CULTURA

* Sfarsitul lui Nicolae Steinhardt

* Artistul care framanta aur

* Culorile care aduc bucuria

* Interviurile GAZETEI: astazi, Ana Blandiana, Doamna poeziei romanesti

* Scris(oare) integrista* Sfarsitul lui Nicolae Steinhardt
Marile spirite pot fi cu greu incadrate intr-un curent, ramanand adesea contradictorii. Ce fel de om a fost Nicolae Steinhardt? Un raspuns simplu risca sa devina simplist. Cum ai putea defini un evreu cu prieteni legionari, un mozaic crestinat la varsta maturitatii in puscarie, un calugar deloc dogmatic, fara incrancenarea specifica marilor asceti? Dupa 14 ani de la moartea lui, ne-am obisnuit doar sa ne prefacem ca-l stim si ca-i cunoastem opera.

De putina vreme am onoarea de a fi coleg cu Vasile Cormos. Nu exista profesori mai povestitori decat dascalii de istorie. Avand amandoi aceeasi specializare, ne-am intins la vorba de multe ori. Intr-una dintre discutii am aflat ca omul cu care stateam de vorba este unul dintre oamenii care l-a cunoscut pe Nicolae Steinhardt. Monahul care a ales sa fie definit ca OM.

“Dupa ce am citit cartea Eseu in timp si spatiu, am inteles valoarea autorului cartii si am fost curios sa-l cunosc. Nu peste multa vreme l-am cunoscut. Era o bucurie in casa. Avea intotdeauna o idee, intotdeauna presara o gluma; era un tip spiritual, un glumet. Nu era retras sau taciturn. Era aproape de tot ce se intampla, de lucrurile lumesti”, afirma un apropiat al celui care a dat Maramuresului un loc aparte in peisajul spiritual romanesc.

Documentul viu

Vasile Cormos l-a cunoscut pe Nicolae Steinhardt prin prisma lucrarilor monahului traitor la Rohia. Erau vremuri grele… “Am avut ocazia sa ma deplasez la Rohia cu familia si sa-l cunosc. Am ramas doua zile; el mi-a inlesnit sederea acolo, intr-o chilie de la manastire. Pentru mine era un document viu. Era in 1987. L-am poftit sa ma viziteze cand trece prin Baia Mare, stiind ca face de multe ori drumul spre Bucuresti”, isi aduce aminte Vasile Cormos. Tocmai urma o deplasare a monahului Steinhardt la Bucuresti si-n loc de cazare la hotel, calugarul a acceptat propunerea lui Vasile Cormos de a-i onora locuinta. La intoarcere, Nicolae Steinhardt a preferat din nou camera pustoaicei devenita studenta la Cluj, in locul camerei de hotel. “L-am vizitat de multe ori dupa aceea la Rohia, ne-am imprietenit – daca nu-i prea mult spus – l-am cunoscut pe staretul manastirii de atunci, Iustin Hodea, un om admirabil, care a inteles exact relatia mea, si nu numai a mea, cu Nicu”, isi aminteste Vasile Cormos. Intre timp, penduland intre Rohia si Bucuresti, Steinhardt s-a obisnuit sa faca o escala in casa Cormos, devenind un om al casei si-n ace lasi timp un om viu, cu valoare de document.

Monitorizarea Securitatii

Un om ca si Nicolae Steinhardt nu putea sa scape de sub lupa Securitatii vremii (lupa este doar o anagramare, nu o agramare, a ceea ce un alt mare mistic ortodox, Petre putea, le oferea “baietilor cu ochi albastri” spre studiu si aprofundare). In vremea aceea, oamenii pusi sa caute prin frigidere in absenta proprietarului casei, faceau rapoarte despre intalnirile unui calugar considerat periculos pentru regim. “Securitatea din vremea respectiva supraveghea relatia noastra, dar avantajul meu si tactul Securitatii a fost ca cel care ma contacta era si bun amic cu mine. E vorba de Pavel Hoblea, om deosebit de altfel, seful Contraspionajului pe judet din acea vreme. Hoblea avea mai multi mici, dar aia nu m-au contactat niciodata; el ma contacta personal si discutam sincer. Nu mi-a cerut , dar mi-a cerut sa nu discut cu Steinhardt politica”, afirma domnul Cormos. Securitatea a parut interesata si de felul in care un profesor poate sa-si permita, intr-o perioada in care alimentele erau sublime lipsind cu desavarsire, sa tina in casa un musafir mai multe zile, sau chiar saptamani intregi. Obisnuiti cu mai grelele purtatoare de colesterol gratare, la care doar ei aveau acces, purtatorii ilegali de uniforma (ca si de inteligenta) au acceptat cu greu ca meniul zilnic al unui om, vorbim de adevaratii oameni, se poate reduce doar la o cana de ceai, si putina branza de vaca intinsa pe paine prajita. Steinhardt era usor de tinut. Nu cu mancare se hranea el.

Omul crucii si politica

Cu toate interdictiile fostei Securitati, nu se putea ca discutiile dintre doi oameni de spirit sa nu alunece pe panta politicului. Era inceputul lui ’89. Vasile Cormos se plimba pe strazile din Baia Mare discutand cu omul care a crezut in Jurnalul fericirii despre nou nascutii comunismului, Glastnost si Perestroika. “Eu, mai tanar fiind si mai entuziast, ii spuneam: Nicule, ne asteapta vremuri bune. Iata ce face omul, iata cum procedeaza, cum vorbeste, cum il pune pe Ceausescu la zid”, isi aminteste Cormos. Replica unui om, care a invatat de la chilie cum poti sa fii in centrul lumii sau in afara ei, a fost una a unui politician de bun simt. “Vasile, este o cosmetizare a sistemului. Eu nu am incredere in ea. Putin probabil sa se schimbe ceva structural. Doar se cosmetizeaza”. N-au discutat probleme legate de afinitatile lui Nicolae Steinhardt cu miscarea legionara. Vasile Cormos a stiut cand sa se opreasca.

Ultima escala

S-a nimerit ca ultima escala, in periplul sau prin lume, Nicolae Steihardt s-o traiasca in Baia Mare, in casa celui care, intre timp, i-a devenit prieten, Vasile Cormos. Pentru ultima vizita in casa celui care i-a fost aproape, Steinhardt n-a mers cu mana goala: s-a dus cu Mina Dobzeu, actualul staret al manastirii Husi. Urmau sa plece la Bucuresti. O indispozitie ce parea trecatoare l-a facut pe Nicolae Steinhardt sa-si amane plecarea. Mina Dobzeu, omul care l-a botezat pe Steinhardt in inchisoare, fapt pe care il considera o comunicare cereasca, a plecat singur la Bucuresti. Steinhardt a ramas sa moara aici. “Vasile, daca ajung totusi la spital, nu vreau sa mi se faca autopsie si nu vreau sa ajung la morga”, si-a exprimat ultima dorinta slujitorul lui Dumnezeu, cu luciditatea pe care numai proximitatea mortii o poate da Alesilor vietii. Dorinta i-a fost respectata. In seara in care a murit, Nicolae Steinhardt a ajuns la Rohia pentru a-si cauta odihna vesnica. Necrologul scris de Vasile Cormos, Augustin Botis, Petre Dunca si Florian Rasmos a aparut trunchiat si doar in ziua ingropaciunii, pentru a stopa pelerinajul celor care l-au cunoscut pe Nicolae Steinhardt.

Regele cersetor

Redactia ziarului “Pentru Socialism” se face vinovata de faptul ca a incercat sa ascunda trecerea in nefiinta a unui mare ganditor. Securitatea a incercat si ea sa bage bete-n spite, dand ordin Autobazei Baia Mare sa nu inchirieze nici un autobuz in ziua respectiva “din lipsa de motorina”. Augustin Botis a avut prezenta de spirit de a inchiria un autocar de la Autobaza Baia Sprie, care nu primise nici un ordin. La inmormantare au fost prezenti aproximativ 1.500 de oameni (din masa anonimilor detasandu-se Alexandru Paleologu, Sorin Dumitrescu, Stelian Tanase), oameni de spirit si litere din tot Maramurasul, din Bucuresti, Cluj, Bistrita si Zalau. Lumea aflase. Privind multimea adunata, Alecu Paleologu (cum se obisnuise si Monahul sa-i spuna) a soptit: “A trait ca un cersetor si a murit ca un rege”.

Alexandru Mirodan, un dramaturg fugit in Israel, a intocmit un Dictionar al evreilor din Romania care au scris in limba romana. Steinhardt a refuzat oferta de a fi publicat, pe motiv ca este roman! Mirodan i-a scris atunci:
Un evreu se botezase
si din Itic si-a zis Stan,
Isi schimbase doar porecla,
Dar, incolo, tot jidan…
Steinhardt, cu duhul blandetii, deloc suparat, i-a raspuns:
N-o fi ovreul botezat
Chiar un roman adevarat,
Dar nici transfugul comunist
Nu-i autentic sionist.

1912, iulie, 29 – se naste in comuna Pantelimon, Nicu- Aureliu Steinhardt (tatal sau a fost coleg la Politehnica din Zürich cu Albert Einstein).
1929 – isi ia bacalaureatul avandu-i colegi pe Constantin Noica si Mircea Eliade.
1934 – termina Facultatea de Drept si Litere.
1936 – termina doctoratul la Bucuresti.
1960 – este condamnat la 12 ani de munca silnica si confis carea totala a averii personale.
– este botezat, devenind “o faptura noua”.
1964 – este eliberat.
1980 – este calugarit.
1989 – se stinge in Baia Mare.

Ioan BOTIS



* Artistul care framanta aur

Intr-o perioada in care arta moderna castiga din ce in ce mai multi adepti, intr-o epoca in care confuzia genurilor, a valorilor si a formelor sunt din ce in ce mai vizibile si agasante, exista oameni care dau valoare vechilor si uitatelor stiluri ale artei. Vincent Claude Van Waeyemberghe, artist de talie europeana, a pus in practica o tehnica mai putin uzitata. Imaginatie, migala, talent, motive religioase, foite din cupru, argint si aur, forta degetelor si cateva instrumente primitive (din lemn si aluminiu), cam astea ar fi toate elementele unei tehnici asemanatoare cu metaloplastia. De origine israelian, de nationalitate francez, Claude s-a nascut in 9 august 1943, in Fes (Maroc). La 11 ani, Claude s-a reintors in tinuturile ancestrale unde a locuit intr-un Kibutz de aproximativ 300 de familii. Din aceste locuri indepartate, Claude a adus un stil de arta mai putin cunoscut in Europa. Fiind singurul artist european care se exprima prin nobiloplastie, acest cetatean universal si-a ales deja ucenicul: fiul sau.

Dupa nume ar putea fi originar din Belgia sau Olanda, dupa locul natal al strabunilor sai e cetatean israelian, dar artistul s-a nascut in Maroc si e cetatean francez. Un conglomerat care se numeste Vincent Claude Van Waeyemberghe. Inventator al unei tehnici in care gravura si sculptura se amesteca si produsul finit seamana cu metaloplastia, dar pentru ca materialul folosit este, de regula, aurul, GAZETA a botezat tehnica acestui artist universal: nobiloplastie.

S-a nascut in Fes, o localitate din Maroc (tara de bastina a tatalui sau) si si-a petrecut copilaria intr-o casa mare langa care se aflau doua sinagogi, crescut de bunicul sau. Limba araba ii parea dificila, greu de invatat, dar in timp a reusit sa invete sapte dialecte arabe. Traditiile si arta culinara au fost cateva puncte misterioase pentru tanarul Claude. “Bunicul meu fiind de origine evreu nu avea voie sa manance decat carne de miel, vita si pui. In Maroc se face o mancare traditionala numita cus-cus, se prepara din grau umflat in aburi la care se adauga zarzavaturi si carne. E delicios”, spune Claude Van Waeyemberghe.

Experienta Israel

La cativa ani dupa moartea tatalui sau, Claude, care avea 11 ani, a parasit Marocul si s-a mutat impreuna cu bunicii in Israel. Au locuit intr-un kibutz unde si-a inceput studiile si si-a descoperit talentul pentru arta, in special pentru punerea in relief a cuprului. “Cand am venit in Israel, in ’55, viata era foarte grea. In acel kibutz locuiau 300 de familii. Casele erau facute din metal ondulat. Nu aveam salariu, mergeam in magazine si cumparam orice, fara bani. Aceste magazine apartineau familiilor. Mancam la un restaurant, tot fara bani. Fiecare familie pregatea periodic mancarea. Tuturor ne venea randul sa gatim. Acolo era un tablou mare pe care ne era scris numele si locul unde trebuia sa mergem sa lucram in acea zi. Lucram patru ore, iar apoi mergeam la studiu. Era greu, am inceput sa muncesc de la 11 ani”, marturiseste Claude.

Rame din tuburi de pasta de dinti

Pentru ca nu era impreuna cu parintii si ii era foarte dor de acestia, Claude s-a gandit sa faca niste rame pentru fotografiile cu familia sa, singurele amintiri pe care le avea. “In Israel mi-a placut foarte mult sa ma joc cu arta. Cand mergeam la dus, am gasit tuburi de la pasta de dinti care erau facute din cositor. Le-am luat, le-am taiat, apoi cu betele de la inghetata si cu mina de pix (care era din alama) am trasat niste linii si am facut ramele pentru fotografii”, spune artistul revolutionar. Unul dintre profesori i-a remarcat creatia, iar sotia presedintelui Israelului, induiosata, l-a ajutat sa-si prezinte creatiile intr-o expozitie - concurs. “Am castigat locul intai si sotia presedintelui m-a intrebat ce doresc sa-mi ofere in dar. Eu le-am spus ca vreau o piatra mare. Mi-au adus o piatra din care am facut o sculptura care-l reprezenta pe un mare scriitor din Israel”, isi aminteste Claude. La doar 13 ani, Claude isi exersa talentul printr-un stil indraznet, revolutionar. Un stil format din amalgamul dintre nou si vechi, dintre traditie si geniala imaginatie. Cu instrumente rudimentare, doar cu cateva bucati din tabla, lemn si aluminiu, ajutandu-se de forta degetelor, pustiul facea adevarate capodopere. Majoritatea temelor sale erau inspirate din religie. “Asa cum in Romania se studiaza Istoria sau Matematica, in Israel se studiaza Vechiul Testament. Aceasta carte sfanta este considerata Istoria israelienilor si o studiam la scoala zilnic, timp de doua ore”, spune Claude. Dupa ce si-a luat diploma de profesor, a predat doi ani in Migdal Haemex, un oras din Galileea (situat la trei kilometri de Nazaret). Acolo a deschis o scoala de Arta si le-a dezvaluit secretele artei sale celor interesati de tehnica sa.

Castelanul francez

La 18 ani, Claude a parasit Israelul si a plecat in Reims (Franta). [ara il chema sub arme. Dupa ce a terminat cu rigorile armatei, libertinul artist a hotarat sa ramana in Franta si a pregatit o expozitie. Era anul 1965 si Claude isi aduna pentru prima data neobisnuitele creatii in prima expozitie personala. Se intampla la Reimes, in sala „Houlon Freres”. Expozitia a avut un succes neasteptat, presa elogiindu-l pe mostenitorul unei traditii milenare care utilizeaza o tehnica rara. Primele tablouri in relief cu motive biblice l-a realizat in cositor, cupru si piatra. In 1990, un bijutier parizian l-a remarcat chemandu-l in bijuteria sa sa experimenteze lucrari asemanatoare, dar folosind ca materie prima aur si argint. “Am facut multe tablouri in aur si argint, in special portrete pentru clientii lui. Apoi am facut inele si sculpturi. In ceea ce priveste timpul de lucru pentru o lucrare, cred ca totul depinde de inspiratie. Pot sa termin un tablou si intr-o zi, dar sunt tablouri de dimensiuni mari care imi iau mult timp. Am pus pe foite de aur multe motive biblice. Catedrala din Reims a fost cea mai grea lucrare pe care am realizat-o. A durat sase luni pana am terminat-o si am folosit patru kilograme si jumatate de argint. Toate liniile trebuiau sa fie paralele si fine, am patruns cele mai mici detalii. Aurul mi-l procur din Paris si il prelucrez in foite de 0,3 milimetri grosime. Cea mai mare lucrare in aur a necesitat 800 de grame de metal nobil. Era un tablou pentru un grec care avea un sat de vacanta in Martinique. Omul asta avea un papagal care statea tot timpul pe umarul lui. Vroia un portret cu papagalul pe umar si asa l-am facut, cum a vrut”, spune Claude. Claude a avut o colectie de monede din argint pe care le-a topit. “Acum am o caramida de un kilogram si 800 grame de argint pe care urmeaza sa-l transform in foite speciale pentru lucru”.

Pana de inspiratie

Vreau sa va mai spun ca mi s-a intamplat ca 12 ani sa stau fara sa fac nimic. Pur si simplu n-aveam inspiratie. Intr-o zi am fost foarte suparat si cum stateam prins in gandurile mele am vazut intr-un colt al camerei o bucata de cupru. Am luat-o si am inceput sa o modelez. Am si sunat la Paris de unde mi-au trimis foite de cupru si am pregatit o expozitie”, spune Claude. Pentru Claude actul creatiei este cu totul special, sfant. “La mine acasa, in Franta, am o masa mare peste care se afla o panza groasa si moale. Peste aceasta panza pun placa de cupru si incep sa lucrez. Totul se face pe dosul foitei de cupru. Cat timp lucrez nu ma deranjeaza nimeni. Pot sa stau la masa de lucru pana dimineata pe la trei-patru. Imi place foarte mult ceea ce fac. Cea mai mare satisfactie o am la sfarsit. Cand termin tabloul, il curat si ma uit la el. Am un fel de satisfactie ca am reusit sa mai finalizez o creatie”, marturiseste „artistul de aur”.

Tabloul de 30.000 euro

Claude a realizat multe tablouri pentru diferite pesonalitati ale lumii. “Am facut un tablou pentru un albanez care avea o firma la Turnul Montparnasse. Dorea cateva tablouri pentru decorarea interioara a firmei. La inceput mi-a comandat trei tablouri, dar dupa ce le-a vazut a mai cerut inca doua. Fiecare tablou a costat 15.000 de marci, dar cel mai scump tablou a valorat echivalentul a 30.000 de euro. Era si cel mai mare tablou pe care l-am facut si ii prezenta pe cei mai cunoscuti muzicieni de jazz: Louis Armstrong, Duke Ellington, Ray Charles carora le-am alaturat instrumentele si primele note care i-au facut celebri. A fost o comanda pentru un impatimit al jazzului din Paris.”, spune Claude. A avut o serie de expozitii in Franta, Israel, Canada si Romania (Baia Mare, Sighetu Marmatiei, Satu Mare, Cluj Napoca si Timisoara). Cutreierand lumea, Claude a reusit sa devina prieten cu destule personalitati si celebritati din toate domeniile. “Am un prieten care este pictor de vitralii, a pictat in foarte multe biserici din Paris. Il cheama Senechal, un pictor foarte cunoscut. Am o admiratie deosebita pentru Charles de Gaulle pe care l-am cunoscut personal si care m-a ajutat deosebit de mult. Il admir pentru inteligenta si pentru memoria sa senzationala. Imi plac si marile genii ale Renasterii, dar un mare pictor pe care-l admir este Salvador Dali, un pictor extraordinar si am fost deziluzionat cand Amanda Lear i-a atribuit lui Dali, unul dintre tablourile mele”, spune Claude, artistul care se declara un familist convins si vrea sa lase mostenire copiilor sai toate tablourile.

Artistul si Romania

In Franta, artistul avea un castel cu domenii destul de intinse si datorita spatiului care era nefolosit s-a hotarat sa-l inchirieze. Asa a ajuns sa cunoasca primul roman, acesta era chiriasul sau. Cand Claude, epuizat de munca, si-a exprimat dorinta sa plece intr-un concediu impreuna cu sotia si cei trei copii ai sai, a acceptat plin de curiozitate invitatia chiriasului de a merge in Romania. A venit in Lugoj, unde a inchiriat un apartament si a stat aproape o luna de zile in Romania. La plecare era deja hotarat sa revina cat mai repede. Cativa ani mai tarziu, prin ’96, Claude impreuna cu sotia lui, fiind intr-un supermarchet, au cunoscut un alt roman caruia i-au propus sa lucreze pentru familia lor. Cand tanarul s-a casatorit, au venit in Romania ca nasi. Acesta a fost momentul in care a decis sa ramana in Romania.

Pasiunile unui artist

Claude van Waeyemberghe a practicat timp de noua ani arte martiale. Pe langa sport o alta pasiune este gatitul. Pentru ca mama lui locuia in Nimes, la aproximativ 1.000 de kilometri distanta de Reims, Claude si-a testat priceperea in domeniul artei culinare. Lucra la ziarul Union, hrana lui zilnica era constituita din sandwich-urile cumparate de la magazinul din coltul strazii. Pana la urma artistul si-a luat „inima-n dinti” si si-a cumparat o carte de bucate pe care a invatat-o pe de rost. „Specialitatea bucatarului” este somonul la tava, iar reteta a dezvaluit-o cititorilor GAZETEI: ”Se pune somonul sectionat longitudinal intr-o tava lunga, se imbiba in bulion si deasupra se orneaza cu rondele de morcovi si masline, iar la final se adauga un sos preparat pe baza de lamaie. Dupa ce se scoate de la cuptor, il stropesc cu vin si il ornez cu maioneza. Pentru reteta aceasta folosesc condimente pe care le-am adus din Franta (piper verde si alb si oregano)”, spune artistul transformat in bucatar. „Artistul de aur” a fost un mare colectionar de timbre, avand la un moment dat o colectie de peste 7.500 de timbre (acum a reinceput sa colectioneze timbre pentru o nepoata pasionata de filatelie). Van Waeyemberghe a colectionat si inele de trabuc (pe care le-a facut cadou fiului sau) si monede (a renuntat, dar numismatica ramane o frumoasa enigma pentru artist). Acum are o mica pinacoteca de care e foarte mandru (cu sticle de vin frantuzesc si romanesc, scumpe dar si rare). O alta mare pasiune a sa este sculptura in lemn, ghips si piatra. „Imi place foarte mult sa sculptez in piatra. Ma inspir din diferite motive si traditii din Israel. Am facut portretul unui scriitor israelian si caravanele camilelor in desert”, marturiseste Claude Van Waeyemberghe. Fascinat de muzica si dans, Claude se declara un bun dansator de rock’ n’ roll. „Cand am fost tanar am facut parte dintr-o trupa de dans folcloric. Pe langa dansuri imi place foarte mult sa calatoresc. De fiecare data cand am ocazia, plec in tari pe care nu le-am mai vazut pana acum. Asa s-a intamplat si cand am venit in Romania. Am calatorit peste tot in lume, dar mai vreau sa merg in Rusia, China si America. Imi plac traditiile si folclorul tarilor vizitate, in Maramures imi plac oamenii pentru ca sunt deschisi si ospitalieri, obiceiurile, muntele si imprejurimile. Este un tinut cu totul si cu totul special”, a concluzionat Claude entuziasmat.

Gabriela VALEAN



* Culorile care aduc bucuria

Exista oameni care jertfesc totul pentru a lasa in urma lor o opera. Ceilalti, muritorii de rand, i-au numit artisti si, din acel moment, intre cele doua semintii a crescut un zid al tacerii. Parca zei diferiti suflau peste trupurile lor, dandu-le viata. La inceput de martie, baimareanul Jo Emmanuel Gamonez incearca sa demonstreze ca se poate pasi peste acest zid, tinandu-ne de mana, vorbind aceeasi limba. E vremea cand artistul face schimb de locuri cu privitorii…

Calda si pura lumina de primavara a patruns vinerea trecuta in Galeria de Arte “Casa Iancu de Hunedoara” din Centrul Vechi al Baii Mari. In aceasta sfanta lumina si-a asezat pictorul lucrarile, ca intr-un ritual al jertfei pentru ochii raniti de murdaria marelui oras. Te intampina inca de la intrare, bucuros, si te petrece pana langa ultima lucrare, uimit parca de rabdarea pe care o ai sa-i examinezi panzele. si tot asa, de la un capat la celalalt al salii, cu fiecare vizitator in parte…Nu-ti cere nici o parere, e atat de bucuros ca a putut opri o clipa si pentru tine, vechea clepsidra a timpului care te macina. Nu emotiile pareau sa-l copleseasca, ci o tensiune ascunsa ce sta sa izbucneasca pe fata lui, ca un copil ce a pregatit o farsa si acum astepta efectul jocului sau secret. si se pare ca jocul lui cu oamenii a reusit: aproape toti am renuntat la analize plastice, invaluiti in linistea ce se aseaza peste tine in fata jocului culorii.

Nostalgia culorii

Jo Emmanuel Gamonez se declara baimarean. Baimarean, fiindca aici a invatat sa picteze. Nascut in Filipine, el aduce ritmuri si culori vii intr-un stil de desen invatat scolareste in Maramures, cu profesori baimareni. Numai ca, dincolo de liniile pe care inca le trage nesigur si sovaitor (atent poate si acum la indicatiile profesorilor), culorile lui se amesteca dupa o alta reteta. Miros a ploaie tropicala frunzele si florile pictate de el si soarele, ce cade peste barcile ancorate in porturile lui, te face sa-ti indrepti privirea catre pielea lui arsa de lumina. Povestea sa, camuflata in spatele uleiurilor intinse pe forme de copil si de ingeri, iese la iveala de cum uiti de locul in care te afli. Provocarea lui e o calatorie in lumea creata si oranduita de Dumnezeu. Ar vrea sa te poarte de mana pana in locurile unde s-a nascut, sa-ti spuna ca toate sunt minunate – nici unul mai frumos decat altul, pentru ca toate sunt creatia suflarii Lui peste pamant. O liniste ce vine dintr-un panteism vechi respira din panzele lui, caci in spatele pietrelor si frunzelor colorate intr-un anumit fel, nu poate sa sada decat un zeu bland, nerazbunator.

Nu sunt pictor, sunt misionar

[i se pare ca pe Jo nu-l intereseaza o linie ce sfideaza regulile perspectivei, o umbra pusa gresit sau un canon de compozitie. “Nu sunt pictor, sunt misionar” spune el, parca scuzandu-se pentru micile scapari ce ies la iveala, in fata unui privitor prea atent. Nu performata estetica vrea el s-o impuna, ci simplitatea; sa-ti dea uneori senzatia ca de vei crede asa cum crede el, nu-ti ramane decat sa iei o panza, culori si pensule si sa te asezi alaturi de el in fata sevaletului. Picturile celui ce crede vor povesti celorlalti de bucuria creatiei, a tainei ca ai stat de vorba cu Dumnezeu. Maria Maris Daraban, (indrumatoarea lui Jo) vede in acest mod de a picta “o modalitate de exprimare in plus”. Picturile in ulei exprima profunda lui dorinta de a inconjura si mangaia inima cu caldura si bucuria frumosului tarm de tara natala, a unui vas plin de liliac inflorit, a unui baiat ce duce un ciorchine de banane etc. Credinta si dragostea lui adanca pentru Iisus sunt exprimate in picturile sale. Privirea trista de pe fata lui Iisus cand priveste la tanarul bogat, ingerul neconventional cu ochi albastri, ochii iubitori ai lui Iisus care te vegheaza, vorbesc mai mult decat o mie de cuvinte... - astfel il prezinta prietenii lui apropiati.

Artistul ce aduce mangaiere

Jo Emmanuel Gamonez a venit in Romania de peste sase ani, iar viata lui se vrea una de daruire, de dragoste pentru ceilalti. In Baia Mare, alina durerile celor nevoiasi, alaturi de colegii lui din Fundatia “The Family”, prin hrana si ajutor pentru saraci, cursuri si spectacole pentru detinuti, spectacole pentru copiii si batranii din camine, spitale, gradinite, scoli, educatie spirituala si morala, consiliere. Cele 23 de lucrari expuse la “Casa Iancu de Hunedoara” pana pe 13 martie au preturile de catalog cuprinse intre 3 si 10 milioane de lei. Aceste fonduri vor fi donate Spitalului Judetean si Spitalului TBC, sectia copii, Caminului de batrani din Baia Sprie, Penitenciarului din Satu Nou de Sus. Intr-o lume a coruptiei, a figurantilor si a regizorilor falsi, Jo Emmanuel Gamonez ne prezinta o lectie de viata, scrisa in limba universala a artei.

Emanuel LUCA



* Interviurile GAZETEI: astazi, Ana Blandiana, Doamna poeziei romanesti

Incasabila fragilitate

Otilia-Valeria Coman, s-a nascut in 1942, in Timisoara. Adolescenta fiind, si-a luat pseudonimul pe care l-a transformat mai apoi in renume: Ana Blandiana. A absolvit Filologia la Cluj, a debutat cu o poezie in „Tribuna”, apoi a fost „particica” din antologia „30 de poeti tineri”, iar in 1965 a debutat cu volumul de poezii „Persoana intaia plural”. A fost prima femeie din Romania care a castigat premiul Herder al Universitatii din Viena (in 1969).

Femeia pentru care viata inseamna bucuria de a trai a spus, cu o voce care trada sensibilitatea poetului, ceea ce unii cunosc, iar altii nu vor sa cunoasca. Ne-am luat ratia de speranta in mai bine. Ana Blandiana considera ca romanii au avut multe sanse pe care le-au irosit, dar spera. Speranta nu moare niciodata.

Reporter: De unde vine pseudonimul literar Ana Blandiana?
Ana Blandiana: Blandiana este un sat intre Alba Iulia si Vintu de Jos, de unde este originara mama. Ana este o rima la Blandiana. Pe mine ma cheama Otilia - Valeria si toata lumea imi spune Doina. La un cenaclu literar din timpul liceului, toti cati eram acolo ne-am facut pseudonime cat mai sonore si am trimis poeziile la revista Tribuna din Cluj. Cand mi-au publicat poezia, m-am speriat foarte tare. Cred ca aveam saisprezece ani, nu aveam inca notiunea de pseudonim literar. Fusese pur si simplu o gluma si aveam senzatia ca am facut ceva incorect, drept pentru care am scris la redactie pentru a-mi cere scuze. Dupa acest episod, am mai publicat sub acest pseudonim (tot in Tribuna). Intr-un tarziu s-a aflat cine sunt, iar de la sectia de invatamant de la Oradea, a fost trimisa o circulara catre toate publicatiile, in care se spunea ca sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui dusman al poporului si sa nu fiu publicata. Asa am fost cunoscuta ca scriitor interzis inainte de a fi cunoscuta ca scriitor.
Rep.: Cum a fost copilaria Anei Blandiana?
A.B.: Mi-am petrecut copilaria la Oradea, intr-un cartier de ceferisti, tata era preot. Era dupa razboi si acolo nu mai exista Biserica. Tatal meu a facut o capela dintr-un fel de magazie. Mai tarziu oamenii au strans bani si a fost ridicata o Biserica adevarata. Copilaria mea a fost marcata de multele arestari ale tatalui meu. In permanenta aveam un geamantan pregatit cu haine groase, schimburi, in cazul in care veneau sa-l aresteze. Nu era un lucru neobisnuit, foarte multi intelectuali stateau cu sabia lui Damocles deasupra capului. Versuri am inceput sa scriu din clasa a doua.

Poetii pustiului

Rep.: Ati publicat in revista Amfiteatru o poezie in care ati afirmat: „Suntem un popor vegetal”. Ce repercusiuni au urmat?
A.B.: Nu am mai putut sa public. Dupa perioada de inceput, a fost a doua interdictie. Nu am primit o instiintare oficiala, dar am aflat de la diverse reviste ca nu mai am voie sa public. La mine au ajuns ecourile. Dupa anul 1989 am aflat ca publicarea acelei poezii a fost o greseala favorizata de faptul ca era numarul de final de an al revistei. Era decembrie si toata redactia se grabea sa plece in tabere studentesti. In acea buimaceala au fost publicate cateva poezii care nu fusesera aprobate. Pare incredibil, dar asa s-a intamplat.
Rep.: Poezia carui poet v-ar fi placut sa o scrieti?
A.B.: Toate poeziile lui Rilke sau cele ale lui Emily Dickinson, pentru care am avut intotdeauna o mare slabiciune.
Rep.: Sunteti prima femeie din Romania care a primit premiul Herder. De ce credeti ca scriitorii romani de astazi nu se mai bucura de astfel de aprecieri?
A.B.: Este si nu este asa. Cartile mele sunt traduse in zeci de tari. Au inceput sa fie tradusi si scriitorii mai tineri. Problema nu este ca cineva ne persecuta, problema este ca romanii, asta am descoperit in multe randuri, fac o proasta impresie prin faptul ca vorbesc rau unii de altii. Exista tari (Ungaria, Polonia) in care fenomenul functioneaza exact invers. Indiferent care sunt relatiile dintre ei, un scriitor polonez vorbeste frumos de alt scriitor polonez. Are inteligenta necesara sa isi dea seama ca, cu cat se va instapani ideea ca exista o buna literatura poloneza, castiga, nu numai din punct de vedere patriotic, ci si in plan personal. Intotdeauna m-a inspaimantat credinta scriitorilor romani ca ar avea de castigat daca demonstreaza ca vin dintr-un pustiu. Fals!

„Actiunea” inversunata

Rep.: Am sesizat ca intelectualitatea din nordul tarii a intrat intr-o stare de apatie, de resemnare. Credeti ca mai suntem un popor vegetal?
A.B.: Atata timp cat o sa mi se mai puna intrebarea asta, va fi un semn ca nu prea e in regula cu noi. Cred ca suntem in curs de a redeveni. Tot ce ni se-ntampla dovedeste asta. Este cu atat mai grav cu cat acestui tip de semi-viata i se adauga lipsa de vitalitate care apartine lumii moderne. Nu e nici macar o suferinta care sa poata sa duca la o exasperare care sa ne salveze. Pur si simplu este senzatia ca am obosit de noi insine (situatie foarte grava la nivelul unor oameni, dar o catastrofa la nivelul unui popor). Sper din tot sufletul sa se intample ceva care sa ne scoata din asta, dar nu sunt in stare sa-mi imaginez ce. Pot sa spun ca Dumnezeu ne-a dat foarte multe sanse, dar am avut grija sa le distrugem. Sa speram ca o sa ne mai dea.
Rep.: Fiind implicata in viata politica, aveti regrete legate de esecul Conventiei in 2000?
A.B.: Nu mai sunt foarte implicata in viata politica. Am fost mai bine de zece ani si am sentimentul ca este un timp pe care l-am pierdut. S-a intamplat o infima parte din ceea ce am sperat sa se intample si din lucrurile pentru care credeam ca merita sa dau o felie din viata. Pe de alta parte poate exagerez, pentru ca stiu ca in lumea asta nimic nu se pierde.
Rep.: Ce credeti despre Actiune Populara, noua formatiune in fruntea careia se pare ca se afla fostul presedinte Emil Constantinescu?
A.B.: Cred ca este vorba despre o actiune care nu va avea nici forta, nici credibilitatea, nici timpul sa construiasca ceva, dar care de pe acum reuseste sa contribuie la dezbinarea opozitiei democratice, supusa de ani de zile unor valuri succesive si bine organizate de dezbinare. Cele doua-trei procente pe care aceasta noua formatie le-ar putea obtine in viitoarele alegeri nu vor fi luate nici de la PRM, nici de la PSD, ci de la partidele democratice de tip european si in primul rand de la PN[CD, pe care Actiunea Populara il ataca direct si cu o inversunare pe care nu mi-o pot explica.

Legata de Maramures

Rep.: Ati calatorit mult. Care va este locul cel mai drag?
A.B.: Tot ce tine de Mediterana mi s-a parut mai… Nu numai mai frumos, dar si mai al meu in acelasi timp. Nu se poate spune ca Mediterana este mai frumoasa decat Oceanul din Africa de Sud (unde sunt coaste absolut fantastice). Sunt locuri din care simt ca provin, adica sunt legate de sensibilitatea care reprezinta materia prima din care-s facuta.
Rep.: Exista posibilitatea ca „Memorialului Durerii”sa dispara din grila de programe TVR. Ce spuneti despre conflictul dintre Lucia Hossu-Longin si conducerea TVR?
A.B.: Memorialul de la Sighet si Fundatia „Academia Civica”, pe care o conduc, printr-un comunicat au protestat impotriva suspendarii serialului, al felului incredibil in care este tratata doamna Lucia Hossu-Longin, doamna numarul unu a televiziunii romane. A scoate „Memorialul Durerii” din programele televiziunii publice (care ar trebui sa fie o televiziune educativa, cel putin acesta-i sensul european al termenului) si a-l inlocui cu programe kitsch si programe anti-educationale este o iresponsabilitate, inainte de a fi o razbunare politica.
Rep.: Noutatile editiei din acest an a Memorialului de la Sighet?
A.B.: Simpozioanele au ajuns la numarul zece, anul trecut. Nu vor mai avea loc simpozioane cu sute de participanti, nu am mai fi rezistat din punct de vedere financiar, dar vor continua simpozioanele in care accentul va fi pus pe caracterul strict stiintific. Evident, va continua scoala de Vara (in perioada 7-15 iulie). Apoi, de Inaltare (5 iunie), inainte de razboi era ziua Eroilor, va avea loc o intalnire a fostilor detinuti politici, a celor care au suferit, a celor care vor sa fie alaturi de cei care au suferit. Sper ca aceasta intalnire sa aiba loc in fiecare an, atata timp cat va mai exista un singur reprezentant al generatiei care dispare ca nisipul dintr-o clepsidra.
Rep.: Un gand pentru Maramures?
A.B.: De-abia astept sa ma intorc. Adevarul este ca Memorialul de la Sighet este pentru mine o carte. Il simt ca pe o creatie, ca pe o opera. M-am inrudit in asemenea masura cu Maramuresul si cu Sighetul incat, daca ma intreaba cineva de unde sunt, trebuie sa ma gandesc bine sa raspund ca sunt de la Timisoara. Ma simt tot mai legata de Maramures.

Nicolae TEREMTUS
Catalin VISCHI



* Scris(oare) integrista

Am saturat la mine de toti astia budos olahi care guverneaza la noi. Cheis povestea, sevos draga! Ai uitat ca si noi fost la guvernare si avand pe ea in mana nu stiut ce sa facem la ea. Vrut la noi sa facem Universitatea Romano-Ungara si facut. Vrut sa lamurim pe secuii ca ei unguri, nu putut. Asta Pruteanu incurcat la noi putin. Introdus chestia cu toleranta incet-incet, ca sa nu prinda veste romanii astea imputiti ca cum si ca cand ceardasul sa fi devenit imn de stat pe loc la Ardeal. Asta democratie nu mai place boratom! La noi nu este drepturi si nu este libertate. Obliga la noi, prin tot felul de aliante politice, la care noi nu vrut sa participe, sa guvernam. Ba cu dreapta, ba cu stanga. Noi vrut placute unilingve si ei facut bilingve, noi vrut stat in stat si ei vrut numa’ stat, noi votat pe Bela, ei iubit pe Izabela. Asta nu mai place la mine. De ce sa fim noi singura minoritate cu partid din Europa? Sa arate lumea la noi cu degetul mijlociu? Ez nem iou! Mie place asta Tokés László care vrei sa dai la noi drepturi. Ca pana acuma nu putut sa lucrezi in gura pe olahi, ca mintenas aparut o militisto-baci si intrebat de legitimatie de dintaras. Acuma László-baci vrei sa organizezi un Mare Adunare Maghiara, care sa duca la intiintarea unei comisii de creare a Autoguvernarii Comunitatii Nationale Maghiare din Romania. Popa a gandit pe toate ca un reformat: Adunarea sa se tina in Cluj, in ciuda lui Funar, pe data de 15 martie, Ziua Nationala a Ungariei. Io auzit ca un roman, Petre [utea spus urat la lucru: Cu ungurii nu putem avea probleme militare; daca dam drumul la toti caii din Ardeal, fara calareti, in doua ore se pisa in Budapesta. De aia zic io ca, la Cluj, sa vina toti; care cu coase, care cu topoare, care cu caii lu’ Etele si cu magarii de ei, ca vine si Zsolt Szilágy, vicepresedintele Blocului Reformist si deputatul Vekov Károly. Da’ cai sa fie, ca magari suntem destui… La noi trebe Parlament national. Apoi trebe alt Parlament la tigani, una la sasi, una la secui, apoi la lipoveni, ucraineni, ovrei, sarbi, bulgari si una la ruteni, ca sa fim divizati intr-o Europa unita, cu un Parlament european si zece miniparlamente prin Romania. Am amarat putin pe romanii care n-au si asa decat putini preafericiti. Un fel de Tokés de la ei, Teoctist, este examplu preafericit, cu 40 de milioane pe luna pe care nu le imparte cu preanefericitii. Nu fi la tine frica, facem imediat democratia si la Romania. Una piros-fehér-zold. Ca sa mire toti.

BOTOS Janos ba’