CULTURA

* Pasiunea unor colecţionari si păstrarea tradiţiei
Muzeul în care a murit vampirul

* Folkistii maramureseni s-au adunat la lumina făcliilor
Noaptea Menestrelilor

* Un dramaturg si prozator de Maramures
Remember Ludovic Bruckstein

* GAZETA vă prezintă
Cartea săptămanii
Lunaticii


* Mă tot mir
Boli si dinozauri

* Naţiune, naraţiune, ficţiune -
schimbarea la faţă a maramuresenilor

* REPORTAJ - Între Codru si somes, există "comuna care se separă"
sălsig - parte din Cetatea Ariesului

* După 64 de ani de tinichigerie, Ludovic sas este "prea tanăr să renunţe"
Tinichigiul secolului

* Pasiunea unor colecţionari si păstrarea tradiţiei
Muzeul în care a murit vampirul

Într-o comună situată la caţiva kilometri distanţă de sighetu Marmaţiei este o interesantă colecţie, proprietate a familiei Pipas. Nicolae Pipas s-a născut în 7 decembrie 1926, în casa în care locuieste. După absolvirea scolii Administrative, a lucrat ca notar pană în 1951. A intrat apoi în învăţămant. A predat istorie, desen si educaţie fizică la scoala din Tisa, unde a fost director pană în 1969, cand s-a pensionat. Maria Pipas s-a născut în 6 martie 1930. A urmat cursurile scolii Pedagogice din sighet, după care a fost învăţătoare în Tisa. Maria si Nicolae Pipas s-au căsătorit în 1951. Unicul fiu al familiei Pipas s-a născut în 1956. Începutul colecţiei datează de acum 70 de ani. Nicolae Pipas a început de mic să adune timbre, monede, cărţi si ilustrate vechi. “Nu m-am gandit niciodată că ar putea fi o treabă serioasă. Copil de ţărani fiind, am învăţat să apreciez toate lucrurile si n-am aruncat nimic din ce era vechi", afirmă Nicolae Pipas. Astăzi, colecţia Pipas numără mai multe mii de obiecte, unele dintre acestea avand o valoare deosebită.

Casa familiei Pipas reprezintă un veritabil muzeu. Valoarea impresionantei colecţii este dublată de o atmosferă mai mult decat plăcută, care te întampină încă de la poartă. Între rondurile de flori, cateva statui stau asezate pe socluri discrete. Undeva în dreapta, într-un sopron, sunt aranjate piese de mobilier ţărănesc vechi. Toate exponatele provin numai din comunele judeţului Maramures.

sopronul adăposteste o masă de lemn veche de 200 de ani, trei lăzi de zestre sculptate, scaune ţărănesti, ustensile de uz casnic, linguri, ploscă, pecetare, căuce, ceramică veche de săcel, un război de ţesut, fuse pentru tors, fund pentru mămăligă, bărbanţă si multe alte obiecte, unele dintre ele de neidentificat pentru “un prost de asfalt", vorba sculptorului Bedivan.

Vampirul sfăramat si Apocalipsa

Printre statuile aflate în colecţia Pipas se numără un bust al lui Eminescu, lucrare de Oscar Han, “Omul Nopţii" si un “Pui de vrabie", opere realizate de Vida Gheza (cea de a doua lucrare achiziţionată din ultima expoziţie a sculptorului), “Babele" lui Ion Vlasiu, “Maternitate", “Nud în repaus" si un “Portret" avand-o ca autor pe Vera Barkoczi, alte sculpturi de Jalea, Emil Mereanu si Vasile Năstăsescu. Pentru cele mai multe opere de artă au fost oferite la schimb covoare maramuresene, vopsite în culori naturale. Pentru cateva astfel de covoare, Oscar Han pregătise sase sculpturi reprezentandu-i pe cei mai mari voievozi din istoria romanilor, dar moartea sculptorului a făcut ca trocul să nu se mai realizeze. Cu ceva vreme în urmă, Marcel Chirnoagă, aflat în vizită la familia Pipas, a sculptat un vampir dintr-un lemn de patru metri. se pare că lemnul începuse să putrezească încă înainte de a fi atins de dalta artistului. După 10 ani, în prezenţa lui Chirnoagă, vampirul s-a sfăramat. Au rămas, însă, peste 60 de desene ale lui Marcel Chirnoagă, achiziţionate începand din 1980. O serie de 17 desene prezintă viziunea artistului asupra “Apocalipsei". Dintre titlurile lucrărilor am reţinut “Viziunea sf.Ioan", “Judecata de Apoi", “Învierea morţilor", “Cupele cu venin", “Călăreţul" si “Marea curvă a Babilonului". În alte lucrări, Chirnoagă ironizează regimul comunist, dar si pe cel actual: “Constructorul puterii", “Contemporaneitate" si “Ierarhia". Una dintre lucrări îl reprezintă pe Ceausescu avand capul scobit si construind în jurul său un zid de capete pătrate. Numeroase alte desene în tus îi au ca autori pe Vasile Kazar, Vida Gheza, Octav Grigorescu, Mircea Dumitrescu, Nicolae Toma, stefan Dumitrescu, Traian Brădean si George Apostu.

Dantele de Bruxelles si broderii orientale

De peste 20 de ani, Maria Pipas colecţionează dantele. “Eu am fost, la început, împotrivă. Chiar i-am spus că îmi aduce în casă toate carpele. Pierdea mult timp cu ele; le spăla, le apreta, le recondiţiona si cheltuia mult timp umbland să le achiziţioneze", spune, resemnat si împăcat cu situaţia, Nicolae Pipas. Între timp, colecţia a ajuns să însumeze peste 2000 de dantele. Printre acestea se numără rochii de dantelă de Bruxelles, umbrele de soare, pălării, mănusi si dantele de mari dimensiuni pentru decoraţii interioare. Dantelele sunt de diferite tipuri, lucrate în diverse tehnici, cu diferite ustensile si materiale (fire de aur si argint, mătase si in). Am aflat că în Danemarca se producea cea mai grozavă aţă pentru dantele fine, mai subţire decat firul de păr. Dantelele erau lucrate prin încrucisarea “ciocănelelor" (un fel de fuse de foarte mici dimensiuni, folosite pentru prima oară în Italia secolului al XVI-lea). O mare parte a dantelelor a fost obţinută de la negustorii evrei din sighet, care aveau relaţii în apusul Europei. Altele provin din penitenciarul din sighet, unde erau produse de deţinute. Cea mai veche dantelă din colecţie a fost produsă în 1732, în Austria. Remarcabile sunt două broderii islamice, realizate din aur, argint si mătase, cu versete din Coran, o dantelă spaniolă si una miniaturală chinezească, donată de nepoata baronului szaplonczai Zoltan, în a cărui conac se află astăzi scoala din Tisa.

Covoare maramuresene autentice

Maria si Nicolae Pipas se ocupă de peste 40 de ani cu ţesutul si vopsitul covoarelor tradiţionale. Pentru cei doi păstrători ai tradiţiei, cea mai mare artă este vopsitul vegetal. “Am păstrat cu sfinţenie tradiţia si am păstrat decoraţiile, pentru că noi n-am putut da covoare false la marii maestri. Elementele decorative sunt sfinte. Noi am făcut o selecţie, am luat cele mai frumoase elemente decorative, le-am reasezat în pagină si a iesit ceva nou si tradiţional în acelasi timp", afirmă Maria Pipas. Culorile vegetale produse de Nicolae Pipas rezistă la orice detergent. Nici moliile nu atacă covoarele vopsite în culori vegetale. Acestea din urmă sunt obţinute din coajă de ceapă de Bistriţa, frunză de nuc, rostopască, coajă de arin si de stejar. Nuanţele de gri, maro, mustariu, visiniu si negru sunt armonizate în desene de sorginte bizantină, cu influenţe orientale. Am mai aflat că verdele nu este culoare vegetală si că existenţa acestei culori pe un covor este o dovadă clară că nu s-au folosit culori vegetale, ci sintetice. “Trebuie să ai cunostinţe temeinice despre dimensiuni si despre armonizarea culorilor. Femeile din Maramures au introdus elemente decorative total străine covorului maramuresean - turn de biserică, poartă maramureseană si fantană cu cumpănă. Am văzut ce fac măicuţele de la Barsana: kitsch si atata tot. Nu respectă proporţiile si duc de rapă tradiţia", spune Maria Pipas. Covoarele marca Pipas au obţinut numeroase premii, se află răspandite în diferite colecţii private si nu au concurenţă în toată ţara. Pentru vila de vanătoare a lui Ceausescu, de la Azuga, familia Pipas a executat 37 de covoare de diferite dimensiuni.

Monede, ceramică si icoane

Muzeul Pipas cuprinde alte cateva colecţii impresionante: monede din diferite perioade (romane, transilvănene din perioada medievală, moderne); timbre romanesti dintre care cele mai vechi datează din vremea domniei lui Carol I, fotografii dinainte de primul război mondial, ilustrate din perioada interbelică si o colecţie de “ex-libris". Bucătăria familiei Pipas păstrează aceeasi atmosferă de muzeu. sunt expuse aici obiecte care au aparţinut clasei nobiliare: vase de aramă de diferite dimensiuni, produse în urmă cu două secole, ceramică din primul război mondial, un set de farfurii austriece din ceramică smălţuită, o farfurie tot din ceramică smălţuită cu o reprezentare a regelui Carol al II-lea al Romaniei, pentru care o femeie, în proprietatea căreia s-a aflat farfuria, a fost dusă de trei ori la postul de jandarmi. Ultimul suveran al Romaniei a vizitat muzeul Pipas, de unde a plecat cu două suveniruri: un medalion din alamă gravat cu o scenă reprezentand încoronarea regelui Ferdinand si a reginei Maria si o cească cu portretul regelui Mihai pe vremea cand avea sase ani. În schimb, regele a lăsat o video-casetă cu viaţa lui în exil. Mai trebuie amintite numeroasele icoane pe lemn si pe sticlă, obiecte de cult, pendule, mojare si rasniţe, o mulţime de obiecte de porţelan, trei candelabre austriece produse în secolul al XIX-lea, diferite alte obiecte din lemn, metal sau sticlă, unele cu o vechime apreciabilă. Despre colecţia de tablouri care cuprinde opere ale unor maestri romani am fost rugat să nu scriu. Ca urmare, am să amintesc doar pictura de pe peretele casei în care locuieste fiul Mariei si al lui Nicolae Pipas, o lucrare realizată de Marcel Chirnoagă acum 15-20 de ani si care-l reprezintă pe sf.Gheorghe ucigand balaurul. Lucrarea este parţial compromisă în partea sa inferioară, din cauza umezelii. Oricum, prezenţa sfantului pare să asigure paza unei colecţii impresionante care, după cum am aflat, nu duce lipsă de vizitatori.

Ioan BOTIS



* Folkistii maramureseni s-au adunat la lumina făcliilor
Noaptea Menestrelilor

Noaptea de vineri a fost o noapte a menestrelilor din Maramures. Teatrul de Vară din Baia Mare a găzduit cea de a III-a ediţie a unei manifestări de suflet, pe care n-o dorim singulară. Într-o emisiune a unui post de televiziune local, Romeo Rosiianu afirma că, pe Dealul Florilor, nu vor fi spectatori la “Noaptea Menestrelilor" si că, în caz contrar, va realiza o emisiune folk. Rosiianu poate să înceapă pregătirile pentru viitoarea emisiune pentru că, vorba lui Ioan Buda Ţeţu, prezentatorul spectacolului, “sala" Teatrului de Vară a fost plină pană tarziu, după miezul nopţii. Vremea a ţinut cu trubadurii nopţii, iar cei prezenţi au apreciat un spectacol care, fără să aibă mari pretenţii, a fost unul de bună calitate. Pentru scepticii de serviciu ai muzicii folk, spectacolul a reprezentat o dezamăgire pentru că, alături de mai vechii fani ai genului, au putut fi văzuţi foarte mulţi adolescenţi, dovadă a faptului că muzica folk n-a fost si nu este un curent trecător, avand suficiente resurse pentru a exista încă multă vreme.

“Noaptea Menestrelilor nu este doar un simplu spectacol de muzică folk. Este o sămanţă sădită în sufletele iubitorilor genului (si cand spunem iubitorii genului ne gandim în egală măsură la artisti si la public), o atitudine, un mod de viaţă dacă se poate spune spune asa, care înseamnă: pace, lumină, liniste - într-un cuvant - armonie. si dacă an de an vom fi reusit măcar pentru cateva ceasuri să trăim Noaptea Menestrelilor, dacă an de an vom fi reusit să fim măcar cu unul mai mulţi, înseamnă că nici un efort nu e în zadar" (Grup Folk Clasic).

spectacolul a fost deschis de sebastian Berczean, un sighetean care-si mai aduce aminte de ploaia de stele. Fără o tehnică deosebită la chitară, dar cu o voce care a convins, sebastian Berczean a cantat patru piese, ultimele două acompaniat de Maria Luiza Mih, de la care am aflat cum e să treci dealul la Băiuţ. A urmat un student moldovean, Andrei Albu, care n-a impresionat deosebit cu cele trei piese pe care le-a cantat (una a lui Ducu Bertzi, “Vara la ţară" a lui Baniciu si doar o compoziţie proprie, dar pe care am apreciat-o ca fiind mai bună decat a lui Ducu).

Trubadurii nopţii

Despre Tudor Pascu nu stiam mare lucru. Am aflat că este seful statului major al unei unităţi militare din Baia Mare. Originar din Viseu de Jos, Tudor Pascu si-a prezentat trei compoziţii proprii, dintre care două cu un puternic mesaj naţionalist. “Uneori, soldatul-folkist pune chitara în slujba patriei, convins că această formă de a-ţi manifesta patriotismul nu este cu nimic mai prejos decat a lupta cu arma în mană pentru ţară", afirmau cei de la Clasic, referindu-se la Tudor Pascu. Profesorul de chitară clasică Marinel Petreus n-a putut onora invitaţia. A fost însă prezent grupul Magic, al cărui lider este Norbert schek, elevul lui Marinel Petreus. Blues-ul cantat de Magic a încantat urechile multor cunoscători în ale muzicii, chiar dacă au existat si carcotasi care au susţinut că pană la Eric Clapton mai e cale lungă. Personal, i-am apreciat în mod deosebit. Apoi, le-a venit randul celor de la Prefix Folk Maramures să urce pe scenă. sighetenii Nicolae Dobos (blockflote, voce), Relu Calcea (chitară, voce) si Mirel Mihnea (bongos, voce) mi-au părut cei mai valorosi interpreţi dintre cei care s-au perindat pe scena Nopţii Menestrelilor. Microrecitalul lor a început cu o “Rugă" (versuri Vasile Muste), în memoria celui care a fost Dinu Florian Lobonţ, stins din viaţă la doar 33 de ani. A urmat în aceeasi notă de sensibilitate “Elegie", pe versuri de Lucian Blaga. Cu “Pasărea care mă strigă", oamenii de la Prefix Folk au demonstrat că sunt maramureseni autentici. “Ca tot morosanu’, trec de la legănarea romantică la tăvălugul galopului de cal cu atata usurinţă cum numai un om care se simte cu adevărat liber de orice prejudecăţi poate să o facă" (Clasic). Instrumentisti de valoare, cu voci excepţionale, cei de la Prefix Folk au reusit să impresioneze încă o dată. I-am mai văzut pe scenă pe căvnicarii grupului Flores, pe un alt sighetean, stefan Ciubotaru, a cărui prestaţie din timpul si mai ales de după “producerea“ sa pe scenă n-a impresionat pe nimeni, pe Ovidiu Popa, fost actor în Baia Mare, venit de la sibiu pentru a canta “Dacă tu ai dispărea" si “Culmea ironiei" a lui Dinu Olărasu si pe Daniel Făt, actor al Teatrului Municipal Baia Mare, care a avut succes la public, dar a cărui revenire pe scenă a demonstrat că n-are frană de mană, Adrian Ivaniţchi, invitatul special al serii, afirmand exasperat la un moment dat: “Băiatul ăsta chiar se crede bun dacă stă atat de mult pe scenă!" I-am remarcat pe Florin Pop, unul dintre organizatorii spectacolului, grupurile Cantos si Clasic, care au dat o sensibilitate aparte nopţii de poezie si muzică, si, nu în ultimul rand, pe Vali Moldovan si Ghiţă Danciu sau, altfel spus, “Orizont ‘77", un grup pe care băimărenii îl stiu de multă vreme, dar pe care, din păcate, nu l-au mai auzit cantand în ultimul an. se anunţă pentru ei vremuri mai bune. La miezul nopţii, luminile de pe scenă s-au stins si s-au aprins făcliile, în timp ce grupurile Clasic si Cantos au cantat imnul Nopţii Menestrelilor, după care a urmat recitalul invitatului de onoare: Adrian Ivaniţchi. Pentru cei care, pe vremuri, au văzut spectacolele Cenaclului Flacăra, reîntalnirea cu Adrian Ivaniţchi a reprezentat un moment al aducerilor aminte. Au impresionat “Balada trecerii reparatei" (versuri Emil Brumaru), “Balada sfintei fără sfant" (pe vremuri, un fel de imn cantat la festivalul de artă medievală de la sighisoara), “Amintirea Paradisului" (versuri Cezar Ivănescu), “Balada doamnei Alice, care-a murit de vis", “Cantecul bufonului", “Fisă personală" si, în mod special, “Arsura" (versuri Adrian Popescu). Mulţi si-au adus aminte că "Odată, am stiut să zbor, odată / Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte". si dacă zborul ni se frange uneori, poate că muzica folk mai are puterea să ne dea noi aripi.

Ioan BOTIS



* Un dramaturg si prozator de Maramures
Remember Ludovic Bruckstein

Mi-am asumat importanta sarcină de a scrie cateva fraze despre cel care a fost unul dintre cei mai mari si prolifici scriitori ai Maramuresului, căzut acum aproape în uitare, pe meleagurile unde a trăit timp de cateva decenii, si de la a cărui nastere s-au împlinit zilele trecute 83 de ani. Dramaturgul si prozatorul Ludovic Bruckstein s-a născut la Lucăceni, în judeţul satu Mare, la data de 27 iulie 1920, s-a mutat de copil în sighet, a emigrat în Israel în anul 1972 si a decedat la Tel Aviv în 1988.

După Holocaust (a fost deportat în lagărul de exterminare de la Buchenwald, căruia i-a supravieţuit) si absolvirea studiilor superioare la Cluj, el s-a reîntors în sighet, unde a predat la Liceul "Dragos Vodă" (pe vremea cand acolo se făcea scoală adevărată), si apoi a exercitat funcţia de director la scoala Populară de Artă. Pe langă patima scrisului, el a fost si un asiduu manuitor al penelului, lăsand mărturie o mulţime de compoziţii plastice, de un gust artistic remarcabil.

Între idealuri si iluzii

Ca scriitor a debutat încă în anul 1945, cu schiţe publicate în revista "Viaţa Romanească". În anii '50 era deja un dramaturg cunoscut, piesele sale fiind jucate în toată ţara. În Romania a publicat un mare număr de piese de teatru, schiţe si povestiri, în reviste literare sau în volume de sine stătătoare ("schimbul de noapte"-1948, "Familia Grunwald"-1953, "Întoarcerea lui Cristofor Columb"-1957 etc.). După emigrarea în Israel a continuat să scrie în limba romană, Bruckstein fiind unul dintre întemeietorii Asociaţiei scriitorilor de Limbă Romană din acel stat. Pe langă limba ţării în care s-a născut si care a fost propriu zis limba sa de creaţie, omul de litere Ludovic Bruckstein a publicat si volume în limbile franceză si ivrit. Amintim doar cateva titluri publicate sub semnătura sa la editura Panopticum din Tel Aviv: "Păpusa de carpă"," Trei istorii", "Destinul lui Iaacov Maghid", "Precum în cer asa si pe pămant" sau "susurul apelor", editate între anii 1973 si 1987. stăpanind un stil savuros, fin umoristic, năvalnic si caustic, Bruckstein poate fi asemuit pe alocuri, cu un salom Alehem, Mark Twain, Ezra Pound sau Kurt Vonnegut. spicuim fragmente din nuvela sa autobiografică intitulată "Eu" si tipărită în volumul "Poate chiar fericire", editat de Panopticum-Tel Aviv, în anul 1985: "Am umblat prin scoli elementare, medii si înalte, am învăţat uneori bine, alteori prost... Am învăţat o mulţime de lucruri folositoare si nefolositoare... Am avut necazuri cu femei. Am avut si niscaiva bucurii cu ele. Am avut idealuri si iluzii, am avut decepţii si am primit palme de tot felul, mari si mici... Am trecut printr-un război mare, mondial, si două mai mici, regionale, prin sase lagăre de concentrare si de muncă forţată, o inundaţie, două cutremure de pămant... Mi-am castigat painea din diferite munci si funcţii... N-am călătorit pe Rosinante, pentru că n-am avut niciodată cal de călărie"... Punem punct prin cuvintele dedicate lui de către un alt mare scriitor israelian de limbă romană, poetul solo Juster, apărute în revista "Punct" a Asociaţiei mai sus amintite: "Literatura lui Bruckstein e însusi granitul din care si-a cioplit monumentul". si dacă tot vorbim de comemorări si aniversări, nu scăpăm ocazia de a aminti că acum se împlineste un an de la inaugurarea Muzeului Comunităţii Evreiesti - Casa Elie Wiesel din sighet, instituţie deja de calibru european, ctitorită prin grija Muzeului Maramuresean condus de dr. Mihai Dăncus. De asemenea, în săptămana care a trecut, s-au împlinit 90 de ani de la nasterea, în comuna Vadu Izei, a unuia dintre cei mai mari graficieni ai Romaniei, si el membru al puternicei comunităţi evreiesti maramuresene, ne referim la Vasile Kazar. Pe drept cuvant, putem spune că ultima decadă a lunii iulie este una a evreilor maramureseni, care au jucat (si continuă să o facă), rolul de ambasadori culturali ai meleagurilor nordului Romaniei.

Teofil IVANCIUC



* GAZETA vă prezintă
Cartea săptămanii
Lunaticii


Penduland între astronomie si istorie, Lunaticii lui Koestler reînvie un trecut fascinant, cu toate splendorile si mizeriile, actele de curaj si slăbiciunile, victoriile si înfrangerile protagonistilor implicaţi în Cunoastere. Iar cand protagonistii se numesc Pitagora, Platon, Aristotel, Copernic, Kepler, Galilei sau Newton, ar fi, într-adevăr, de mirare - cum spune Herbert Butterfield în Introducere - “dacă această carte n-ar fi percepută deseori ca o ploaie cu soare în care toate picăturile se văd sclipind"… După o viaţă agitată de reporter, în timpul căreia, ca si Hemingway, a căutat punctele fierbinţi ale globului, colindand din spania Războiului Civil, pană în Asia Centrală sovietică, Arthur Koestler s-a “sedentarizat", despărţindu-se de simpatiile sale de stanga printr-o carte zguduitoare, Întuneric la amiază. Lunaticii nu se ocupă însă de politică. Numai cu greu se putea bănui din opera sa anterioară aplecarea autorului către filozofie si stiinţă si cu atat mai puţin către evoluţia ideilor cosmologice, subiectul foarte specializat al acestei cărţi. “Nu propun o istorie a astronomiei, desi astronomia intervine acolo unde este nevoie să precizeze o idee. Adresandu-se cititorului obisnuit, cartea nu este totusi una de stiinţă pentru toţi, ci relatarea personală si speculativă a unui subiect controversat. Cartea începe cu babilonienii si va fi continuată pană la Newton, deoarece trăim încă într-un univers newtonian în esenţă", afirmă autorul în prefaţa lucrării. Koestler porneste de la ideea că istoria teoriilor cosmice poate fi numită fără exagerare o istorie a obsesiilor colective si schizofreniilor controlate, iar modul în care au fost făcute cateva dintre cele mai importante descoperiri individuale aminteste mai degrabă de manifestarea unui lunatic decat de performanţa unui creier electronic. Cartea lui Koestler îi coboară, din această perspectivă, chiar si pe Copernic si Galilei de pe piedestalul pe care i-a asezat mitografia stiinţei.

Ioan BOTIS



* Mă tot mir
Boli si dinozauri

Cu toate că aparent plesneste de sănătate, premierul Năstase si-a tras o operaţie de tiroidă taman în Germania. stiu doar că tiroida este o glandă endocrină, situată în partea anterioară a gatului, ai cărei hormoni stimulează metabolismul si cresterea organismului. De ce s-o fi operat premierul, că har Domnului, din 2000 încoace a crescut binisor si-n sondaje, că de greutate n-are rost să mai pomenim. Nici de Gusă, nici de umflatul în pene si nici de număratul ouălor, că si alea e tot endocrine. si de ce s-o fi operat în cele ţări străine? O fi avand poate baiuri cu hipofiza, că asta-i situată la baza creierului si dacă n-ai bază la creier, nimic nu ai. De pancreas nu mai pomenim, că ăsta-i punctul slab al lui Văcăroiu. Ăsta cel puţin se tratează cu vodcă romanească si nu se operează. sau, poate, n-a avut încredere în medicii romani. La modul cum a tratat cabinetul Năstase sănătatea, e foarte adevărat că exista riscul ca medicii să-l fi operat în vreo trei saloane alăturate si să le fi rămas si ceva piese de schimb. Oricum, Romania mai are o sansă. Nimeni nu e vesnic… Poate crocodilii, ultimii dintre dinozauri. Că veni vorba, în Haţeg va fi realizat un Geoparc al Dinozaurilor. Fosta conducere a PNŢCD s-a înscris deja pentru mulaje, alături de alte personaje care au marcat psihicul romanilor de-a lungul timpului: Ilie Verdeţ, Gică Petrescu si Ion Iliescu, care nu pare încă foarte hotărat. Dincolo de Prut, o altă fosilă a vremurilor trecute, un cretinozaur, Vasile stati, a scos de sub tipar un Dicţionar Moldovenesc-Romanesc, după cum scrie pe copertă. Vom învăţa cum să conversăm cu fraţii nostri, de care aproape că nu ne mai leagă nici măcar un pod de flori. Vasile stati avea poate lucruri mai bune de făcut: să dea jos chiloţii di pi avioani si să-si lămurească moldovenii că n-are rost să încerce să concureze cauciucurile Pirelli cu o producţie autohtonă de cauciucuri Pibuni. Dar poate că omul e într-adevăr mai bolnav decat premierul Romaniei si eu mă revolt degeaba. Nu stiu de la ce sani a supt lapte stati, ai vreunei romance sau moldovence, dar pot să-i spun ceva de sani: sî ni pupi mai jos di sali, măi stati, pi tăţi romanii cari nu santim moldoveni sî pi tăţi moldovenii cari-s romani!

Ioan BOTIS



* Naţiune, naraţiune, ficţiune -
schimbarea la faţă a maramuresenilor

Noi suntem ospitalieri; primitori cum moldoveanul si munteanul nu stiu să fie. suntem trăitori în ţinuturile voievozilor, crezand frumos că semănăm cu ei. Oaspetele ostenit găseste întotdeauna, în casa noastră, un pahar de apă (unul de horincă), un colţ de paine si o bucată de slănină, o cergă pe care să-si odihnească oasele. Ba, mai mult, nu pleacă niciodată de aici cu mana goală si nici cu port-bagajul usurat. La despărţire, babele satului horesc, îmbogăţind cunostinţele folclorice ale călătorului cu încă un cantec, mosii mai închină, încă o dată din sticla de horincă cu para misterios crescută înăuntru. Drumeţul pleacă de aici mirat, ca dintr-un loc uitat de timp, unde oamenii n-au învăţat să fie răi, ci au crescut ca niste cetăţeni legitimi ai Raiului. Asa arată compunerea fetiţei blonde, din prima bancă de la geam, de la scoala ce educă vlăstare în centrul orasului resedinţă de judeţ. Cam asa sunt toate compunerile copiilor despre patria dragă. Asa am învăţat să scriem, asa ne place să credem că este. scriem despre lucruri pe care nu le-am văzut, dar stim că asa trebuie să fie. Aici visul si compunerea fetiţei se sfarsesc! suntem în anul 2003 si maramureseanul strivit sub vremi si sub programe tv prin cablu a învăţat iute să pronunţe corect cuvinte ca: “manea", “ciubuc", “euroi" si la fel de iute a început să uite ce înseamna “primire maramureseană" si “găzdăsag". Rămai cu un gust amar, după o vizită prin Maramuresul istoric, cand ţăranii nostri nici nu te bagă în seamă dacă nu ai masină cu numere de UE. Fenomenul s-a extins si în mănăstiri si prin celebrele biserici de lemn “sătule de atata publicitate". Nimeni nu-ţi mai deschide poarta dacă din buzunarul tău nu se iţeste colţul unei bancnote europene. Perfomarea unui act folcloric nu mai este o mandrie a localnicilor ci o metodă de a scoate banul din buzunarele călătorilor. Abia în Bogdan-Vodă, am întalnit un om care-si deschide casa bucuros, pentru cei care vin să cunoască ce-a mai rămas din Maramures. Deac Mosu (acest Clint Eastwood al Maramuresului, după cum l-au numit cei de la RAI 2), rămane în centrul satului maramuresean ca o mărturie a ceea ce am fost si a ceea ce credem că suntem încă. Fericit ca un copil, cand cineva îi trece pragul, Mosu e capabil în cateva minute să-ţi vorbească de tradiţii, de istoria locurilor, de procesul de fabricare a horincii si chiar de politica actuală a guvernului. Din păcate, astfel de oameni sunt din ce în ce mai puţini si mult mediatizatul “turism rural" are mari sanse să moară înainte de a se fi născut cu adevărat dacă, aici în ţara voievozilor, pană si mănăstirile îsi ascund bogăţiile spirituale în faţa vizitatorilor. Compunerea fetiţei blonde se termină trist…

Emanuel LUCA



* REPORTAJ - Între Codru si somes, există "comuna care se separă"
sălsig - parte din Cetatea Ariesului

Asezată pe malul stang al raului somes, de-a lungul drumului judeţean 108 A, comuna sălsig este un fel de punte de trecere între zona Codrului si zona somesului. La fel ca si cele două comune mari cu care se învecinează, Ulmeni si Fărcasa, este împanzită cu ateliere mestesugăresti, ferme si fabrici. Dar păstrează si tradiţiile codrenilor, dovadă fiind targul organizat în 14 septembrie, după modelul "Targului de cepe" din Asuajul de sus.

situată în lunca somesului, la circa 37 km de Baia Mare, comuna sălsig este formată din două localităţi care au aproximativ aceeasi mărime: Gardani si sălsig. Localitatea Gardani doreste să se "despartă" de sălsig si să devină comună. Cererea a fost aprobată de către Consiliul Judeţean si acum se asteaptă aprobarea "de la centru".

Conform primei atestări documentare din 1387, satul sălsig era asezat în partea dreaptă a raului somes si aparţinea de Cetatea Ariesului. Din cauza deselor inundaţii, ţăranii s-au mutat pe cealaltă parte a raului. Prima denumire a localităţii a fost Zelzeg, nume care provine din limba maghiară si înseamnă "cuiul vantului" ca urmare a asezării satului la întretăierea a trei curenţi de văi ce coboară din dealurile Urmenisului în campia somesului. satul Gardani era situat între locul numit "la colibi" si valea Godinesei. În acel loc se pot vedea si astăzi trunchiuri de stejari bătrani si o fantană care serveste ca adăpătoare pentru vite. De-a lungul timpului, localitatea a purtat mai multe denumiri: Ardanfalwa, Hordanfalwa, Kordanfalwa, Chardanfalwa. În timpul stăpanirii austro-ungare, satul apare în documente cu numele de Gardanfalwa (adică sat Gardani). Bătranii susţin că numele satului vine de la o veche familie, Gardalean, care ar fi întemeiat satul. În 1642, localitatea a fost arsă aproape în totalitate de către soldaţii nemţi. După acel eveniment, satul s-a mutat pe partea stangă a somesului, unde este amplasat si astăzi.

Primarul si viceprimarul

Din 1996, mai marele comunei sălsig este Vasile Blidar, iar viceprimarul comunei este Ioan Luca. După diviziunea celor două localităţi, Vasile Blidar va "guverna" sălsigul pană la noile alegeri, iar în Gardani va fi ales un alt primar.

sălsig

Comuna are 3.100 de locuitori l printr-o hotărare de guvern, localitatea Gardani se va separa de sălsig si va deveni comună l în comună există sapte biserici, dintre care două sunt ortodoxe, una catolică, două penticostale, una baptistă si una aparţine Martorilor lui Iehova l căminul cultural din sălsig este în renovare, iar scoala cu clasele I-VIII din Gardani a fost deja renovată l în sălsig se construieste o pasarelă de trecere peste paraul sălaj l în comună există o sticlărie, o moară, o fabrică de pufuleţi, un centru de colectare si prelucrare a laptelui, o fabrică de mobilă, o presă de ulei l tot acolo se va deschide si un atelier de pantofărie l în 14 septembrie, în sălsig se organizează un targ care seamănă cu "Targul cepelor" din comuna Asuaj (sunt prezenţi comercianţii de bere si mici, se organizează tombole si concursuri, iar seara se termină cu o discotecă în aer liber).

scoala din castel

Prin 1780, în Gardani locuia o familie înstărită care a început construcţia unui castel. Bătranii susţin că familia s-ar fi numit Gardalean si că ar fi întemeietorii asezării. Ultimul proprietar al castelului a fost baronul Glomberg. se spune că cea mai mare parte a terenului agricol si a pădurilor din localitate se afla sub stăpanirea baronului. În jurul castelului, Glomberg avea grajduri pentru vite, o grădină cu flori si castani si o clădire în care locuiau servitorii. După cel de-al doilea război mondial, baronul a plecat din sat. De-a lungul timpului, clădirea a funcţionat ca scoală si grădiniţă, cămin cultural, iar din 1967 ca scoală ajutătoare, centru de plasament si de zi pentru copiii cu handicap. În prezent, funcţionează doar scoala ajutătoare si o scoală profesională.

Mănăstirea din vis

În 1999, în Joia Mare, Cornel Bot, preotul din sălsig a avut un vis în care i s-a încredinţat sarcina de a construi un lăcas de cult pe "Dealul Mănăstirii". Pană în 1700, în acel loc se afla o mănăstire de măicuţe care a fost dăramată în timpul generalului Bucov. Locul a fost sfinţit în 2000, iar construcţia a început un an mai tarziu. Proiectul include o biserică, o stăreţie cu 30 de chilii si anexe. Pană în prezent, s-a definitivat fundaţia si a început construcţia zidurilor. Muncitorii care realizează lucrarea sunt ajutaţi de oameni din sălsig si Asuaju de Jos. Mănăstirea din Făget va fi prima din zona somesului si a Codrului. Încă din 2000, de sărbătoarea "Adormirii Maicii Domnului", oamenii vin în pelerinaj la mănăstire.

Casa de tip familial

De mai puţin de o lună, în localitatea sălsig funcţionează un centru de zi si o casă de tip familial pentru copiii cu handicap. Clădirea are trei dormitoare, o sală de mese si o sală de joacă. Cei 12 copii care provin de la centrul de plasament Gardani sunt asistaţi de patru educatori si vor beneficia de serviciile unor specialisti: psiholog, logoped si kinetoterapeut. Copiii au varste cuprinse între 9 si 18 ani si susţin că sunt mulţumiţi de condiţiile oferite de noua lor locuinţă. Pentru că sunt în vacanţă, copiii au fost la mare si acum încearcă să se acomodeze cu localitatea si cu oamenii.

Legumicultorul

La orele amiezii, gospodăria lui Romulus Bălan pare pustie. Chiar dacă soarele fierbe pămantul, soţia sa lucrează în grădină. În spatele casei sunt cinci solarii si o seră. În urmă cu sase ani, familia Bălan avea un singur solariu, "cu patru cercuri". Cu timpul, au prins gustul legumiculturii. Astăzi cultivă ardei, castraveţi, vinete si varză, însă "specialitatea serei" răman rosiile. sămanţa este adusă din Olanda si o singură sămanţă costă 5.000 de lei. Iarna aceasta si-au construit o seră din care au recoltat deja 1.000 de bucăţi de varză. În timpul verii, soţii Bălan comercializează legume proaspete, iar iarna legume conservate după o reţetă proprie. În ograda soţilor Bălan nu există numai lăzi cu legume sau borcane cu castraveţi muraţi, ci si 25 de porci.

Cu biserica peste somes

În 1387, satul era situat pe partea dreaptă a raului somes. Din cauza deselor inundaţii, oamenii s-au mutat pe celălalt mal, aducandu-si si biserica din lemn cu ei. Temelia actualei biserici a fost pusă în 1886, iar construcţia a fost definitivată în 1890. Costul construcţiei s-a ridicat la 16.000 de florini, sumă donată de credinciosi. În 1905, biserica s-a "îmbogăţit" cu un clopot de 700 kg, iar în 1911 a fost refăcută pictura din interiorul bisericii. Matricolele parohiei, scrise cu litere chirilice, datează din 1824, iar cele cu litere latinesti din 1858.

Ioana LUCACEL



* După 64 de ani de tinichigerie, Ludovic sas este "prea tanăr să renunţe"
Tinichigiul secolului

Cel mai vechi tinichigiu din Baia Mare a împlinit venerabila varstă de 82 de ani. Fără a-si face din asta un titlu de glorie, Ludovic sas este mandru de meseria sa si de faptul că încă mai poate lucra. "Munca m-a ţinut în viaţă, altfel, eram de mult la cimitir", ne spune mesterul zambind. GAZETA vi-l prezintă pe singurul supravieţuitor al mesterilor tinichigii din perioada interbelică, omul care a trecut prin al doilea război modial, dar si prin războiul cu pesimismul.

s-a născut la începutul secolului trecut si e încă sprinten. Pentru a ne convinge, apucă un ciocan si trosneste cateva lovituri în forţă peste o bucată de tablă, de sună tot atelierul. Lucrează cot la cot cu fiul său, Ioan sas, care l-a urmat în meserie încă de acum 30 de ani. "De la grădiniţă m-am obisnuit cu tinichigeria, iar de cum am terminat liceul, m-am apucat serios de treabă", spune sas junior. Cei doi făurari confecţionează orice se poate face din tablă zincată sau de aluminiu: burlane, jgheaburi, hote, oale, cosuri de fum.

Atelierul mesterilor tinichigii se află pe strada Carpaţi din Baia Mare si a fost deschis de bunicul lui Ludovic, Carol sas, în 1920. De atunci, patru generaţii ale familiei sas au învăţat secretele meseriei. "Bunicul a pornit pe acest drum. Era foarte pasionat de meserie. Eu am preluat tehnica de la tatăl meu, în urmă cu 64 de ani si de atunci lucrez aici. Tata a visat să mă dea la facultate, că avea bani, dar nu am vrut. M-am îndrăgostit de meseria asta si nu a fost chip să mă las", recunoaste octogenarul Ludovic. În perioada interbelică atelierul era mult mai mare decat azi. Pe langă membrii familiei, aici mai lucrau patru calfe si doi ucenici. Gama produselor oferite era mai diversificată, incluzand acoperisuri de biserici, turle, cruci si sobe din fier forjat. În tot orasul erau sapte mesteri tinichigii atestaţi. Ludovic este singurul supravieţuitor. În 1944, după moartea lui Ioan sas (tatăl lui Ludovic), atelierul a trecut printr-o perioadă dificilă, dar soţia lui Ioan nu a lăsat tradiţia familiei să moară.

Frontul rosu

Ludovic sas este nu numai un meserias tinichigiu, ci si veteran de război. "În octombrie 1942, am fost recrutat în armata Ungariei, iar în 1943, am plecat pe frontul rusesc, prin zona orasului Kiev si a Poloniei de azi, unde am stat aproape sapte luni. Eram instalator de întreţinere la avioane, în Compania de Bombardiere. După ce avioanele U-87 au fost înlocuite cu altele mai performante, am fost trimisi la Budapesta, unde am stat vreo opt luni. În 1944, o dată cu retragerea trupelor nemţesti, am făcut si noi pasul înapoi. Asa am ajuns prizonier la americani, în Alpii Bavariei. Din 1945, am stat aproape un an în lagărul din Helbron (Germania). La întoarcerea acasă, am găsit locul părăsit, iar atelierul abia mai rezista, susţinut de mama. După '46, am fost nevoit să accept intrarea în Cooperativa Gutinul, iar după 23 de ani am redevenit mester independent. În urmă cu 20 de ani m-am pensionat, dar am continuat să muncesc, fiindcă nu pot să stau fără să fac ceva. Lucrez la masinile astea vechi de peste 100 de ani si mă simt ca la 50 de ani." Chiar dacă lucrează cu "jumătate de normă", Ludovic este foarte căutat de oamenii care îl cunosc de zeci de ani. Tradiţia tinichigerilor în familia sas atarnă de hazard. Ludovic are o singură nepoată, dar nu îsi face probleme - "O să dea Dumnezeu si un băiat", zambeste optimist mesterul octogenar.

Ciprian DRAGOS