel va propunem un experiment: haideti sa citim printre randuri, sa recladim aceasta carte (recunoasteti dvs. scriitorii). “In cautarea timpului pierdut, ne amintim de aventurile bravului soldat Svejk, vedem stralucirea strainului. La procesul falsificatorilor de bani, aflam ca nu e nimic nou pe frontul de vest si ca Jacob mincinosul se afla undeva la sfarsiturile parabolei. Pe aripile vantului, de veghe in lanul de secara, parerile unui clovn care nu mai poate sa bata la toba de tinichea nu mai valoreaza nici macar cat un veac de singuratate. Dragii nostri, in aceasta poveste fara sfarsit, copiii de la miezul noptii, care simt parfumul nu sunt decat cei pentru care (cine) bat clopotele. In numele trandafirului, spuneti bonjour tristesse si alunecati din zilele anului ca si Mephisto in agenda de aur a generatiei X.” O carte absolut remarcabila atat prin derularea secventiala a prezentarii marilor romane cat si prin tinuta sa grafica deosebita. O carte care nu-si propune sa va verifice nivelul lecturii dvs. ci tinteste cu armele publicitatii moderne sa va aduca mai aproape de biblioteci, teatre, cinematografe. GAZETA v-o recomanda ca pe un cadou de suflet, pe care vi-l puteti face atunci cand nu mai vreti sa stiti de ura, ipocrizie, lasitate. Atunci cand va intoarceti cu fata spe voi insiva…

Emanuel LUCA



* Tridentul rusinii

Cu inalta mandrie patriotica, cineva destept si care stie sa scrie a hotarat ca a sosit momentul sa fie dezvelit un monument care sa marcheze locul in care au fost descoperite tablitele de lut cu primele scrieri din lume. Fara indoiala, locatia a fost stabilita la Tartaria. Indoiala planeaza asupra autenticitatii tablitelor, considerate de cei mai multi arheologi niste falsuri foarte reusite. Pentru o cat mai igienica informare a celor stapaniti de dorinta plavana de a inventa o istorie - in cazul de fata o preistorie - mai glorioasa decat a fost in realitate, facem precizarea ca nicaieri in lume, pentru perioada neoliticului, nu au fost descoperite insemne grafice. Nici macar in siturile de la Catal Huyuk, Hacilar, Rash Shamra sau Tell Ramad. O afirmatie la fel de exagerata ar fi aceea ca Mihai Viteazul a scris legarea de glie a taranilor romani din Valahia pe un COMPAQ 7500, Claudia Sitaru i-a editat textul, Attila Geiger l-a paginat, Catalin Vischi s-a strambat anuntand suveran ca ideea nu-i noua, nici geniala si Dan Parcalab i-a chemat pe banul Mihalcea si pe fratii Buzesti in biroul de director general cu barba pentru a-i anunta ca textul ramane in rezerva, dar trebuie refacut. Toata povestea asta se inscrie in incercarile guvernantilor de a farda hidosenia vietii valahe de la inceputul mileniului trei, uitand ca exista romani ce traiesc mai rau ca-n neolitic, in bordeie semiingropate, hranindu-se cu radacini si nestiind sa scrie. Pentru stiutorii de carte se presupune ca mandria dezvelirii monumentului va face uitata, pentru o vreme, amaraciunea unei vieti irosite la poale de Carpati unde miroase a balega, cum estetic se exprima Cioran. In vremea asta, doua femei, ca mai bine nu le pot spune, anunta succese remarcabile ale reformei in domeniile pe care le pastoresc: invatamantul si sanatatea. S-au inmultit analfabetii si se moare pe capete. In rezumat, cam astea ar fi succesele notabile ale celor doua. Am mai batut un record: avem cea mai mare rata a mortalitatii din toate timpurile moderne, in conditii de pace si fara calamitati. Ca sa fie tacamul complet, suntem campioni ai depresiei si lideri ai tentativelor de sinucidere. Poate mandria asta legata de scrierea neolitica sa ne mai dea un balon de oxigen pentru o vreme. Mai deunazi, primul ministru afirma ca nu intelege jocul asta. Initial, am crezut ca e vorba de sah. Ulterior m-am lamurit: era vorba de faptul ca traficantii de droguri joaca cu politistii un fel de ”hotii si vardistii” in care niciodata primii nu sunt prinsi. Pentru a spori complexitatea jocului si suspansul, au fost gratiati aproape 900 de infractori, in timp ce nici un politist n-a fost pus pe liber. Justitia romana, condusa tot de o femeie, functioneaza remarcabil, pentru a completa tridentul rusinii. Nu ca barbatii din Guvern ar fi mai buni. Recunoscandu-mi o oarecare doza de misoginism, am totusi taria de a accepta ideea ca, la Tartaria, numarul stiutorilor de carte barbati era egal in neolitic cu numarul stiutorilor de carte femei. Adica zero.

Ioan BOTIS



* Descoperitorii Americii

Leif, fiul lui Eric cel Rosu, regele viking mort in 1007 si inmormantat intr-o barca, impreuna cu calul sau, dupa obiceiul pagan, a fost europeanul care a descoperit America inaintea lui Columb cu mai bine de patru secole. In anul 985, Eric cel Rosu descoperise si colonizase Groenlanda, reusind sa se tina departe de crestinism. Leif, trimis cu o solie la regele Olaf al Norvegiei, s-a intors crestinat, dar cu aceeasi dorinta nestavilita de a “calca” valurile marii cat mai departe. Singurul instrument de navigatie folosit de vikingi era “piatra solara”, un fragment de calcar capabil sa reflecte lumina polarizata. Stapanii vikingi ai corabiilor-lungi care alunecau prin ceturile oceanelor, stiau cum sa aseze si sa orienteze o astfel de piatra pentru a repera pozitia Soarelui, pe vreme oricat de inchisa. In 1001, Leif impreuna cu 36 de vikingi ridica ancora si isi indreapta drakkar-ul spre nordul Groenlandei, tinut pe care-l va numi Helluland (tara a Lespezii Ghetarilor). Dupa cateva zile de navigatie, vikingii au zarit varful de nord al insulei Terra-Nova. Se pare ca ambarcatiunea lui Leif s-a indreptat spre sud ajungand undeva in Massachusetts. Expeditia lui Leif este reluata in anul urmator de fratele sau, Thorvald. Vikingii regasesc baracile din jurul lacului Menesha unde iernase Leif cu oamenii lui. Oamenii nordului descopera un mare inconvenient noului tinut: nu sunt singurii locuitori. Opt algonchini, intalniti din intamplare, sunt ucisi de marinari si un al noualea scapa. A doua zi, in zori, o flota imensa de canoe inconjoara vasul vikingilor si un nor de sageti strapunge coca ambarcatiunii. Vikingii reusesc sa ridice panzele si sa se indeparteze, ducandu-l pe Thorvald strapuns de o sageata spre Groenlanda. Ultima expeditie vikinga spre America a inceput in 1003. Snorii a adunat o suta saizeci de aventurieri hotarati sa cucereasca si sa colonizeze America. Experienta a durat doar trei ani. Dupa o perioada de bune relatii cu bastinasii, conflictul a reinceput in mod stupid din cauza unui taur scapat din staulul asezarii vikinge. Coplesiti de numarul razboinicilor indieni, vikingii se vor retrage, de data aceasta pentru totdeauna, incheind astfel prima intalnire dintre un popor din epoca de piatra cu unul din epoca fierului. Abia dupa jumatate de secol de la aventura vikinga, Columb va redescoperi America.

Ioan BOTIS